Cine au fost dacii cu adevărat

Artefact din Muzeul Naţional de Istorie a României, figurină din tezaurul Peretu. Foto: George Dumitriu
Artefact din Muzeul Naţional de Istorie a României, figurină din tezaurul Peretu. Foto: George Dumitriu

Dacii – popor misterios de războinici nemuritori, strămoşii ideali ai românilor, prima mare civilizaţie a lumii? Află istoria din spatele miturilor.

La Cîrlomăneşti, nu departe de vulcanii noroioşi din Buzău, s-au descoperit recent o inscripţie (raritate absolută în Dacia preromană) şi fundaţiile unui nou sanctuar. Un platou înalt de 25 de metri, cu o suprafaţă de 7.000 mp, este fieful profesorului Mircea Babeş, care, meticulos, de peste 30 de ani, dezgroapă aici o davă din ultimul veac dinainte de Hristos. De jos pare pălăria unei ciuperci uriaşe sculptată de două ravene în Dealul Arman. Poziţia e uşor de apărat, fără a fi neapărat inaccesibilă unui duşman hotărît. „Destul cît să nu intre hoţii sau animalele sălbatice peste tine“ – spune Babeş.
Un bărbat la vreo 60 de ani, impunător, fără să fie înalt, cu barba în vînt şi mîinile în buzunarele pantalonilor scurţi, profesorul e ca la el acasă în dava de la Cîrlomăneşti şi în tot ce ţine de istoria geto-dacilor.
„Dacă am fi în Danemarca, am fi găsit şi noi vreo zece daci conservaţi în turbării, cu toate hainele pe ei“ – spune el. Aflu că, în ceea ce-i priveşte pe daci, sîntem frustraţi de absenţa unuia dintre cele mai mari „festinuri“ pentru arheologi: cimitirele. „În aşezări rămîn doar gunoaiele, ceea ce lasă în urmă oamenii după ce au plecat cu tot ce era valoros. În morminte îi găseşti pe oameni şi ce şi-au luat cu ei pe lumea cealaltă.“
Paradoxal, din epoca dacică clasică (secolele al II-lea î.Hr. – I d.Hr.), în ciuda avîntului cultural şi demografic evident, aproape că nu sînt morminte. În M-ţii Orăştiei, pe o arie de circa 200 kmp, unde erau cinci cetăţi şi zeci de aşezări importante, nu există un singur mormînt. Probabil, dacii îşi incinerau morţii, împrăşiindu-le cenuşa în apele rîurilor.
Arheologii trebuie să se mulţumească – n-au încotro – cu urmele de aşezări, care sînt din belşug: sate, tîrguri (dave), cetăţi puternic fortificate, sanctuare, tezaure, puţine arme şi multă ceramică.
Aşezările civile de tip dava, precum cea de la Cîrlomăneşti, erau reşedinţe tribale – centre de producţie, de cult, de viaţă socială şi comerţ. Cetăţile fortificate cu ziduri din piatră, regăsite în special în zonele montane, aveau mai degrabă rol de garnizoană sau de reşedinţe ale unor şefi militari.
Cîrlomăneşti a fost punctul de pornire al unei aventuri de aproape un an în căutarea acestei lumi dispărute.

Sanctuarul descoperit aici e al treilea din acest sit. Toate sînt orientate cu laturile lungi şi eventual cu o absidă spre nord, asemenea templelor de la Grădiştea Muncelului, Popeşti sau Racoş. Construite din lemn şi lut, acestea aveau peste 50-60 mp şi erau acoperite.
Nu ştim ce se întîmpla în ele, cui se aduceau ofrande, în ce consta cultul. Prin prisma acestui mister în care sînt învăluiţi dacii, un simplu ciob dintr-un vas de provizii, pe care sînt inscripţionate cîteva litere greceşti, poate fi considerat descoperirea anului. Acest fragment de ceramică pe care s-au păstrat numai cinci litere, incizate în lutul crud înainte de ardere (…leos B…), întregite de profesorul Mircea Babeş în basileos B…, respectiv (vasul) regelui B…, este extraordinar de important: pentru a doua oară în întreaga Dacie nord-dunăreană, după descoperirea de la Ocniţa-Buridava, din anii ,70, aflăm dintr-o sursă scrisă autohtonă că locuitorii unei dave îşi numeau şeful rege. În ciuda faptului că acest conducător nu putea fi decît un regişor – stăpînind peste o davă şi peste ţinuturile înconjurătoare din valea mijlocie a Buzăului, Cîrlomăneşti, unde săpăturile vor mai continua probabil încă 20 de ani –, s-a dovedit o sursă de descoperiri importante pentru arheologi. În anii 1972-1975, profesorul Mircea Babeş a descoperit aici o colecţie, unică în toată lumea geto-dacică, formată din statuete zoo- şi antropomorfe din ceramică, a căror semnificaţie cultică este certă, şi un tezaur cu 124 de monede dacice de argint, care ar fi putut fi bătute în davă.
Geto-dacii au stăpÎnit vreme de secole teritoriul dintre Marea Neagră, Munţii Balcani, Tisa şi Nistru. Un istoric din secolul al VI-lea d.Hr. i-a descris ca fiind un popor de războinici savanţi, care, în răgazul dintre lupte, se îndeletniceau cu filozofia şi ştiinţa. „Putem vedea pe unul cercetînd cerul, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observînd eclipsele Soarelui…“
Deşi a avut la dispoziţie surse antice valoroase despre geto-daci, istoricul roman de origine gotă Iordanes i-a confundat pe geţi cu goţii şi a exagerat pe alocuri, ca în citatul de mai sus, care nu se poate aplica eventual decît unei elite, nicidecum întregului popor geto-dac. În realitate, principalele lor ocupaţii erau creşterea vitelor şi agricultura. Conform arheologului german Manfred Oppermann, ţărănimea dacică trăia în obşti săteşti, lucrînd parcele de pămînt aflate în proprietate comună, în timp ce casa, ograda şi uneltele erau proprietate privată. Cultivau cereale, pomi fructiferi şi viţă de vie. Aveau turme de vite şi oi, herghelii de cai şi stupi cu albine.
Grecii le-au spus acestor „barbari“ geţi. Romanii – daci. Românii – geto-daci. Două nume pentru un neam format din aproximativ 100 de triburi, care probabil vorbeau aceeaşi limbă. „Termenul geto-dac este modern şi artificial, proiecţie a ideologiei naţionale, care a înţeles să unifice încă din antichitate spaţiul românesc de azi. De fapt, geţii erau aşezaţi la Dunăre, pe ambele maluri, şi în Dobrogea. Dacii – în principal în Transilvania“ – spune istoricul Lucian Boia.
Azi însă termenul generic s-a impus şi îl folosim pentru a-i desemna pe toţi.
Autorii antici, între care geograful Ptolemeu, menţionează o seamă de alte triburi, dintre care cele mai cunoscute sînt apulii, buridavenisii, sucii, dacii mari, costobocii, carpii, calipizii, crobizii, trizii şi tyrageţii.
Anticii i-au asemănat pe daci cu ceilalţi „barbari“: germanii, celţii şi sciţii. Roşcovani sau blonzi, cu părul şi barba vîlvoi, pielea albă şi ochii albaştri – aşa îi înfăţişează unele izvoare istorice. Robuşti şi vînjoşi – în opinia arheologului I. H. Crişan – atît bărbaţii, cît şi femeile aveau faţa masivă, cu pomeţi proeminenţi, nas scurt şi drept. Oamenilor de rînd li se spunea comati – pletoşii. Nobilii, tarabostes, purtau pe cap, ca semn distinctiv al rangului lor, o căciuliţă de lînă. Pe Columnă, pe care împăratul Traian a imortalizat povestea războaielor sale cu dacii, femeile sînt zvelte şi puternice, purtînd părul cu cărare pe mijloc şi strîns la spate într-un coc. Conform istoricului şi arheologului Hadrian Daicoviciu, îmbrăcămintea dacilor semăna cu portul popular românesc. În realitate, n-am putea spune asta decît bazîndu-ne pe obiecte găsite de arheologi“ – spune profesorul Babeş. Din păcate, obiectele din materie perisabilă, organică nu s-au păstrat. Iar Columna lui Traian, principala sursă de imagini plastice ale dacilor, nu e un document pe care să te poţi baza sută la sută.
Etnograful Florea Bobu Florescu, care a publicat două cărţi importante despre Columnă şi monumentul de la Adamclisi, era de părere că basoreliefurile sculptorilor romani sînt reprezentări standardizate, care nu seamănă neapărat cu băştinaşii din Dacia.

La Începutul secolului al III-lea î.Hr., getul Dromichaites, şeful unei uniuni de triburi din Muntenia ori din sudul Moldovei şi Basarabiei, s-a războit cu Lisimah, regele Traciei, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon. În urma primei expediţii împotriva geţilor, fiul regelui, Agatocle, a fost capturat. Dromichaites l-a eliberat încărcat de daruri. Departe de a fi recunoscător, Lisimah a ridicat o armată şi mai mare, la rîndu-i învinsă şi capturată cu rege cu tot. Diodor din Sicilia relatează că Dromichaites i-a convins pe geţi, care voiau să-l ucidă pe Lisimah, că e în interesul lor să-l lase neatins. A devenit clasică scena în care Dromichaites i-a invitat pe Lisimah şi nobilii lui la un ospăţ, pregătindu-le masa cu fastul obişnuit la curţile elenistice. Alături, Dromichaites şi alţi fruntaşi geţi mîncau pe un aşternut de paie, din vase simple, mîncăruri sărăcăcioase şi beau vin din cupe de lemn sau din corn.
Scena banchetului e o fabulă cu circulaţie în rîndul scriitorilor antici. Ea se răgăseşte aidoma la Herodot, care scrie cu două secole înaintea lui Diodor, ca petrecută în veacul al V-lea î.Hr. între perşi şi spartani. Acest exemplu simplu demonstrează că o analiză critică a izvoarelor literare antice e absolut necesară.
În afară de trei mici inscripţii pe vase, descoperite de-a lungul timpului la Sarmizegetusa, Buridava şi acum la Cîrlomăneşti, dacii nu ne-au lăsat alte mărturii ale unei culturi scrise. „Depindem de scriitori străini – greci sau latini –, care, de foarte multe ori, povestesc la mîna a doua, trecînd o ştire din aproape în aproape. De aici, inevitabilele exagerări, care ţin de o anumită filozofie a scriitorului grec sau latin: ideea că «barbarul», tocmai pentru că e «barbar», ar fi fost pur, cinstit, în opoziţie cu lumea civilizată, care ar fi fost coruptă, sortită decăderii“ – spune Babeş.
Nu se poate însă pune la îndoială războiul în sine dintre Dromichaites şi Lisimah, soldat cu victoria primului. În ciuda acestei victorii, bilanţul politico-militar al geto-dacilor în secolele VI-III î.Hr. e mai degrabă negativ. Izvoarele istorice îi înfăţişează împotrivindu-se şi fiind înfrînţi cu uşurinţă de perşii lui Darius I sau de macedonenii lui Alexandru cel Mare. Situaţia se schimbă începînd cu Burebista, întemeietorul primului mare regat al geţilor şi dacilor. Ajuns rege cîndva în jurul anului 80 î.Hr., Burebista, secundat de marele preot Deceneu, a reuşit să supună pentru o vreme mai toate triburile geto-dace. În numai cîţiva ani, cu arma sau cu vorba, a creat o împărăţie formidabilă, care se întindea de la Dunărea Mijlocie şi Morava, în vest, la Munţii Balcani, în sud, Marea Neagră şi Bug, la răsărit, şi Carpaţii nordici, la nord. „Ajungînd în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese – scrie Strabo –, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atît de mult prin exerciţii, cumpătare şi ascultare de porunci, încît, în cîţiva ani, a făurit o megale arhe (mare stăpînire) şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine.“ La scurt timp după asasinarea lui Cezar, marele său rival de la Roma, Burebista a pierit într-un complot al nobililor.
„Aristocraţia tribală (tarabostes) va fi suportat cu greu ascultarea de porunci impusă de Burebista. Atît timp cît cuceririle i-au adus beneficii, ea s-a resemnat cu îndeplinirea funcţiei sale militare. Cînd însă Burebista, în perspectiva confruntării cu romanii, a trecut la o politică defensivă, aristocraţia tribală, frustrată de prăzile cu care se obişnuise, nu a mai fost dispusă să-l accepte pe regele autoritar“ – este de părere istoricul Florin Constantiniu.
După moartea regelui, „marea stăpînire“ s-a dezagregat. A rămas însă nucleul transilvănean. Aici s-au succedat mai mulţi regi, consemnaţi de izvoare, dar a căror cronologie rămîne imprecisă: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus şi ultimul rege dac, Decebal.

Dacă întrebi 10 români despre zeul suprem al strămoşilor lor, nouă vor răspunde greşit: „Zalmoxe“. Cel mai probabil, panteonul geto-dacilor era de tipul celui greco-roman, întîlnit şi la traci, celţi sau germani, fiind alcătuit din diverse divinităţi, avînd în frunte un Mare Zeu şi o Mare Zeiţă, ale căror nume nu sînt cunoscute.
Cultul zalmoxian va fi fost îmbrăţişat numai de preoţime şi aristocraţie. Zalmoxe îşi datorează notorietatea vechilor greci din cetăţile de pe malul Pontului Euxin, care, frapaţi de asemănarea dintre doctrina lui şi cea a lui Pitagora, au creat legenda cu privire la sclavia getului în Samos. Întors bogat printre tracii cei „nevoiaşi şi săraci cu duhul“ şi deprins cu obiceiurile grecilor, Zalmoxe i-ar fi invitat la banchete pe fruntaşii ţării, învăţîndu-i că nu vor muri, ci vor merge într-un loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. Relatînd campania regelui persan Darius I împotriva sciţilor, Herodot pomeneşte de geţii care ştiu să se facă nemuritori. „Ei cred că nu mor şi că acela care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxe.“ Geţii îi trimiteau la fiecare cinci ani un sol, ales prin tragere la sorţi şi aruncat deasupra unor suliţe. Cel care nu murea era considerat om nedemn. Herodot şi alţi autori antici îl prezintă pe Zalmoxe ca pe o personalitate istorică, un preot reformator, un legiuitor ce a fost zeificat. Conform istoricului religiilor Mircea Eliade, trăsăturile caracteristice ale cultului său erau de tip misteric: Zalmoxe ar fi revelat posibilitatea de a obţine nemurirea cu ajutorul unei iniţieri care comporta o „moarte“ rituală, urmată de o „renaştere“.
„Religia descrisă de Herodot e una iniţiatică, aparţinînd unei elite restrînse. Pe puţinii aleşi îi invita Zalmoxe în grota lui. Numai aşa poate fi explicată absenţa manifestărilor acestei religii în descoperirile arheologice“ – spune profesorul Mircea Babeş.
Trăind într-o singurătate inaccesibilă, în vîrful Kogaiononului, muntele sacru, marele preot Deceneu – profet şi asociat al regelui Burebista – se bucura de un prestigiu excepţional. La sfatul lui, dacii cei beţivi s-au lăsat convinşi să-şi taie viile şi să trăiască fără vin. Iordanes relatează cum Deceneu a ales pe cei mai buni dintre nobili şi i-a învăţat să adore anumite zeităţi şi să frecventeze anumite temple. Textul lui, care indică o reformă religioasă la geto-daci în primul secol înainte de Hristos, e confirmat de descoperirile arheologice. „În epoca lui Burebista, se produc o seamă de modificări extraordinar de importante, de natură cultic-religioasă, care sînt absolut noi şi care dispar imediat după cucerirea romană: proliferarea jertfelor umane, apariţia unor adevărate sanctuare şi practicarea unor rituri funerare «discrete»“ – spune profesorul Babeş.
Cînd vin romanii, reapar brusc mormintele grupate în adevărate necropole şi pier davele şi cetăţile. Şi asta nu numai în provincia cucerită, ci în întregul spaţiu al fostei Dacii, semn că, după înfrîngerea zeilor lor, şi în viaţa dacilor liberi din Muntenia, Moldova, Maramureş, Crişana s-au produs schimbări dramatice.

Statul român a sărbătorit În 1980, cu mare fast, (aproximativ) 2050 de ani de la întemeierea marelui regat „barbar“, botezat de circumstanţă „primul stat centralizat şi independent“ al lui Burebista. Cum geto-dacii au locuit o zonă care se suprapune cu teritoriul României de azi, „autorităţile voiau să arate că de la regele dac şi pînă în prezent, sub o formă sau alta – cuceriţi, necuceriţi –, românii au avut o tradiţie, o statalitate, o permanenţă în acest spaţiu carpato-danubiano-pontic“ – spune arheologul Vlad Vintilă Zirra. Cu ocazia acestei aniversări, a fost iniţiat un ambiţios proiect de conservare-restaurare a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Lucrările au fost începute hei-rupist, cu buldozerul, şi apoi abandonate. Azi, pe Dealul Grădiştii, în incinta sacră de la Sarmizegetusa Regia, betoane uriaşe, îngrămădite alandala, profanează ruinele celor 11 sanctuare, creînd un efect dezolant. În după-amiaza pe care am petrecut-o aici, un biciclist solitar, cu colanţi negri şi cască galbenă, s-a întins preţ de o oră în mijlocul marelui sanctuar circular, pentru a absorbi energii cosmice, pe care le credea concentrate în acest loc. Tot aici, în anii trecuţi au avut loc orgii nocturne ale membrilor unei secte care propovăduieşte integrarea în absolut. Distrus de romani şi reconstruit după planurile cu valenţe, în cel mai bun caz, artistice, nu ştiinţifice, ale arhitectului Cristian Călinescu, marele sanctuar circular e edificiul dacic care a stîrnit cele mai multe controverse. Iniţial s-a crezut – şi foarte mulţi oameni, cum era biciclistul meu, încă mai cred – că era vorba de un calendar.
Gruparea de 6+1, repetată de 30 de ori, a stîlpilor de andezit sugera un calendar dacic de 360 de zile. Cercetări recente au descoperit noi stîlpi, făcînd caduce speculaţiile iniţiale. Felul în care arată azi marele sanctuar circular nu face decît să perpetueze vechea eroare a calendarului. La Deva, Adriana Pescaru, directoarea Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din localitate, mi-a spus că anul acesta au fost alocate fonduri şi, în sfîrşit, lucrurile s-ar putea îndrepta la Sarmizegetusa dacică.
Omul care trebuia impresionat de elanul inconştient al lucrărilor demarate în urmă cu aproape 30 de ani, Nicolae Ceauşescu, a jucat cartea dacilor pe două fronturi. În discursurile oficiale, dorind să se păstreze în bune relaţii cu ţările neolatine din Apusul Europei şi America Latină revoluţionară, a evocat dubla origine, dacică şi romană, a poporului român. „În acelaşi timp – spune profesorul Babeş –, multele campanii propagandistice de consum intern au fost menite să exacerbeze, prin «glorioasele tradiţii dacice», mîndria naţională şi devotamentul faţă de «Conducător».“ În manualele şcolare, dacii au fost şi încă sînt prezentaţi idilic, ca un popor de oameni frumoşi şi deştepţi, muncitori şi demni, viteji şi războinici. Din nevoia de legitimitate ori propagandă naţionalistă, anumiţi politicieni şi istorici moderni au profitat de misterul în care sînt învăluiţi dacii, hiperbolizîndu-i. Maşina naţională a României a ajuns să se numească Dacia, iar „jocurile olimpice“ autohtone, Daciada.
Cuceritorii romani, deşi priviţi o vreme ca nişte imperialişti, ba chiar criminali de război, au fost iertaţi şi acceptaţi alături de daci în calitate de strămoşi, pentru că au adus aici o limbă şi o civilizaţie superioară.
Azi au reizbucnit în forţă dacomanii, care susţin că Dacia ar fi fost cea dintîi civilizaţie a omenirii. Inventatorul acestei teze, Nicolae Densuşianu, un istoric de arhivă decedat în 1911, s-a ambiţionat să scrie o carte în care să prelungească istoria românilor pînă în preistorie şi mitologie.
Cartea sa Dacia preistorică, biblie a dacomanilor, face din Dacia buricul pămîntului. Dacii s-ar fi răspîndit în toată lumea, inclusiv la Roma, unde ei ar fi dus limba latină. Războaiele daco-romane n-ar fi decît lupte fratricide. Atlasul a fost identificat cu Munţii Oltului. Ba şi zeii greci s-ar fi născut aici… Movilele funerare de pămînt ar fi prototipuri ale piramidelor egiptene, iar cetăţile dacice din vremea lui Burebista – modelele construcţiilor ciclopice miceniene (care sînt cu 1.000 de ani mai vechi…). Cartea lui Densuşianu a fost atacată dur încă de la apariţie şi catalogată drept „un roman fantastic“. Dar, mai nou, ideile lui au găsit un sol fertil pe Internet, unde medicul Napoleon Săvescu şi colaboratorii săi reiau şi dezvoltă teoriile lui Densuşianu.

Dacii au trecut iarna Dunărea îngheţată, prădînd provincia Moesia Inferior în 85/86 d.Hr. Este începutul unei serii de evenimente războinice, la finalul cărora legiunile învingătoare se opresc la Tapae. Înainte de a-i îngenunchea pe daci, Domiţian a vrut să-i pedepsească pe quazi şi pe marcomani, care refuzaseră să ajute Roma în războiul contra dacilor. După înfrîngerea suferită în această expediţie, Domiţian a încheiat pace cu dacii. Decebal a folosit pentru înzestrarea armatei banii şi meşteşugarii care se acordau în chip obişnuit regilor clientelari, primind la sine dezertori romani, fortificîndu-şi cetăţile. Sătul să dea bani an de an unor oameni ale căror putere şi trufie creşteau, noul împărat, Traian (98-117 d.Hr.), s-a hotărît să cucerească Dacia. După pregătiri minuţioase, care au durat aproape trei ani, armata romană, sub comanda împăratului, a trecut Dunărea pe un pod de vase. La 25 martie 101, colegiul preoţesc al fraţilor Arvali, din Roma, a înălţat către Jupiter rugăciuni pentru întoarcerea victorioasă a împăratului. Romanii au traversat fluviul şi au înaintat spre Sarmizegetusa în trei coloane. Flancul vestic, comandat de Traian, a urcat prin Banat şi s-a ciocnit cu dacii în bătălia de la Tapae. Flancul estic, cu trupele din Moesia Inferior, sub comanda generalului Laberius Maximus, a înaintat prin zona de cîmpie, vizînd centrul dacic dinspre est. Cea de-a treia coloană a urcat pe văile Oltului şi Jiului. La începutul toamnei anului 101, romanii luaseră în stăpînire tot sudul Daciei: Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi colţul de sud-est al Transilvaniei. Legiunile au înaintat „mai mult cu chibzuială, decît cu înfocare“ – după cum spune istoricul Cassius Dio –, construind drumuri, poduri şi castre.
Pentru a se salva, Decebal a conceput o diversiune. Profitînd de venirea iernii, dacii, alături de aliaţii lor roxolani şi bastarni, au trecut Dunărea pe gheaţă, care de data asta s-a rupt sub greutatea cailor şi a oamenilor. Un relief de pe columnă îi arată pe călăreţii daci înecîndu-se în Dunăre. Mulţi dintre ei au izbutit totuşi să treacă, atacînd castrele romane de pe malul drept al fluviului. Atacul a fost teribil: e singura dată cînd pe columnă apar soldaţi romani răniţi. Împăratul şi-a îmbarcat o mare parte din trupe şi s-a grăbit spre zona afectată. Cea mai sîngeroasă luptă s-a dat la Adamclisi. Traian şi-a aruncat în luptă pînă şi pretorienii care îl însoţeau. În amintirea luptelor de la Dunăre, împăratul Traian a comandat ridicarea monumentului triumfal de la Adamclisi. În primăvara şi vara anului următor, romanii au reluat marşul spre capitală, cucerind nucleul de rezistenţă din Munţii Orăştiei. Decebal a cerut pace. Regele dac s-a obligat să-şi dărîme fortificaţiile, să accepte o garnizoană romană la Sarmizegetusa, să cedeze romanilor teritoriile deja ocupate şi să renunţe la o politică externă proprie.
În incinta Rezervaţiei Arheologice din Drobeta-Turnu Severin am stat lîngă ruina tristă a unui picior de pod încastrat în betoane. În jur, totul era pustiu şi dezolant. Această zonă era în fierbere în 105, cînd arhitectul Apolodor din Damasc a construit aici, peste Dunăre, cel mai lung pod din Imperiul Roman, considerat a opta minune a antichităţii. Azi, în muzeul învecinat, Muzeul Porţilor de Fier, mai poate fi văzută macheta podului, care era lung de aproximativ 1.135 de metri, lat de 15 şi înalt de 19 metri. Construcţia a fost comandată de împăratul Traian (98-117 d.Hr.), care, după terminarea podului, şi-a condus pentru a doua oară legiunile, cu scopul de a tranşa definitiv problema dacică. Folosind formele naturale de relief, dacii transformaseră Munţii Orăştiei într-o puternică fortăreaţă. Sarmizegetusa, oraşul regilor, era înconjurată de o salbă de cetăţi de apărare: Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Vîrful lui Hulpe. Pentru a cuceri Sarmizegetusa, în primul război, Traian a trebuit să străpungă acest sistem de fortificaţii. Prin pacea de compromis din 102, romanii au păstrat teritoriile cucerite: Ţara Haţegului, Oltenia, Banatul, cea mai mare parte a Munteniei şi sudul Moldovei. Decebal şi-a salvat doar partea de nord a Daciei, fiind nevoit să-şi mute reşedinţa probabil la Piatra Craivii. În cel de-al doilea război, Traian a venit decis să anihileze complet puterea dacilor. În 106, Decebal şi suita sa au fugit, cu gîndul organizării unei noi rezistenţe. Urmărit şi ajuns de călăreţi romani, regele s-a sinucis. Capul i-a fost dus, mai întîi, la Ranistorum, pentru a fi prezentat împăratului, şi apoi la Roma, pentru a fi aruncat pe treptele Gemoniilor. Aşezările din Munţii Orăştiei au fost distruse, iar populaţia – evacuată în zonele de cîmpie. Statul dac a fost desfiinţat şi pe o mare parte a teritoriului său a fost creată provincia Dacia.
La Roma era mare sărbătoare În toamna anului 106 d.Hr. Întors victorios din Dacia, împăratul Traian a făcut un dar de 650 de dinari fiecărui contribuabil, a acordat scutire vreme de un an pentru dări şi a decretat 123 de zile de jocuri. Potrivit datelor furnizate de istoricul bizantin Ioannes Lydus, care a trăit în secolele V-VI d.Hr., şi corectate de istoricul francez Jerôme Carcopino, împăratul Traian ar fi capturat din Dacia 165 de tone de aur şi o cantitate dublă de argint.
Cu excepţia cîtorva tezaure monetare descoperite întîmplător, în toate săpăturile care se fac de peste 150 de ani, pentru toată epoca dacică clasică, arheologii nu au găsit aur. Mulţi specialişti români, printre care şi profesorul Ion Glodariu, de la Cluj, explică acest paradox printr-un monopol pe aur instaurat de regii daci, aur care ar fi luat calea Romei, o dată cu cucerirea traiană.
Tot aurul? Încearcă să-i spui asta unui vînător de comori convins că dacii erau putred de bogaţi şi că Traian n-a capturat decît o mică parte din tezaurul lui Decebal.
Un site englezesc oferă şi azi, contra cost, căutătorilor de aur din toată lumea excursii în România pentru a găsi comoara dacilor. În 1996, directoarea Adriana Pescaru a înaintat autorităţilor şi serviciilor secrete româneşti un raport despre traficul cu monedă antică din Munţii Orăştiei. Erau anii nebuni ai febrei aurului, cînd mai toţi oamenii locului începuseră să bată munţii cu detectoare de metale.
Sînt multe zvonuri despre descoperiri ale unor artefacte extraordinare, care, în lipsa unei legi a patrimoniului, ar fi ieşit din ţară în această perioadă printr-o reţea mafiotă. Pe lîngă miile de gropi care distrug siturile arheologice, sigur e doar că în ultimii ani preţul „kosonului“ a scăzut continuu pe piaţa internaţională. Dacă la nivelul anului 1996 în lume existau numai 112 „kosoni“, valorînd cîteva mii de dolari bucata, azi preţul a scăzut la cîteva sute de dolari. Sigur e şi totalul celor cîtorva sute de „kosoni“ pe care i-au cumpărat în această perioadă cîteva muzee din ţară şi Banca Naţională a României. De asemenea, în anii de vîrf ai confiscărilor în Hunedoara, 2000-2001, poliţiştii au recuperat circa 2.000 de diverse monede antice (între care numai cîţiva „kosoni“). După ce a fost promulgată Legea 462/2003, care, printre altele, pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani deţinerea neautorizată a unui detector de metale, poliţia n-a mai prins nici un „detectorist“. Directoarea Pescaru crede însă că mafia aurului din zonă continuă să lucreze.

Monedă „barbară“, numai din argint, s-a bătut în Dacia pînă în vremea lui Burebista, cînd a fost înlocuită de cea romană. Moneda republicană e reprezentată prin circa 250 de tezaure, care totalizează în jur de 25 de mii de monede – o masă monetară de 2,5 milioane de denari, care a fost acumulată în Dacia.
„Argintul găsit este de fapt, în cea mai mare parte, argint roman“ – spune profesorul Mircea Babeş. Mulţi cercetători din Transilvania susţin că este vorba de argint autohton, dacii falsificînd pe scară largă denarul roman.
Cea mai preţioasă monedă găsită în Dacia, „kosonul“ de aur, a fost bătută foarte probabil de Marcus Iunius Brutus, unul dintre participanţii la războaiele romane civile de după moartea lui Cezar, pentru plăţi militare. „În general, putem admite că aşa a intrat în Dacia cea mai mare parte din moneda romană republicană – sub formă de plăţi pentru mercenariat, servicii militare, răscumpărări“ – spune profesorul Babeş. El crede că tezaurul fabulos pe care l-ar fi capturat romanii în Dacia e în fapt numai propagandă imperială. Traian a cheltuit banii statului în cele două războaie, a sacrificat vieţile a mii de soldaţi şi trebuia să arate că toate astea au avut un sens. Nu putea să-i dea argumente strategice plebeului de la Roma. A trebuit să spună: iată, am cucerit Dacia şi ne-am umplut de bani. „Romanii probabil că ştiau că există aur în munţii Daciei. Aveau servicii de spionaj mai bune decît CIA.
Dacii ştiau şi ei, dar nu au avut tehnologia să exploateze zăcămintele pe cale minieră. Din acest motiv, după cucerire, romanii îi aduc pe piruşti şi pe bariduşti tocmai din Iliria, ca să-i pună să sape în munţii de la Roşia Montană, anticul Alburnus Maior. N-au găsit meseriaşi aici. De cinci ani, de cînd se sapă la Roşia Montană, nu s-a găsit nici un ciob dacic“ – spune profesorul Babeş.
Romanii au venit în Dacia din motive strategice. Ultimul rege, Decebal – scrie istoricul Cassius Dio – „era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă; ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere“. Într-o vreme cînd se ridicau parţii la răsărit, iar germanii deveneau mai activi în Europa Centrală, romanii nu-şi puteau permite să lase dincolo de Dunăre acest duşman redutabil, care ar fi putut coaliza întreaga lume „barbară“ împotriva lor. Decebal era un vecin deosebit de periculos, cu care romanii au avut de-a face încă din vremea împăratului Domiţian, în mai multe războaie succesive.
În final, legiunile au învins şi împăratul Traian a întemeiat provincia Dacia, ce avea să prospere în cei 165 de ani de stăpînire romană. Conform istoricului Paul MacKendrick, imperiul şi-a ridicat această provincie – aşa cum procedase cu toate celelalte – de la situaţia de ţară subdezvoltată, la un nivel avansat de civilizaţie materială. Romanii au ridicat aici oraşe şi cetăţi, au exploatat resursele solului şi mai ales ale subsolului, au construit amfiteatre, thermae (băi publice), apeducte, canalizare. „Iar după ce Roma şi-a retras armatele, în 271 d.Hr. – cum spune MacKendrick –, dacii au rămas liberi şi au încercat să meargă pe căile deprinse de la romani, dar n-au mai prosperat, ci au căzut sub invaziile barbare.“
Sus, pe platoul de la Blidaru, cea mai bine păstrată cetate dacică, arheologul Mihai Căstăianu, cercetător ştiinţific la Muzeul de Etnografie şi Arte Populare din Orăştie, m-a ospătat cu slană friptă, ceapă şi palincă. El s-a născut şi a crescut în munţii aceştia şi e îndrăgostit de daci, la fel cum sînt şi eu. Mi-a arătat locurile şi am vorbit ore întregi, trecînd în revistă nesfîrşitele controverse, idei şi ipoteze cu care se duelează specialiştii din domeniu. Era o zi superbă de aprilie tîrziu.
Ne-am oprit la masă lîngă un cireş sălbatic înflorit, ce înmiresma poiana. Brusc, mi-am amintit de copacul oprit din creştere figurat pe ultimul cadru al Columnei – metaforă a opririi unui stat în plină înflorire. Am simţit că aventura mea dacică se încheie aici.
Ca într-o străfulgerare, sufletul mi s-a umplut de amar la gîndul că şi acum, la aproape două milenii după dispariţia statului lor, dacii rămîn într-un purgatoriu al ştiinţei, gravitînd încă între legendă şi adevăr, că o dată înlăturate sub pensula arheologului toate speculaţiile, presupunerile şi propaganda cu care diverşii specialişti şi-au cîrpit teoriile, istoria strămoşilor noştri pare o bucată de şvaiţer.

Text: Cătălin Gruia

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din noiembrie 2004)



3 Comments

  1. Tinere…ai luat-o razna de tot ,,,ai multe aiureli in cap fara sa sustii cu ceva palpabil . Pacat de timpul pierdut sa scrii … lasa istoria pentru altii , apucate de agricultura , sapand , poate descoperi ceva despre DACI . Fugi d,acii .

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*