Cine au fost fenicienii?

Cu forţe noi şi o adiere de vînt, pescarii libanezi navighează pe urmele fenicienilor din istorie, misterioşii negustori ai Mării Mediterane. Sînt oare înrudiţi bărbaţii de acum cu cei din trecut? Geneticienii încearcă să afle. Foto: Robert Clark

Noi indicii din oase vechi şi sînge actual.

Eu sînt fenician, spune tînărul, numind un popor care a dispărut din istorie în urmă cu aproape 2.000 de ani.  Cel puţin mă simt ca şi cum aş fi unul dintre ei. Strămoşii mei au pescuit şi au navigat aici timp de secole.“
„Bun, putem folosi nişte fenicieni adevăraţi“ – spune Spencer Wells, un genetician american, care strîngea cu un garou braţul tînărului, stînd pe veranda unui restaurant din Byblos, Liban, oraş antic din piatră, pe ţărmul Mediteranei. Tînărul, Pierre Abi Saad, ajunsese tîrziu, dornic să ia parte la un experiment care să pună într-o nouă lumină misterioşii fenicieni. El se alătură unui grup de voluntari – pescari, buticari şi şoferi de taxi –, adunaţi laolaltă în jurul meselor sub tenda restaurantului. Wells, înalt şi slab, de 34 de ani, sociabil, i-a convins pe Saad şi pe ceilalţi să le preleveze mostre de sînge.
„Ce-o să afli din asta?“ – întreabă Saad.
„Sîngele tău conţine ADN, care este precum o carte de istorie – îi răspunde Wells. Mulţi oameni, diferiţi, au venit în Byblos de-a lungul secolelor, iar sîngele tău poartă urmele ADN-ului lor. Ne va spune ceva despre rudele tale, mergînd înapoi cu mii de ani.“
Wells nu se îndoieşte de eficienţa noilor tehnici genetice pe care le foloseşte pentru înţelegerea vechilor popoare. De aceeaşi părere este şi colegul său ochelarist, Pierre Zalloua, care stă lîngă el pe verandă, un cercetător în vîrstă de 37 de ani, cu un barbişon închis la culoare şi cu o pasiune aprinsă pentru originile sale libaneze. Cei doi speră să găsească noi indicii pentru o enigmă veche de veacuri: Cine au fost fenicienii?
Deşi în textele antice sînt frecvent menţionaţi ca fiind negustori şi marinari viguroşi, ştim relativ puţine despre acest popor misterios. Istoricii îi numesc canaaniţi cînd vorbesc despre cultura de dinainte de 1.200 î.Hr. Grecii îi numeau phoinikes, ceea ce se traduce prin „oamenii roşii“ – un nume care a devenit „fenicieni“ –, după cuvîntul folosit de ei pentru o preţuită ţesătură purpuriu-roşiatică pe care o exportau. Dar ei nu şi-ar fi spus niciodată fenicieni. Mai degrabă erau cetăţeni ai porturilor din care plecau pe mare, cetăţi fortificate precum Byblos, Sidon şi Tir.
Cultura cunoscută mai tîrziu ca fiind cea feniciană a înflorit în vechime, în mileniul trei î.Hr., în Levant, o regiune de coastă împărţită în prezent, în principal, între Liban, Siria şi Israel.
Din secolul al IX-lea pînă în secolul al VI-lea î.Hr. au dominat Marea Mediterană, înfiinţînd centre comerciale şi colonii, de la est, din Cipru, spre Marea Egee, Italia, Africa de Nord şi Spania, la vest. Ei s-au îmbogăţit făcînd comerţ cu metale preţioase aduse din străinătate şi cu produse ca vin, ulei de măsline şi, cel mai important, cu cherestea din faimoşii cedri din Liban, care împădureau munţii semeţi de pe coasta lor de baştină.

Armatele şi popoarele care i-au cucerit pînă la urmă pe fenicieni fie le-au distrus oraşele, fie au construit peste ele. Scrierile lor, cele mai multe pe papirusuri fragile, s-au distrus, aşa încît îi cunoaştem pe fenicieni mai ales după relatările, nu tocmai obiective, ale inamicilor lor, deşi se spune că fenicienii înşişi deţineau o bogată literatură, care s-a pierdut în totalitate în antichitate. Ironia sorţii, deoarece fenicienii au fost cei care au dezvoltat de fapt alfabetul modern şi l-au răspîndit prin comerţul cu porturile de destinaţie.
Avînd la nivel cultural rolul de intermediari, fenicienii au răspîndit idei, mituri şi cunoştinţe ale puternicelor civilizaţii din Asiria şi Babilon, acum Siria şi Irak, către destinaţiile lor din Marea Egee. Acele idei au contribuit la revigorarea culturii greceşti, ceea ce a dus la Epoca de Aur a Greciei şi, mai departe, la naşterea civilizaţiei occidentale. Fenicienii au importat atît de mult papirus din Egipt, încît grecii au numit primul mare port fenician Byblos, referindu-se la strămoşul hîrtiei. Numele biblie, sau „cartea“, derivă de asemenea de la Byblos.
Azi, spune Spencer Wells, „fenicienii au ajuns fantome, o civilizaţie dispărută“. Acum, el şi Zalloua speră să se folosească de un altfel de alfabet, de literele moleculare ale ADN, pentru a dezgropa aceste fantome.
Cei doi geneticieni s-au împrietenit în 2000, la Universitatea Harvard. Wells iniţia utilizarea metodelor genetice pentru a urmări migraţiile popoarelor vechi, studiind cromozomii descendenţilor lor de azi; Zalloua căuta căi prin care ştiinţa să ajute la vindecarea ţării sale, răvăşită de 15 ani de război civil dintre numeroasele sale facţiuni religioase.
Zalloua era interesat în special de înţelegerea legăturii genetice dintre libanezii de azi şi strămoşii lor, fenicienii. În timpul sîngerosului război civil din anii ,70 şi ,80, unele grupări au folosit numele de fenician ca o armă ideologică. Anumiţi maroniţi, secta creştină dominantă din Liban, au pretins descendenţa directă din fenicieni, ceea ce însemna că ei deţin mai multă legitimitate istorică decît imigranţii sosiţi mai tîrziu în Peninsula Arabia. Ceea ce i-a înfuriat pe mulţi musulmani. Termenul de fenician a devenit un cod pentru creştini, mai degrabă decît pentru musulmani.
Şi astăzi e la fel. „Azi, folosirea cuvîntului «fenician», în mod oficial, a devenit tabu – explică Zalloua. Du-te la Muzeul Naţional. Nu vei găsi menţionat acest cuvînt nicăieri. Au etichetat totul simplu, după vîrstă – epoca bronzului timpurie, de mijloc sau tîrzie.“
Poate genetica să demonstreze că libanezii moderni, atît creştini, cît şi musulmani, împărtăşesc aceeaşi moştenire feniciană? Aceasta este o problemă pe care proiectul, finanţat de Societatea National Geographic, speră să o soluţioneze. Wells şi Zalloua mai au şi altele.
Mai întîi, vor să ştie dacă misterioasele grupuri cunoscute ca Oamenii Mării ar fi putut migra în Liban, în jurul anului 1200 î.Hr., amestecîndu-se cu canaaniţii şi contribuind la formarea culturii feniciene. Deşi Oamenii Mării, care se poate să fi venit dinspre Marea Egee, au jefuit şi au ars majoritatea oraşelor importante de-a lungul coastei Levantului, aparent ei au cruţat oraşele canaanite. Cercetătoare a civilizaţiei feniciene, Maria Eugenia Aubet, de la Universitatea Pompeu Fabra, din Barcelona, crede într-o înţelegere făcută de canaaniţi cu Oamenii Mării.

„Cred că s-au împrietenit – spune ea. Cultura materială feniciană probează atît de multe elemente de la Oamenii Mării. Fenicienii au învăţat de la ei cum să construiască porturi, docuri şi cheiuri, cum să facă amaraje. Oamenii Mării, ca şi fenicienii, erau navigatori excelenţi şi cunoşteau rutele spre vest, către bogatele surse de metale.“
Spencer Wells bănuieşte că Oamenii Mării şi-au amestecat genele cu cele ale canaaniţilor.
„A existat oare o migraţie în masă a Oamenilor Mării? – se întreabă Wells, în timp ce el şi Zalloua colectează cu schimbul mostre de ADN în Byblos. A contribuit aceasta la crearea unui genotip fenician? Avem acum mijloacele prin care să răspundem acestor întrebări.“
Wells şi Zalloua caută marcatorii – mutaţiile apărute în vremea fenicienilor, care şi astăzi pot fi depistate în sînge. Aceşti marcatori ar fi extrem de subtili, modificări ale unui număr mic de litere, dintr-un total de trei miliarde, cît numără cartea noastră cu instrucţiuni genetice. Dar ele ar fi suficiente pentru a-i identifica pe descendenţii fenicienilor. Marcatorii pot fi găsiţi în poziţii specifice în cromozomul Y, firavul grup de gene localizate în nucleul marii majorităţi a celulelor la bărbaţi. Doi cromozomi, X şi Y, determină sexul. Femeile au doi cromozomi X; bărbaţii au unul X şi unul Y. Y conţine genele care determină masculinul.
Cromozomul Y, în mod unic, trece de la tată la fiu fără nici un aport din partea mamei. Schimbările în ADN-ul fiului se conservă generaţie după generaţie, aşa că descendenţii masculini ai fenicienilor ar moşteni străvechile tipare ale mutaţiilor pe timp nelimitat.
Analiza genetică a urmărit toţi bărbaţii de azi, înapoi în timp, pînă la un strămoş comun cu acelaşi cromozom Y, poreclit Adam, care a trăit în Africa cu vreo 60.000 de ani în urmă şi ai cărui descendenţi s-au răspîndit în toată lumea. Libanul a cunoscut, de asemenea, multe migraţii de la fenicieni încoace, în mod special dinspre Peninsula Arabia, în timpul ascensiunii islamului, şi dinspre Europa, în timpul cruciadelor.
„Aportul genetic dat de acele migraţii este foarte clar – spune Zalloua, incluzîndu-le pe cele ale invadatorilor din nord. Există sate în Liban care mai au încă un procentaj ridicat de blonzi cu pielea deschisă, albă.“
Identificarea marcatorilor fenicieni presupune comparaţii sofisticate ale ADN-ului a mii de bărbaţi precum cei din Byblos. Dar Byblos este doar o etapă a campaniei de prelevare susţinute de Wells şi Zalloua, o campanie care va dura multe luni pînă să-şi arate rezultatele.
Cercetătorii geneticieni nu sînt singurii care caută noi indicii privind identificarea fenicienilor. Oamenii de ştiinţă, din Liban pînă în Africa de Nord şi Spania, descoperă alte dovezi apelînd la arheologia tradiţională. De exemplu, Claude Doumet-Serhal, arheolog libanez, conduce o echipă care explorează sistematic, pentru prima dată, portul Sidon, alt oraş fenician important. Inima acelui vechi port zace dedesubtul unui oraş modern şi înfloritor, la care arheologii nu au avut acces pînă la demolarea unei şcoli din secolul al XIX-lea. În 1998, echipa condusă de Doumet-Serhal, finanţată de British Museum şi de un consorţiu de sponsori, a început să sape în centrul străvechiului oraş.

„Sîntem o parte din renaşterea arheologiei în Liban, după 15 ani de război civil“ – spune ea, coborînd în interiorul excavaţiilor, care se întind pe lungimea unui teren de fotbal, în mijlocul unei zone cu clădiri vechi. Ea se mişcă surescitată printre săpături, o serie de tranşee în care grupuri de arheologi şi de studenţi la arheologie curăţă, adună şi reconstituie trecutul vechi de 5.000 de ani. Ultimele trei sezoane au adus o mulţime de descoperiri. Ea se opreşte în locul în care membrii echipei curăţă oasele într-un mormînt din secolul al XX-lea î.Hr. Acest schelet, alături de altele, peste 30, era aşezat într-un enigmatic strat de nisip, gros de 1,5 metri. Stratul este datat puţin după anul 2000 î.Hr. Nedumerită de acest depozit, Doumet-Serhal a analizat granulele de nisip şi a descoperit că ele proveneau dintr-o dună învecinată.
„Vechii sidonieni cerneau nisipul şi-l cărau pînă aici – spune ea. Este bizar. Le-a dat multă bătaie de cap să facă acest strat.“ Era cumva acesta un obicei adus în Sidon de către un val de invadatori? Dovezile nu spun nimic. Trupurile aşezate iniţial în stratul de nisip erau ale unor războinici de elită. Mormintele lor au fost construite din cărămizi şi împodobite cu arme elegant meşterite. Mai tîrziu, în acest strat au fost înmormîntaţi cetăţeni obişnuiţi, inclusiv copii, ale căror trupuri erau băgate în vase de lut.
Studiind armele luptătorilor, cercetătorii au cules indicii importante din metal. Analiza izotopilor indică faptul că minereurile folosite la fabricarea armelor provin din mine situate în prezent în Turcia, Cipru sau Siria, dovadă că la anul 1950 î.Hr. sidonienii erau deja antrenaţi într-un înfloritor comerţ cu metale în estul Mediteranei.
La celălalt capăt al Mediteranei, în Spania, scîndurile a două epave feniciene din secolul al VII-lea î.Hr., descoperite în Golful Mazarrón, lîngă Cartagena, oferă alt gen de informaţii – despre modul în care fenicienii îşi construiau navele. „Pentru prima dată avem chiar nave feniciene – spune Ivan Negueruela, de la Muzeul Naţional de Arheologie Marină, din Spania. Corăbiile lor reprezintă cheia colonizărilor, felul în care ei navigau pe Mediterana. Nu-i putem înţelege fără să le cunoaştem vasele. Acum putem vedea cum îşi tăiau ei efectiv lemnul şi cum îl îmbinau.“
Corăbiile relevă faptul că fenicienii foloseau cepuri de îmbinare frezate, conferind navelor lor mai multă rezistenţă decît aveau corăbiile mai vechi, la care scîndurile erau de fapt „cusute“ împreună. Echipa a descoperit o ancoră din lemn care fusese umplută cu plumb, aparent o invenţie inedită a fenicienilor. Cercetătorii au descoperit, de asemenea, noduri feniciene intacte, amfore în care echipajul depozita bunuri comerciale şi mori cu care îşi măcinau grîul. Carenele navelor erau căptuşite cu tufe, echivalentul fenician al ambalajului antişoc, ca să protejeze corabia de izbiturile lingourilor de plumb transportate. Ceea ce însemna că vasele din Mazarrón, măsurînd aproximativ 8 metri în lungime, erau mai degrabă vase de operare, decît impresionantele galere cu care fenicienii navigau, conform surselor istorice. E posibil ca fenicienii să fi folosit aceste vase mai mici pentru transbordarea încărcăturii către galerele care aşteptau în larg. Aceste vase par prea mici ca să fie în stare să călătorească în largul mării, înapoi către porturile feniciene de reşedinţă. Dar priceperea fenicienilor de a naviga şi corăbiile mai mari le-ar fi permis să călătorească pe Atlantic şi să facă comerţ de-a lungul coastei africane.
Cînd au ajuns prima dată la Atlantic? Cercetătorii dezbat posibilităţile. Textele romane sugerează că ei au întemeiat o colonie dincolo de Strîmtoarea Gibraltar, la Cádiz, prin anul 1100 î.Hr., dar nu există rămăşiţe arheologice mai vechi de secolul al VIII-lea î.Hr. Arheologul spaniol Francisco Giles, un explorator veteran al ruinelor antice de lîngă coasta Andaluziei, crede că o pictură aflată într-un adăpost stîncos din munţii care străjuiesc strîmtoarea poate răspunde la întrebare. Pictura, descoperită într-un colţ îndepărtat al unei păduri de arbori de plută, datează, stilistic, de la sfîrşitul celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi înfăţişează o corabie înconjurată de oameni reprezentaţi simplist.
„Aceasta sugerează un contact – spune Giles. Oamenii locurilor au pictat ceva ce nu mai văzuseră pînă atunci.“
„Corăbiile erau cel mai probabil ale fenicienilor, deoarece ei au fost cei care s-au stabilit aici“ – spune colaboratorul său, Clive Finlayson, de la Muzeul Gibraltar.
Iar fenicienii chiar s-au stabilit aici. Pînă în secolul al VIII-lea î.Hr., ei fondaseră comunităţi de-a lungul întregii coaste sudice a Spaniei, pentru a culege roadele pămîntului şi bogăţiile minelor iberice.
„Ei au creat conceptul de colonizare – spune Giles. Ei le-au adus ibericilor toate produsele culturilor din est. În schimb, fenicienii au primit resursele naturale iberice.“

Fenicienii ar fi adus în Spania şi ceva în plus – cromozomii lor Y. Spencer Wells şi Pierre Zalloua vor să caute marcatorii fenicieni la spaniolii de azi. Dar mai întîi, ca să poată identifica aceşti marcatori, strîng probe de sînge mai de-aproape de ţinuturile natale ale fenicienilor.
O culme abruptă, numită Byrsa, se ridică de-a lungul coastei tunisiene a Africii de Nord, dominînd zonele rezidenţiale ale Cartaginei moderne, cea mai bogată suburbie a capitalei Tunis. În zare, peninsulele şi promontoriile se întind în apa albastră a mării. Într-o dimineaţă însorită de octombrie, Wells şi Zalloua urcă Byrsa şi scrutează-n jos, către străzile excavate ale uneia dintre primele colonii, cu siguranţă cea mai impunătoare, întemeiate de fenicieni. Fondată de către oraşul Tir în anul 814 î.Hr., Cartagina s-a ridicat ea însăşi ca o mare putere vreo 300 de ani mai tîrziu, după ce un asediu de 13 ani, impus de babilonieni, i-a secătuit Tirului resursele. Pînă la urmă, Cartagina a ajuns să domine vestul Mediteranei şi, progresiv, şi-a dezvoltat propria cultură, cunoscută romanilor sub numele de punică. Cum Roma înflorea ca putere central-mediteraneană în secolul al III-lea î.Hr., aceasta s-a confruntat cu Cartagina într-o serie de încleştări cunoscute drept războaiele punice. Celebrul general cartaginez Hannibal aproape a cucerit Roma, dar, în anul 202 î.Hr., el a fost înfrînt lîngă Cartagina. În anul 146 î.Hr., Roma a ars şi a distrus acest ultim oraş fenician important.
Wells şi Zalloua au venit în Cartagina, căutînd ajutor la colegii lor tunisieni. Ei au nevoie de ADN local, pentru a găsi ce a mai rămas aici din cromozomii fenicieni. Asta-i treabă complexă: de-a lungul secolelor, o mulţime de indivizi din Orientul Mijlociu, precum şi africani sau romani, şi-au lăsat genele în Cartagina. E dificil de calculat cînd a apărut un set anume de cromozomi, dar Wells şi Zalloua afirmă că pot data relativ precis mutaţiile. Anumite secvenţe scurte ale ADN-ului neproteic, numite microsateliţi, suferă mutaţii mult mai rapid decît secvenţele lungi. Totuşi, ele s-au modificat într-un ritm constant, furnizînd un fel de „ceas“, care le permite geneticienilor să dateze cît de veche este o anumită formă a unui cromozom. De exemplu, Wells ştie că el provine dintr-un cromozom de tip Y vest-european, numit M173. Microsateliţii indică faptul că bărbatul la care a apărut prima dată acest cromozom, care apoi s-a transmis la cea mai mare parte a vest-europenilor, a trăit cu circa 30.000 de ani în urmă. Zalloua, pe de altă parte, are o ereditate de tip M20, care îşi are originea în zona Iranului, cam în aceeaşi perioadă, şi care astăzi se găseşte mai ales în India. Mai puţin de 2% din bărbaţii libanezi au acest tip cromozomial.
Majoritatea bărbaţilor din Orientul Mijlociu aparţin tipurilor M89 şi M172. M89 corespunde ca dată unei majore migraţii din Africa spre exterior, acum circa 45.000 de ani; M172, cam o dată cu practicarea agriculturii, acum vreo 12.000 de ani. Marcatorii fenicieni ar trebui să se regăsească în fiecare dintre aceste două tipuri. Majoritatea bărbaţilor care trăiau în zonele din jurul Cartaginei înainte de venirea fenicienilor ar fi trebuit, probabil, să deţină variante ale lui M96, care e un tip aborigen din Africa de Nord şi de Vest. Aşa că dacă Wells şi Zalloua găsesc în Tunisia un număr semnificativ de purtători de M172 şi M89, cromozomii Y tipici Orientului Mijlociu, aceasta ar putea sugera o legătură cu fenicienii.
„Dacă putem descoperi aici marcatori care pot proveni doar din Orientul Mijlociu, din perioada feniciană, putem spune că aceştia au fost aduşi de către fenicieni“ – spune Wells.
În timp ce Wells şi Zalloua adună mostre în Tunisia, un arheolog olandez reconstituie altă imagine a colonizării feniciene la Cartagina. Roald Docter, profesor la Universitatea Ghent, face parte din echipa tunisiano-belgiană care a dezgropat recent cimitirul primei generaţii de fenicieni stabiliţi în Cartagina. Situl său, ca de altfel multe săpături arheologice, este anost la prima vedere. Aflat lîngă un supermarket, într-o zonă urbană, acesta este năpădit de buruieni şi plin de mizerie, sticle de plastic şi alte gunoaie. şanţurile săpate în ultimul sezon s-au surpat, datorită recentelor ploi abundente.
„Acest loc arăta foarte îngrijit acum o lună“ – spune el, plimbîndu-se pe marginea unui şanţ adînc plin de noroi. El indică o gaură rotundă, săpată în stratul gălbui de piatră de dedesubt. Cu o deschidere de circa un metru, ea este una dintre cele nouă localizate de colegii săi tunisieni. Aceştia au găsit fragmente de vase funerare, ca şi fragmente de oase – oasele primilor colonişti.
Acest sit, numit Bir Massouda, precum şi o zonă adiacentă, la săparea căreia au contribuit Docter împreună cu o echipă a Universităţii din Hamburg, arată modul în care fenicienii au schimbat şi şi-au reorganizat colonia în timp ce devenea un oraş. În prima perioadă a secolului al VIII-lea î.Hr., locuinţele se înşirau la distanţă mare unele de altele, de-a lungul unui drum mizer, care mai tîrziu a fost pietruit. Apoi, pe măsură ce soseau noi colonişti, oraşul s-a umplut şi şi-a mărit densitatea urbană. Rămăşiţe de colţi de elefant indică faptul că prăvăliile negustorilor vindeau fildeş.
În jurul anului 675 î.Hr., un alt val de fenicieni au intrat în Cartagina, aducînd un nou stil de locuinţă, cu patru camere, specific Levantului. Aparent, o ameninţare crescîndă din partea asirienilor i-a îndemnat pe locuitorii Tirului să emigreze din ţara lor.
„Dacă un grup de soldaţi asirieni te invadează în fiecare an, îţi violează soţia şi-ţi fură averea, s-ar putea să o iei şi tu către vest“ – spune Docter.

În această perioadă, locuitorii au mutat cimitirul iniţial, înlocuindu-l cu un sit enorm de prelucrare a metalelor. Echipa lui Docter a găsit urmele unei tehnologii surprinzător de avansate. Scanările foalelor străvechi dau la iveală faptul că ele au valve de admisie pentru regularizarea debitului de aer în vatra cuptorului, care creştea temperatura fierului încins.
Cartaginezii îşi întăreau deja armele printr-o tehnologie metalurgică similară procesului Bessemer, care a fost însă dezvoltat abia în secolul al XIX-lea.
Metalurgul Hans Koens, de la Universitatea din Amsterdam, a descoperit că în antichitate cartaginezii adăugau metalului cantităţi mari de calciu, un proces care, din punct de vedere chimic, întărea fierul. În sezonul care a trecut, echipa lui Docter a localizat sursa acelui calciu – cochiliile aceleiaşi moluşte, murex, care furniza şi vopseaua purpurie ce le-a dat fenicienilor numele. Cantităţi imense de cochilii zdrobite, împreună cu mori de bazalt şi pietre de moară erau împrăştiate în tot situl fostei turnătorii.
Dar la sfîrşitul secolului al V-lea î.Hr., zona metalurgică a sucombat în faţa unui nou val de populaţie. Cum oraşul lor s-a mărit exploziv, locuitorii şi-au construit casele peste vetre. Gropile de la Bir Massouda dau la iveală fundaţiile acelor case. La acel moment, rezidenţii oraşului aparţineau deja unei noi societăţi. Ei adoptaseră alte versiuni ale zeilor Tirului. Dar cartaginezii şi-au păstrat întotdeauna stilul fenician. Ei au continuat pasiunea de a călători a străbunilor lor, prin expediţii în jurul Africii şi, probabil, mai departe.
Deşi cartaginezii au stăpînit secole de-a rîndul vestul Mediteranei, în cele din urmă nu au putut rezista puterii Romei. Ultimele lor ceasuri au fost groaznice.
„Focul se răspîndea şi mistuia totul“ – nota Apian, descriind cum soldaţii romani au străpuns în final zidurile, în anul 146 î.Hr., şi au incendiat oraşul, dărîmîndu-i clădirile peste locuitorii ascunşi înăuntru.
Arheologul Docter a găsit dovezi înfiorătoare ale acestei conflagraţii. El arată spre podeaua de mozaic a unei case dezgropate de echipă, acoperită cu un strat negru de scrum.
„Aceasta este de la focurile din anul 146 î.Hr.“ – spune Docter.
Cînd Cartagina a căzut, locuitorii săi au fost robiţi şi au dispărut din istorie, explică arheologul tunisian Nejib ben Lazreg. „Aceasta nu înseamnă că a dispărut cultura. Devenise atît de înrădăcinată în Africa de Nord, încît de-abia după secole oamenii au abandonat limba. Pe la 193 d.Hr., Roma avea un împărat din Africa de Nord, Septimiu Sever, care vorbea cu un pronunţat accent fenician. Aceasta a fost răzbunarea Cartaginei.“

Fenicienii au dăinuit şi genetic. La începutul acestui an, Wells şi Zalloua, terminîndu-şi programul de prelevare de ADN, au trecut de la colectarea probelor la analiza miilor de fiole mici de plastic conţinînd ADN, adunate la laboratorul lui Zalloua, de la Universitatea Americană din Beirut.
El printează un grafic cu datele lor din Liban şi parcurge cu degetul o listă de mostre analizate. Cele mai multe dintre ele, dar nu toate, indică origini africane sau din Orientul Mijlociu.
„Ah, uite un Spencer, un european – spune Zalloua, indicînd un M173. Acest bărbat poate fi descendentul unui cruciat.“
De-a lungul următoarelor cîtorva luni, analiza mostrelor de tip libanez şi tunisian continuă. Înainte de sfîrşitul verii, Wells şi Zalloua au ajuns la cîteva concluzii.
Cine au fost fenicienii? Răspunsul descifrat din analizarea fiolelor cu ADN este plăcut şi frustrant, în aceeaşi măsură. Poate cel mai important este că datele lor arată că libanezii de azi au, din punct de vedere genetic, aceeaşi identitate, care coboară cîteva mii de ani în urmă.
„Fenicienii erau canaaniţii – strămoşii libanezilor de astăzi“ – spune Wells.
Acest rezultat dărîmă teoria lui Wells conform căreia migratorii, Oamenii Mării, s-au încrucişat cu canaaniţii, creînd cultura feniciană.
„Oamenii Mării nu au avut, se pare, un impact genetic semnificativ asupra populaţiilor din Levant – explică el. Oamenii care trăiesc azi de-a lungul coastei, acolo unde ar fi avut loc încrucişarea cu Oamenii Mării, au modele ale cromozomului Y foarte asemănătoare celor care trăiesc în interior. Practic, ei sînt unul şi acelaşi popor.“
Acest rezultat îl încîntă pe Zalloua; îi sprijină convingerea că atît populaţia libaneză musulmană, cît şi cea creştină împart aceeaşi moştenire genetică străveche.
„Poate acum putem lăsa în sfîrşit deoparte luptele noastre interne“ – spune el.
Datele din Tunisia sînt, de asemenea, de ajutor pentru redefinirea moştenirii feniciene.
„Ei au avut doar un impact slab în Africa de Nord – spune Wells. Doar vreo 20% din bărbaţii testaţi aveau cromozomi Y originari din Orientul Mijlociu. Cei mai mulţi purtau tipul M96, nord-african aborigen.“
Acel influx dinspre Orientul Mijlociu se poate să fi venit în trei etape: practicarea agriculturii în Africa de Nord acum 10.000 de ani, fenicienii şi expansiunea islamică de-acum 1.300 de ani. Microsateliţii le vor permite cercetătorilor să estimeze cînd au sosit purtătorii acestor marcatori. Chiar dacă se va dovedi că toţi provin din perioada feniciană, impactul lor asupra populaţiei locale a fost relativ scăzut.
„Aparent, ei nu s-au amestecat prea mult – spune Wells. Se pare că au avut legături mai mult între ei.“ De vreme ce au lăsat atît de puţini marcatori, Wells trebuie să îşi schimbe planul de a urmări migraţiile feniciene în jurul Mediteranei – şi probabil chiar mai departe.
„Au fost un popor nestabil – spune el. Au venit. Au făcut comerţ. Au plecat. Cred că asta nu face decît să adîncească misterul lor.“
Aşa că – cel puţin deocamdată – fenicienii rămîn nişte fantome glorioase.

Text: Rick Gore

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2004)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*