Italia înainte de romani

Foto: O. Louis Mazzatenta

 O bogată moştenire preromană dăinuie încă în Italia.

El i-a apărut ei în vis, un băiat samnit frumos şi trist, care rătăcise calea spre casă. „Se petrecea pe un deal pe care îl cunosc, dar fără pic de vegetaţie – îşi aminteşte Teresa Cerlone –, iar el rătăcea încolo şi încoace, într-o lume care nu era a lui. Căuta o uşă, nu să intre într-o casă, ci într-o altă lume. Şi-mi amintesc că mai era şi un izvor de apă.

Mai era o intrare străjuită de două coloane, cu o scară înaltă, ca la templul de la Pietrabbondante – a continuat ea, vorbind încet, dar pătrunzător. Am păşit sub coloane, iar el m-a rugat: „Ajută-mă să-mi găsesc drumul.“ M-a luat de mînă şi l-am simţit viu. Apoi a dispărut, dar mîna şi-o lăsase într-a mea. Nu mai era o mînă de om; mîna era parcă din teracotă. M-am trezit transpirată.“

Cum s-a luminat de ziuă, Cerlone s-a dus imediat la dealul pe care-l visase. Ea nu este arheolog, dar este pasionată de samniţi, poporul feroce care stăpînea odată munţii din Abruzzi şi Molise, nu departe de locuinţa ei din Isernia. A început să sape în solul argilos unde a visat izvorul. Deodată, a dat de ceva tare. L-a scos afară. Era o piesă din teracotă. Era o mînă.

Astfel de descoperiri emoţionante, poate nu chiar atît de stranii, aduc la lumină aspecte noi şi extraordinare despre popoarele care au trăit în Italia înainte ca romanii să devină stăpînii ei. În epoca fierului, în jurul secolului al IX-lea î.Hr., cînd romanii erau doar un trib mic de agricultori care trăiau în colibe lîngă Tibru, Italia era un conglomerat de culturi şi limbi distincte, de lucrări de artă şi meşteşuguri. De fapt, pînă spre secolul al IV-lea î.Hr., nu pe romani i-ai fi ales ca pe potenţialii cuceritori ai lumii occidentale. Ai fi pariat pe cei mai nimeriţi: etruscii sau samniţii.


Cunoscuţi în general drept popoarele italice, grupurile etnice ale Italiei preromane aveau tendinţa să trăiască în aşezări temporare mai degrabă decît în oraşe, cultivînd mici suprafeţe de teren, crescînd oi şi vite, făcînd comerţ cu negustorii străini şi hărţuindu-se cu vecinii lor. Trăind într-o lume în care zeii se exprimau prin zborul păsărilor şi tunet, ei au creat mici capodopere din ceramică şi metal, onorînd trinităţi ale zeilor prin sacrificarea a trei animale, căutînd în final – prin bătălii spectaculoase şi tratate complicate – o modalitate de a stăvili neînduplecata expansiune romană. Cu toate acestea, pînă la începutul secolului I î.Hr., ultimele rămăşiţe ale autonomiei lor politice au cedat Imperiului Roman.

Deşi etruscii sînt cei mai vestiţi dintre nenumăratele culturi ale Italiei preromane, alte trei grupuri merită mult mai multă atenţie decît li s-a acordat pînă acum: faliscii (conciliatorii), samniţii (războinicii) şi umbrii (adoratorii). Aşa cum pămîntul Italiei de astăzi este plin de mormintele şi de ceramica lor, cultura Italiei este la fel de bogată în cuvinte şi obiceiuri care se trag de la aceste popoare preromane – ideile lor, ingenuitatea şi pietatea lor, o multitudine de elemente despre care se credea pînă în prezent că ar fi de origine romană, dar care se dovedesc a fi doar însuşite de romani.

Aceşti vechi italieni vorbeau graiuri descendente dintr-o limbă maternă numită sabelică şi-şi scriau manuscrisele conform alfabetelor grecesc, latin sau etrusc. Unul dintre dialectele derivate, oscana, era la un moment dat mult mai răspîndit în Italia decît chiar latina. Samniţii vorbeau oscana, care se deosebea de limba umbriană la fel cum se deosebeşte astăzi spaniola de italiană. Faliscii vorbeau despre vreme într-o limbă maternă foarte asemănătoare latinei. Evident, artefactele ne spun foarte mult despre autorii lor, dar cele cîteva sute de cuvinte oscane, precum şi celelalte care au supravieţuit în inscripţii ne spun la fel de mult – chiar mai mult, deoarece prin ele se aud vocile bărbaţilor şi femeilor care le-au vorbit. Prin cuvintele lor îi putem auzi, prinzînd deodată viaţă: strigăte de furie, şoapte de iubire, rîsete de copii, jalea femeilor. Maatir – mamă; puklum – fiu.

Obiceiul roman de a da un nume şi un prenume s-ar putea să vină de la o populaţie italică numită sabini. Lupta între gladiatori era un obicei funerar creat, probabil, de etrusci şi adoptat de romani, care pînă la urmă au întrevăzut în aceasta o potenţială distracţie. Însuşi numele „Italia“ derivă dintr-un vechi cuvînd sabelic, care iniţial denumea doar extremitatea sudică a Italiei.

„Regionalismul, care şi-n prezent este atît de pregnant în Italia, îşi are rădăcinile iniţiale în diferenţele dintre toate acele grupuri – spune profesorul Nicola Terrenato. Ele reprezintă rădăcinile noastre culturale.“

Oraşul Gubbio, din regiunea Umbria de azi, aduce, în fiecare an, la 15 mai, un sacrificiu lui Sant’ Ubaldo, patronul şi protectorul său. Festivalul, numit Corsa dei Ceri, constă într-o alergare care îl onorează pe sfînt prin „suferinţa“ participanţilor săi, în loc să măcelărească animalele – care erau pe vremuri jertfite de predecesorii lor păgîni. Această alergare este emblematică pentru Gubbio.

Trei grupuri de 20 de bărbaţi (cu întăriri frecvente), dedicate fiecare lui Sant’ Ubaldo, San Giorgio, respectiv Abatelui Sant’ Antonio, aleargă pe străduţele înguste şi pietruite ale oraşului şi 1,7 km în sus pe munte, către bazilică, purtînd pe umerii lor o platformă cu un pilastru din lemn numit cero (la plural ceri, în italiană). Fiecare cero, care cîntăreşte în jur de 275 kg, este dedicat unui sfînt.

„Este o manifestare emoţională, nu una raţională – spune Lucio Baldelli, ales recent căpitan al reprezentativei Sant’ Ubaldo. Este un ritual, şi asta îl face atît de viu.“ Fără a fi simple reminiscenţe de folclor costumat, ci mai degrabă ceva ca o explozie – bărbaţii transpiraţi care strigă, înjură, cu feţele albite şi cu ochii strălucind în gol –, Corsa dei Ceri reprezintă un obicei bogat în simboluri, cu legături de neşters către străvechea credinţă umbriană.

De ce un stîlp gigantic din lemn? De ce se toarnă apă pe el şi de ce se aleargă cu el de trei ori în sens invers acelor de ceasornic în jurul unei fîntîni şi al unui steag? Şi de ce este urmat acest traseu particular prin oraş şi apoi în sus, spre munte? Acestea, alături de multe alte elemente, reflectă ritualuri înscrise în umbriană, limba vechilor umbri, scrisă pe o serie de şapte table din bronz, numite Tablele Iguvine, care datează din perioada 300-90 î.Hr.

„Apa şi cercurile în sens invers acelor de ceasornic se trag din ceremonia de purificare a armatei“ – spune Augusto Ancillotti, profesor de lingvistică la Universitatea din Perugia şi expert în vechea cultură umbriană, şi în special în limba lor. Deoarece omorul impurifică ritualul sacrificiului, preotul trebuia să practice un ritual de curăţire. „Ei se învîrteau de trei ori, deoarece trei este numărul perfect, numărul magic“ – spune Ancillotti.

Ruta pe care alergătorii o parcurg în jurul oraşului se trage dintr-o altă ceremonie, descrisă şi ea în table, care asigura protecţia rituală a oraşului. Preoţii trebuiau să urmeze circuitul zidurilor oraşului, oprindu-se pentru a sacrifica animale – boi şi scroafe gestante – înainte şi după fiecare dintre cele trei porţi ale oraşului. Traseul pe care alergătorii îl parcurg astăzi retrasează zidurile de demult ale oraşului, iar cele trei locuri unde aceştia se opresc – susţine Ancillotti – sînt acolo unde se aflau cele trei porţi vechi, dintre care numai una, Porta Veia, mai există încă. Chiar şi existenţa a trei grupuri, fiecare dedicat unui sfînt, reflectă faptul că sacrificiile finale erau făcute pentru trei zei, la templele lor de pe munte, acolo unde se înalţă azi Bazilica Sant’ Ubaldo.

Sacrificiile animalelor au fost interzise de la venirea creştinismului în Umbria, în secolul al IV-lea d.Hr., iar de atunci, conform unei surse, locuitorii din Gubbio le-au înlocuit cu stîlpii din lemn. Ei au folosit ceară colorată (cera, în italiană) pentru a-i decora cu spirale reprezentînd ferigi bogate, simboluri ale fertilităţii. Fiecare cero a fost urcat pe o platformă grea de lemn, exact ca acelea pe care la început erau purtate animalele sacrificate. Deşi concepute astfel încît să nu ofenseze biserica, stîlpul din lemn, gol pe dinăuntru, aminteşte în aceeaşi măsură de un totem al fertilităţii, pe vremuri venerat în mod obişnuit primăvara. Am lipsit de la startul cursei pentru că am dorit să văd sfîrşitul ei, iar bărbaţii aleargă atît de repede şi înghesuiala e atît de mare, încît e imposibil să vezi întreaga alergare. Atunci cînd vuietul mulţimii de jos mi-a dat de ştire că a început cursa, am luat-o în sus pe coastă, urcînd din greu, împreună cu alte grupuri de oameni, în căldura asfinţitului, drumul prăfuit spre bazilica de pe munte, care coteşte de opt ori în ac de păr. Aşteptînd la intrarea în biserică, m-am uitat în jurul meu cum se adună tot mai mulţi oameni, ajungînd la cîteva mii. Apoi vuietul a ajuns la noi.

Pe ultima porţiune abruptă de drum, au apărut cei trei ceri căraţi într-o alergare istovitoare, înjurînd, fiecare fiind înconjurat de nori de praf, strălucind în lumina asfinţitului ca nişte nori de tămîie sau stîrniţi de furia apropierii unei armate. Fiecare striga în mulţime numele sfîntului său, pe măsură ce echipele s-au îngrămădit în sus pe trepte, s-au oprit şi au aplecat cerii înainte, pentru ca bărbaţii să-i poată trece pe sub porticul principal, de trei ori în jurul fîntînii dinăuntru şi apoi să-i ducă chiar în incinta bisericii. Mulţimea s-a înghesuit ca să-i urmeze înăuntru. Fiecare bărbat care putea ajunge la ceri se izbea de ei cu palmele deschise, provocînd o bufnitură înfundată a golului. Am fost uimită să constat că-mi curg lacrimi de emoţie. Era covîrşitor.

În biserică, un serviciu religios era în desfăşurare. Oamenii îşi tîrşeau picioarele pe lîngă ceri, îi atingeau şi-şi sărutau apoi vîrfurile degetelor. Cu spatele rezemat de perete, o fată brunetă îşi ţinea mîinile împreunate în rugăciune, cu obrajii învăpăiaţi brăzdaţi de lacrimi. Ceea ce simţeau oamenii nu era isterie, era ceva mai înălţător: era spiritul înaintaşilor lor, care purtau animalele în sus pe munte ca să le ucidă. Acum îşi ofereau propria durere şi o credinţă atît de adîncă, încît era mai mult decît adoraţie.

Corsa dei Ceri este o acumulare de vechi idei, practici şi chiar de trăiri. „Nu elimini niciodată un strat – spunea lingvistul Augusto Ancillotti. Îl asimilezi.“ Aşa cum explica el, studiul limbii este, de asemenea, un fel de arheologie. „Fiecare cuvînt este o mică fereastră către caracterul poporului, la fel de vital pentru înţelegerea lui precum orice unealtă sau armă. Există un întreg tablou legat de nume şi de cuvinte şi noi încercăm să reconstituim o lume prin înţelegerea cuvintelor. Nu avem de-a face cu un popor rustic şi provincial, aşa cum pretindeau romanii că ar fi fost.“

Umbrii antici „respectau cuvîntul ca pe ceva sacru“ – a continuat el. Exista chiar şi un zeu, Giove Sancio, Ratificatorul, care stăpînea cuvîntul dat. „Italiana de astăzi este plină de umbriană – a continuat el. Latina are cinci vocale; umbriana avea şapte, iar italiana noastră are tot şapte, deşi scriem numai cinci. Scrisul l-am învăţat din latină, dar vorbirea am preluat-o din umbriană. Italiana este plină de sunete umbriene.“
Cîteva culturi italice au adoptat păsările ca totemuri ale lor – ciocănitoarea, raţa –, iar umbrii erau vestiţi în căutarea semnelor voinţei divine în modelul de zbor al păsărilor, o practică pe care romanii au preluat-o. Cartea de telefoane din Gubbio e plină de nume de familie aviare: Galli (cocoş de munte), Piccioni (porumbel călător), Passeri (vrabie), Fagiani (fazan), Merli (mierlă), Picchi (ciocănitoare). Cîntecul păsărilor şi strigătele de luptă se aud încă prin Umbria, în ziua în care bărbaţii din Gubbio s-au zbătut să urce dealul ca să-şi prezinte sacrificiul în faţa altarului.

Pînă la începutul secolului al IV-lea î.Hr., multe dintre popoarele italice începuseră să cedeze în faţa presiunilor expansioniste exercitate de către romanii vicleni şi oportunişti, iar rutele comerciale au început să se deplaseze spre vest, către Roma. Dar samniţii, care trăiau în văile montane îndepărtate şi pe înălţimile abrupte ale munţilor din centrul ţării, Abruzzi şi Molise, au rezistat cu înverşunare. Avînd nevoie de suprafeţe întinse pentru imensele lor turme de oi, şi tentaţi de păşunile fertile din vest, la marginea Mării Tireniene, ei deja începuseră să se extindă, mişcîndu-se primejdios de aproape de Roma însăşi. În ultimă instanţă, a fost clar că lupta pentru dominarea Italiei centrale s-a redus la doi competitori, samniţii şi romanii.

„Samniţii au fost atît de puternici, încît au cucerit oraşe precum Pompeii, în secolul al IV-lea î.Hr. – spune profesorul Emmanuele Curti. Deşi ştim Pompeii ca oraş roman, infrastructura sa principală fusese deja creată de etrusci, iar samniţii au reconstruit-o. Noi excavări au scos la lumină case frumos decorate care au aparţinut samniţilor.“ Curti lucrează în prezent la săpături, într-o zonă aflată în partea opusă a ceea ce ar fi putut să fie portul oraşului Pompeii, şi a descoperit rămăşiţele unui templu samnit, închinat probabil lui Mefitis, zeiţa samnită a fertilităţii. El se află dedesubtul a ceea ce se crede că era templul roman al lui Venus, construit de Sulla, generalul care i-a zdrobit în final pe samniţi. Pentru Curti totuşi fascinaţia constă în faptul că Pompeii îi furnizează dovezi arheologice despre un oraş cucerit de samniţi, unde s-au adaptat la un sistem de viaţă citadin.

Toate popoarele italice erau pricepute în arta războiului, dar bărbaţii samniţi erau legendari chiar în zilele lor; luptători de gherilă capabili de atacuri bruşte atît de violente, încît inamicii lor nu aveau timp să organizeze o rezistenţă efectivă, iar samniţii erau hotărîţi mai degrabă să moară, în loc să se predea. Erau atît de pricepuţi şi de curajoşi, încît a fost nevoie de trei războaie samnitice, întinse pe o perioadă de 50 de ani (343-290 î.Hr.), ca romanii să-i poată îngenunchea.

Davide Monaco, arhitect din Isernia, este, de asemenea, un arheolog amator. Strămoşii săi samniţi reprezintă pasiunea sa personală, şi el a creat chiar şi un website dedicat aspectelor culturii lor. Într-un week-end din primăvară, ne-am plimbat cu maşina în cea mai mare parte a străvechiului lor ţinut, care odată se numea Samnium; de-a lungul unor nesfîrşite şi şerpuitoare drumuri de munte, care toate începeau să pară aceleaşi – senzaţie pe care probabil şi frustratele legiuni romane au simţit-o.

„Samniţii au fost descrişi ca fiind un popor violent – spunea Monaco, în timp ce lua un alt viraj strîns –, deoarece romanii aveau o imperioasă nevoie să-i distrugă. Noi am auzit că generalul Sheridan spunea că doar un indian mort este un indian bun, dar generalul roman Lucius Cornelius Sulla a spus-o înaintea lui, referindu-se la samniţi. „Dar samniţii i-au învăţat pe romani multe despre felul în care să lupte“ – continuă Monaco. Samniţii foloseau o formaţie ca o tablă de şah, care era ideală pentru terenul muntos; armele lor erau săbii scurte care înjunghiau, suliţe şi scuturi rotunde. Unii experţi presupun că, după primele ciocniri dezastruoase, romanii au renunţat la formaţia lor standard, falanga, care nu le era de folos pe dealuri, şi au adoptat atît formaţia de luptă, cît şi armele samnite.

„Să lupţi cu samniţii, imaginaţi-vă cîte pierderi erau! – s-a minunat Monaco. În fiecare bătălie erau 5.000, 10.000 de morţi, deoarece samniţii luptau pînă la sfîrşit.“

Pînă la urmă, generaţii din ambele tabere au trecut prin bătălii, cîmpuri pîrjolite, negocieri, tratate; uneori, samniţii s-au aliat chiar cu romanii, căutînd avantaje în anumite situaţii. Prin anul 295 î.Hr., samniţii s-au hotărît să facă pasul decisiv pentru independenţa totală.
Ei au organizat o puternică alianţă a facţiunilor rebele, între gali, etrusci, umbri şi alte grupuri mai mici, şi s-au confruntat cu romanii pe cîmpia de la Sentinum, lîngă oraşul Sassoferrato de azi (în Marches). „Imaginaţi-vă scena – spune Monaco –, toţi împotriva Romei.“
Istoricul Livius notează 8.700 de victime din 36.000 de oameni, cît avea armata romană. Dimensiunea armatei rivale nu este clară, dar se estimează că 25.000 dintre ei au murit. „A fost un măcel – spune Monaco. Şi romanii au învins.“ Peninsula intra în stăpînirea lor.
Sentinum e unul dintre marile „ce-ar fi fost dacă…“ din istorie, mai ales ce-ar fi fost dacă trupele romane nu i-ar fi deviat pe umbri şi pe etrusci înainte ca ei să intre în bătălia decisivă.

Deoarece samniţii mai degrabă cucereau oraşe decît să le construiască pe ale lor, nu s-au descoperit oraşe pur samnite. Ceea ce au construit ei au fost încercuiri solide din piatră pe povîrnişurile abrupte ale munţilor, unde clanurile căutau refugiu în timp de restrişte. Pădurile au acoperit de mult numeroase dintre aceste forturi şi doar acum sînt explorate, ele şi bogăţia lor de informaţii. Dar o amintire impresionantă a vieţii samniţilor se poate vedea pe o înălţime bătută de vînturi la Pietrabbondante: rămăşiţele celui mai mare templu şi teatru samnit descoperit vreodată.

Nu ştim cum numeau samniţii acest loc – romanii i-au distrus pînă şi numele –, dar ştim că era unul dintre locurile de întîlnire ale clanului conducător, unde îşi alegeau senatorii şi comandanţii şi unde aduceau sacrificii. Cu treizeci de ani în urmă, Adriano La Regina, acum superintendent al arheologiei Romei, a început să sape sub un lan de grîu şi a adus la lumină acest sanctuar.

Am stat pe platforma încăpătoare a templului, lungă de 37 de metri şi lată de aproape 25 de metri, cu treptele centrale tăiate în podiumul în stil italic, unic. Dincolo de terasa largă de pămînt, presărată cu contururile fostelor clădiri mici, vastul ţinut muntos se desfăşura către orizont – inima ţinutului samnit. „Pînă să avem acest sit – a spus La Regina, în felul său calm, curtenitor –, nu ştiam aproape nimic despre cultura samnită, deoarece aveam numai sursele greceşti şi romane care au scris despre ei.“

Teatrul de dedesubt avea locurile de piatră, în semicerc, cu spetezele de piatră tipic italice, frumos curbate, ca un fel de suport lombar. Pentru ce era teatrul? „Ştim că samniţii aveau propria lor literatură, propriile lor comedii – mi-a spus La Regina. Aveau un stil burlesc, foarte răspîndit şi popular, numit antellane. (Nemiloşii samniţi să rîdă?) Şi cu siguranţă discutau aici probleme politice. Acest teatru datează de la sfîrşitul secolului al II-lea î.Hr., aşa că se întîlneau probabil ca să discute situaţia care a dus la revolta împotriva Romei.“
Prin 91 î.Hr., samniţii hotărîseră să încerce să-şi obţină propria voce politică în noul regim.

Cum erau de fapt samniţii? – l-am întrebat pe La Regina. „Livius a scris despre curajul lor – mi-a replicat el – şi despre dorinţa lor de libertate: «Ei preferau să moară mai curînd decît să ajungă sclavi».“ La Regina i-a descris pe samniţi poate cel mai aproape de adevăr, faţă de alţi cercetători. Ce crede el că i-ar fi frapat cel mai mult pe samniţi în faţa culturii de astăzi din ţara lor natală? După o pauză de gîndire, el mi-a răspuns: „Comercializarea oricărui lucru, faptul că orice poate fi cumpărat şi vîndut. Oare punem noi preţ astăzi pe virtute şi onestitate?“ A răspuns zîmbind scurt şi ironic.

Nori imenşi albi se învălmăşeau în spatele culmilor stîncoase, iar umbrele lor pătau pajiştea. Fioroşii samniţi morţi au cîştigat pînă la urmă cetăţenia romană pentru poporul lor, un avantaj care i-a îngropat în istorie. Dar ceva din noi încă doreşte ca ei să fie în viaţă.
În cîmpiile mai domoale, apropiate de Roma, răsuflarea fierbinte a războiului se domolea, transformîndu-se în discuţii rezonabile, reciproc avantajoase. E adevărat că popoarele italice aveau de obicei dispute între ele – într-o zi, prieteni, în alta, inamici –, dar aceste ciocniri semănau mai degrabă a aruncat cu pietre, spune un expert, decît a război crunt. Nicola Terrenato, un tînăr profesor de clasicism şi arheologie, crede că multe grupuri mici au început să întrevadă mai mult beneficii decît neajunsuri din alianţa lor cu Roma. Faliscii s-ar putea să fi fost unii dintre aceştia.

Într-o dimineaţă dogoritoare de mai, l-am însoţit pe Terrenato, pornit să cutreiere drumul prin pădure şi tufişuri, crescute peste ceea ce era cîndva un întreg oraş, la vreo 40 km spre nord de Roma. Acesta reprezintă inima teritoriului etrusc, dar faliscii şi-au creat o mică enclavă proprie, într-un oraş fortificat pe un deal, oraş pe care ei îl numeau Falerii Veteres, acum Civita Castellana.
În anul 241 î.Hr., ei au mutat oraşul jos, în cîmpie. Roma construia un nou drum nord-sud, Via Amerina, iar un oraş de-a lungul său aducea avantaje ambelor popoare. Ceea ce căutam noi în timp ce trosneam crengi uscate, stîrnind tot felul de insecte sîcîitoare, erau urme ale acelui oraş – Falerii Novi, sau „Noul Falerii“.

Printre copaci răsar ziduri, blocuri masive din roca de tuf vulcanic, brun-roşiatică şi moale, din părţile locului, construite efectiv pe stîncile mici, de deasupra unui rîu îngust. Aceste ziduri formează o circumferinţă de 2,5 km şi rămăşiţele a circa jumătate din cele 80 de turnuri iniţiale sînt încă vizibile oarecum printre copaci. Unele dintre aceste turnuri atingeau aproape 18 metri înălţime. Dar restul oraşului se găseşte sub ogoare, cîmpii sau păşuni.

Terrenato predă în prezent la Universitatea din Carolina de Nord, dar el vine aici încă de la sfîrşitul anilor ,70, cînd, elev de liceu fiind, s-a oferit ca entuziast voluntar la lucrările de curăţare a locului. Cu toate că se ştiu exasperant de puţine lucruri despre falisci, Terrenato crede că aceştia au înţeles că o colaborare cu Roma i-ar ajuta să prospere. Manualele de istorie susţin constant teoria că romanii au prădat Falerii Veteres în anul 241 î.Hr. şi i-au deportat pe falisci în acest loc, dar cercetările lui Terrenato îl fac să creadă că evenimentele nu s-au petrecut atît de violent. „Ceea ce colegii mei şi cu mine credem acum este că noul oraş a fost mai degrabă rezultatul unui efort conjugat între romani şi falisci – spune el în timp ce smulge cîteva din rădăcinile care au invadat locul. Falerii Novi încăleca un nou drum principal şi, în vreme ce romanii aveau sarcina de a construi drumul, este limpede că faliscii aveau sarcina de a construi noul oraş.

„Sînt de părere că acesta este unul dintre elementele-cheie în înţelegerea rolului populaţiilor nonromane. Nu erau întotdeauna înfrînte de Roma, ci existau multe posibilităţi de colaborare. Era acea abilitate romană de a integra populaţiile cărora li se permitea să-şi vadă de treburile lor.“ Falerii Novi a devenit un oraş complet roman în anul 90 î.Hr., iar locuitorii săi, încă falisci, au devenit cetăţeni romani. Dar prin secolul al VI-lea d.Hr., confruntat cu migraţiile barbare, oraşul a fost părăsit. Am trecut pe sub singura arcadă rămasă, Poarta lui Jove, o intrare solidă construită din tuf vulcanic, care străjuieşte drumul în oraş încă din secolul al III-lea î.Hr. „În 1998 am venit cu un plan al oraşului – spune Terrenato –, folosind dispozitive magnetice pentru a reprezenta ce se află sub pămînt. Acolo unde exact acum pasc oile, se află unul dintre cele mai mari temple ale oraşului. Acolo unde se vede acea uşoară depresiune, era unul dintre porticurile forumului.“ Mai jos de noi, printre frunze, puteam auzi susurul grăbit al apei, cu un zgomot asemănător vîntului, şi behăitul îndepărtat al oilor. „Nici o mare aşezare faliscană nu a fost pînă acum excavată – spune Terrenato. Acesta este un parc arheologic plin de potenţial.“

Drumul către sud este presărat cu încăperi adînci şi goale, morminte familiale săpate în tuful vulcanic. Jefuitorii de morminte au luat de mult timp orice ar fi existat înăuntru, vînzînd majoritatea informaţiilor pe care le-am fi putut avea în legătură cu această cultură evazivă. Unul dintre puţinele artefacte păstrate este o piesă de ceramică, posibil un vas de băut, decorat cu o frîntură de poezie faliscană: „Astăzi beau vin – se spune –, mîine s-ar putea să nu mai am.“

„Există o vorbă înţeleaptă care s-a păstrat – spune Terrenato –, care relevă că romanii au în sînge instinctul de conducători şi sînt practic capabili să cucerească pe oricine. Dar ceea ce eu şi alţi cîţiva credem acum este că cucerirea romană nu urmărea să şteargă diferenţele regionale, ci să clădească o structură cuprinzătoare, care permitea comunităţilor să-şi păstreze identitatea.“

Trage de nişte bucăţi de rădăcini încastrate în zidul de piatră care se macină. „Dar foarte multe dintre elite nu au dispărut o dată cu cucerirea romană. În multe cazuri, ele par a fi prosperat de pe urma ei. Senatul roman s-a umplut cu falisci, familii etrusce şi oameni din toate ţinuturile presupus cucerite. Forţa economică era de multe ori în mîinile celor care o deţinuseră şi înainte.“

Continuă să coboare încet pe drumul dintre morminte. „N-ar trebui să presupunem că, pentru multe dintre populaţii, cucerirea romană a fost traumatizantă – spune el. Nu zic că nu s-a întîmplat nimic, dar este mai degrabă un fel de reorganizare politică, la care fiecare a contribuit. Aşa că opţiunile tale, dacă, să zicem, faci parte dintre umbri, sînt fie să-ţi începi propriile cuceriri, fie să te alături Romei. Pînă în anii 300 î.Hr., a rămîne un independent la scară redusă nu mai reprezenta o opţiune.“

Excepţie făcînd samniţii. „Samniţii sînt exemplul perfect de ceea ce se întîmplă cînd lucrurile nu merg conform planului – acceptă Terrenato. Se pare că romanii nu le-au putut oferi samniţilor nimic care să le convină. Aceasta a fost rana sîngerîndă a imperiului. Dacă romanii ar fi trebuit să aibă de-a face cu şase grupuri etnice ca samniţii, treaba nu ar mai fi mers deloc, iar imperiul nu ar fi durat nici măcar o săptămînă.“
Văzusem majoritatea culturilor preromane, bunurile, aşezările şi mormintele lor, dar nu le văzusem chipurile oamenilor de rînd, pînă cînd m-am trezit eu însumi faţă în faţă cu un om cioplit în piatră, o statuie în mărime naturală numită „Războinicul din Capestrano.“

Ea îl reprezintă pe un rege al vestinilor, un popor de pe coasta Adriaticii, şi a fost făcută cîndva în timpul secolului al VI-lea î.Hr., pentru a sta neclintită pe un vîrf de colină-mormînt şi a-i atenţiona pe călători că se apropie de teritoriul lui. Impasibil, înarmat, el stătea gata de a-şi apăra teritoriul, pămînturile cu vin, măsline şi pîine, verdele de smarald al cîmpului de grîu tivit cu viţă de vie şi rîurile puţin adînci, pline de pietre, alergînd către mare. Azi, regele şade în Muzeul de Arheologie din Chieti, privind grupurile de şcolari contemplîndu-l. Războinicul strînge în mîini o sabie şi o secure, obiecte identice cu cele găsite în mormintele adevărate. El poartă o pălărie fantastică, cu bor lat, şi are un guler sculptat, care se poate să fi fost din bronz, şi picături cioplite pe bicepşi, reprezentînd podoabe din chihlimbar care ar fi atîrnat dintr-o brăţară de metal purtată pe braţ. Un disc îi acoperă inima, iar o bandă îl leagă cu discul protector de pe spate. Detaliile sînt perfecte. Inscripţionată de-a lungul unei lănci aflate de o parte a sa e o frază fermă, în limba străveche a regiunii: „Aninis mi-a făcut mie, regele Nevio Pumpuledio, un portret frumos.“

Regi sau artizani, negustori sau preoţi, războinici, topitori de fier, păstori şi comercianţi, vechii italieni erau la fel de întreprinzători şi ingenioşi ca şi romanii care au venit să le stăpînească teritoriul. Pentru a le descoperi priceperea mîinilor sau cuvintele profunde, trebuie găsite surse de inspiraţie chiar mai adînci decît am presupus cîndva. Popoarele italice nu sînt moarte. Ele sînt peste tot, iar Italia încă vibrează de visurile lor.

Text: Erla Zwingle

Articol publicat în ediţia de ianuarie 2005 a revistei National Geographic.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*