Zheng şi marea lui Armadă

În urmă cu 600 de ani, puternica flotă a Dinastiei Ming a făcut şapte călătorii care au remodelat imperiul. Foto: Michael Yamashita

În urmă cu şase secole, un eunuc de peste doi metri înălţime „şi o voce sonoră ca un clopot uriaş“, pe nume Zheng He, a comandat 317 imense vase comerciale, care alcătuiau flota dinastiei Ming, în călătorii în care a navigat pînă în Africa.

De pe promontoriul pietros al Capului Dondra, la extremitatea sudică în Sri Lanka, prima imagine a flotei Ming este ca o umbră imensă la orizont. Iar în îmbrăţişarea fierbinte a soarelui tropical îşi face apariţia un gigantic oraş plutitor, cum lumea n-a mai văzut vreodată. Nici un avertisment nu i-ar fi putut pregăti pe soldaţi sau pe ţăranii uluiţi, care stau pe faleza Capului Dondra pentru scena care se derulează înaintea lor. Pe kilometri întregi din Oceanul Indian se întinde, în cumplita ei semeţie, armada lui Zheng He, amiralul marinei imperiale a dinastiei Ming.
Luna aceasta se împlinesc exact 600 de ani de când marea armadă Ming ridica ancora din Nanking, în prima din cele şapte călătorii epopeice care au dus-o departe spre vest, pînă în Africa – cu aproape un veac înainte de sosirea lui Cristofor Columb în America şi a lui Vasco da Gama în India. Chiar şi atunci, expediţiile europene ar fi părut jalnice prin comparaţie: toate corăbiile lui Columb şi da Gama luate laolaltă ar fi încăput pe o singură punte a unui singur vas din flota care a navigat sub comanda lui Zheng He.
Comandantul ei era, fără îndoială, cea mai impunătoare figură din analele de 4.000 de ani ale Chinei, un vizionar care şi-a imaginat o nouă lume şi a pornit conştiincios să o modeleze. Era în acelaşi timp candidatul cel mai puţin probabil pentru a fi amiral al oricărei flote, cu atât mai puţin al celei ce servea Tronul Dragonului.
Cel mai mare navigator din istoria Chinei a crescut în inima muntoasă a Asiei, la săptămîni distanţă de cel mai apropiat port. Mai mult, Zheng nici măcar nu era chinez, ci musulman din Asia Centrală. Născut cu numele Ma He, fiu al unui oficial rural din provincia mongolă Yunnan, a fost luat prizonier cînd armata chineză invadatoare a înfrânt Mongolia, în 1382. Castrat în mod ritual, el a fost educat ca eunuc imperial şi desemnat să slujească la curtea lui Zhu Di, războinicul prinţ de Yan.
În 20 de ani, băiatul care se zvârcolise sub cuţitele Ming devenise unul din principalele ajutoare ale prinţului, strategul-cheie al rebeliunii care l-a făcut pe Zhu Di, supranumit Yongle (Fericirea Eternă), împărat în 1402. Rebotezat Zheng, după faptele sale de arme din bătălia de la Zhenglunba, lîngă Beijing, el a fost ales să conducă una dintre cele mai puternice forţe navale create vreodată.
Şase secole mai tîrziu, am plecat din China, împreună cu fotograful Michael Yamashita, în căutarea moştenirii lui Zheng He, într-o călătorie de 16.000 km, care avea să ne poarte din Yunnan până pe coasta swahili a Africii. Pe acest drum, am ajuns să simt că l-am descoperit pe Zheng însuşi.
Impulsul iniţial al călătoriilor a fost unul primitiv, şi anume ambiţia colosală a împăratului Yongle. Esenţa ei este cel mai bine redată la vechile cariere Yangshan, din provincia Jiangsu, aflate la 25 km de Nanking.
Mike şi cu mine eram printre puţinii vizitatori din acea după-amiază umedă de mai, rătăcind orbeşte prin labirintul de canioane înguste, când, deodată, un monolit uriaş a apărut ameninţător în faţa noastră prin ceaţă. Era o placă de mormânt de dimensiunile unui zgârie-nori, cioplită într-o stâncă abruptă – baza unui monument de 25 de etaje pe care Zhu Di îl comandase pentru mormântul tatălui său, Zhu Yuanzhang, împăratul Hongwu, fondatorul dinastiei Ming. În cele din urmă, placa a trebuit să fie abandonată în nişa ei de granit, deoarece, la cele 31.000 de tone estimate, ar fi fost imposibil de mutat din loc.
Placa lui Zhu era echivalentul funerar al unei forţe maritime atât de mari, atât de megalomanice în dimensiunile ei, încât până recent majoritatea cercetătorilor au respins-o ca pe un simplu mit. În 1962, scepticismul s-a prefăcut într-o surpriză uluitoare. Pe fundul unui şanţ mâlos de pe malul sudic al Fluviului Yangtze, în Nanking, lucrătorii au dezgropat un braţ de cârmă din lemn, lung de 11 metri, purtând dovada că de el fusese legată cârma, a cărei suprafaţă calculată dădea ameţitoarea cifră de 42 de metri pătraţi – suficient de mare pentru a manevra un vas de mărimea legendarelor baochuan-uri, însemnând „corăbiile comorilor“, ale armadei Ming.
Flota condusă de Zheng He număra nu mai puţin de 62 de astfel de vase gargantuești, despre care unii experţi navali cred că ar fi putut măsura până la 120 m lungime şi 50 m lăţime, cu 9 catarge, 4.600 m2 punţile principale şi un deplasament de cel puţin 2.700 de tone – de 10 ori mai mari decât vasul amiral al lui Vasco da Gama. Cercetătorii nu au căzut de acord asupra mărimii reale a baochuanului, dar chiar după estimările cele mai modeste a fost, cu certitudine, cea mai mare corabie de lemn lansată vreodată.
Corăbiile baochuan erau escortate de vase numite „corăbii în galop“, cele mai rapide din flotă, avînd 8 catarge şi 110 m lungime, de corăbii de aprovizionare lungi de 85 m, de transportoare de trupe lungi de 70 m şi de jonci agile de luptă, de 55 m, potrivit interpretării unor surse Ming. Se crede că în principalele călătorii ale lui Zheng spre ceea ce chinezii numesc Xi Yang, Oceanul de Vest, au navigat peste 300 de vase. Corăbiile erau deservite de aproape 30.000 de marinari şi războinici, şapte mari eunuci şi sute de alţi oficiali ai dinastiei Ming, 180 de medici, cinci astrologi, precum şi ghicitori, meşteri de vele, experţi în ierburi, fierari, tâmplari, croitori, bucătari, contabili, negustori şi traducători.
Cifrele sunt ieşite din comun, dar perfect coerente cu spiritul dominant al domniei lui Zhu Di. În deceniile lui Yongle au fost realizate extinderi masive ale Marelui Canal şi ale Marelui Zid, precum şi sute de temple şi palate. În anii dintre cea de-a doua şi cea de-a şasea expediţie a lui Zheng He (1409-1421), împăratul avea să ordone ca însăşi capitala împerială să fie strămutată cu 1.000 km mai la nord, de la Nanking la Beijing, ordonînd construirea monumentalei Cetăţi Interzise în centru şi a unei întinse metropole de jur împrejur.
Într-o astfel de atmosferă frenetică a primit amiralul Zheng He ordinele de îmbarcare, în ziua de 11 iulie 1405.
Era, după unele surse de familie, la fel de supradimensionat ca şi corăbiile lui: peste 2 m înălţime, un metru şi jumătate în talie „şi o voce sonoră ca un clopot uriaş“. Chiar luând în calcul exagerările, Zheng a fost cu siguranţă un bărbat impunător.
Dar nu statura fizică a amiralului a fost cea care mi-a atras atenţia de la început. A fost surprinzătoarea lui credinţă în virtutea umilinţei, exprimată în timpul unei călătorii înapoi spre casă, spre oraşul Kunyang din provincia Yunnan, cu doar o lună înainte de prima expediţie. Scopul călătoriei era de a ridica un stâlp de piatră cu un epitaf pe mormântul tatălui său, Ma Haji.
Acesta murise pe 12 august 1382, la 37 de ani, victimă a aceleiaşi invazii chineze care făcuse din Ma He un eunuc. Ma tatăl, declară în epitaf celebrul lui fiu, nu a fost atras nici de putere, nici de poziţie. Dimpotrivă, „s-a mulţumit cu o existenţă de om de rând“, fiind în acelaşi timp mereu curajos şi hotărât în acea viaţă obişnuită. „Când îi întâlnea pe cei năpăstuiţi – inclusiv văduve, orfani şi alţi oameni care nu aveau nici un ajutor –, totdeauna (le oferea) protecţie şi sprijin.“
Ma Haji, pe scurt, este un model de nobleţe înnăscută – nu nobleţea unui împărat sau amiral, ci a unuia care, „prin natura lui, era înclinat să facă bine“, spune inscripţia.
Epitaful de la Kunyang este portretul acelor valori umane fundamentale pe care Zheng He le preţuia cel mai mult. Este şi prima dintre cele trei relatări personale, toate săpate în piatră, ce oferă o perspectivă rar întâlnită asupra gândurilor intime ale unui om născut în veacul al XIV-lea, bântuit de războaie, dar care se lupta să scape de obsesiile belicoase.

Prima călătorie

Sprânceana Verde era o renumită joncă din timpul dinastiei Song, numită astfel după căutătura ameninţătoare pictată pe prova ei, care a fost reconstruită în 2002 la scară originală. Se leagănă ca o raţă lângă ponton, înfruntând un vânt puternic la gura Fluviului Yangtze, pe unde baochuanul lui Zheng He a pătruns în 1405 în Marea Chinei de Est. Zhang Yonghua, maestru navigator de 38 de ani, priveşte de la cârmă prin ceaţa dimineţii, cu spinarea dreaptă şi chipul o întruchipare a concentrării placide.
Face un semn cu capul către primul ofiţer, care pune în mişcare vinciul de ancoră, şi patru marinari desculţi trec la acţiune, trăgând la bord cei 100 de metri de lanţ al ancorei. La câţiva paşi spre pupă, la un al doilea vinci, alţi şase oameni încep să ridice pânzele.
Marinarii scandează un străvechi dialog marinăresc, în care, la strigătul lor ritmic „Ieee-iee-io!“, ofiţerul răspunde cu un „Ai hah!“ tăios, poruncitor.
În câteva minute, legănatul dispare şi Sprânceana Verde porneşte în zbor peste valuri. Primul ofiţer ne face semn cu degetul mare în sus, apoi se întoarce către căpitanul Zhang, aşteptând ordine – aşa cum şi ofiţerii de pe nava-amiral a flotei Ming, plutind tot pe această mare, vor fi aşteptat ordine de la amiralul Zheng He.
În ultima săptămână a anului 1405, corăbiile baochuan se aflau în rada portului Qui Nhon, în Champa, din Vietnamul de azi. După Champa, expediţia s-a îndreptat către insulele Java şi Sumatra, din actuala Indonezie, apoi spre vest, spre ţărmurile cele mai îndepărtate din această primă călătorie, Sri Lanka şi Coasta Malabar a Indiei. Cu totul, călătoria în India a însumat 10.000 km, la o viteză medie estimată de 80 km pe zi.
De la început, Flota Comorilor a îmbinat negoţul cu explorarea şi diplomaţia, transportând în deplasările sale spre vest peste un milion de tone de mătase, ceramică şi monede de aramă din China, pentru a le schimba cu mirodenii tropicale, lemn parfumat, pietre preţioase, animale, textile şi minerale. Şi de la început a avut parte de probleme. Pe parcursul celor şapte expediţii, Zheng He a fost târât în nenumărate conflicte regionale. Puţine au fost mai pe larg povestite decât întâlnirea lui din 1407 cu infamul pirat cantonez Chen Zuyi, în Strâmtoarea Malacca.
Cu mult înainte de evul mediu, pasajul îngust dintre Sumatra şi Peninsula Malacca era un punct vital pentru comerţul internaţional. În 1407, Chen Zuyi era tâlharul fără rival. Joncile lui, puternic înarmate, ridicau ancora din Palembang, un oraş din Sumatra cu o numeroasă populaţie chineză, şi interceptau aproape toate convoaiele care treceau pe acolo, inclusiv armada Ming.
Zheng a făcut obişnuita manevră de deschidere, cerîndu-i lui Chen să se predea, iar piratul a transmis imediat prin semnale că este de acord – în timp ce se pregătea de un atac-surpriză pentru a prelua iniţiativa. Detaliile acestui plan îi fuseseră însă dezvăluite lui Zheng de un informator chinez local, astfel încât, în bătălia crâncenă care a urmat, flota piraţilor a fost distrusă şi 5.000 dintre oamenii ei ucişi. Chen a fost capturat şi mai târziu executat în public la Nanking.
Informatorul a fost instalat noul conducător în Palembang, fiind inclus într-o vastă reţea de aliaţi, care acceptau supremaţia Ming în schimbul recunoaşterii diplomatice, al protecţiei militare şi al drepturilor comerciale. Până la finele domniei Yongle, făcuseră vizite oficiale, aducând tribut împăratului, regi sau ambasadori din peste 30 de ţări. Ei erau aduşi în China în cabine luxoase de pe baochuan.
Cea mai amănunţită relatare a victoriei lui Zheng He în Strâmtoarea Malacca se află în lucrarea Descriere generală a ţărmurilor oceanului, publicată în 1451 de Ma Huan, un chinez musulman din Zhejiang care vorbea araba şi servise ca translator în cel puţin trei dintre călătorii. Ma este vrăjit de obiceiurile exotice şi de belşugul de la tropice, unde se aflau cele mai multe destinaţii ale flotei. „Cum poate să existe o asemenea diversitate pe lume?“ – exclamă el la un moment dat.
„Cocotierul are zece întrebuinţări diferite“ – află el în India – de la sirop dulce, vin şi ulei, până la producţia de fibre pentru frânghii, acoperişuri din frunze şi vase scobite din coji.
Atât de mare este varietatea de mirodenii, seminţe, ierburi, plante şi moduri de preparare descrise şi catalogate de Ma – spune Mark Stephen Mir, de la Institutul Ricci de Istorie Culturală Chineză Occidentală, al Universităţii din San Francisco –, „încât ai putea probabil să refaci traseul călătoriilor lui Zheng He doar urmărind traseele culinare“.
Echipajele Flotei Comorilor sunt uluite de ciudatele păsări din Java, cacadu, papagali, „toate putând să imite vorbirea omenească“ – se entuziasmează Ma. Dar e îngrozit de violenţa permanentă a oamenilor din Java, unde descoperă că, „de la băieţeii de trei ani până la bătrânii de o sută“, toţi poartă cuţite. „Dacă un bărbat le atinge capul cu mâna sau dacă există o neînţelegere asupra banilor într-o tranzacţie ori un schimb mai aspru de cuvinte la beţie, scot imediat cuţitele şi se înjunghie.“
Corăbiile lui Zheng poartă mii de tineri marinari. Nu este de mirare că imaginaţia lor – şi permisiile pe uscat – sunt adesea îndreptate către sexul opus. „Dacă o femeie devine foarte intimă cu unul dintre oamenii noştri, primeşte mâncare şi vin, iar ei beau, stau şi dorm împreună“ – povesteşte Ma despre Regatul Siamului, actuala Thailandă. După relatările lui, nici bărbaţii din Siam nu au porniri mai puţin erotice: la vârsta de 20 de ani – scrie Ma –, ei îşi introduc mărgele de aur sau de cositor sub pielea prepuţului, ceea ce „produce un clinchet de câte ori bărbatul păşeşte… Acest lucru e cel mai curios.“
Ma s-a oprit asupra ritualurilor funerare şi de căsătorie, a arhitecturii domestice şi publice, a credinţelor religioase, limbilor şi dialectelor, a bunurilor de schimb şi a practicilor comerciale, a unităţilor de greutate şi de măsură, a florei, faunei, ştiinţei şi tehnologiei, a punctelor tari şi slabe ale guvernărilor. Expediţiile au fost o enciclopedie plutitoare a Chinei din timpul dinastiei Ming – o compilaţie a tuturor valorilor cunoscute între Nanking şi Africa.

Ordine şi lumină

Chen Yanhang, un inginer din oraşul-port Xiamen, studiază de ani de zile manuscrisele navale ale perioadei Ming. „Navigaţia, atunci ca şi acum, era o chestiune de ştiinţă“ – spune el.
Luăm masa cu doi căpitani pensionaţi, Lin Jinlei şi Xu Caiquan, omologii moderni ai comandanţilor de baochuan. Căpitanul Lin reia ideea inginerului Chen: „Băieţii mei obişnuiau să se roage la o mică statuie a lui Mazu, zeiţa mării, exact ca pe timpul lui Zheng He. Dar eu nu cred în zei, cred în fapte.“
Căpitanul Xu clatină din cap şi ne spune o poveste: „Eram de 48 de zile într-o croazieră de la New Orleans la Dalian, în 1982, trecând prin Canalul Panama, Pacific şi Strîmtoarea Dayu. Dintr-o dată a început să şuiere un vânt dinspre nord, iar valurile au aruncat pe punte o ţestoasă uriaşă. O parte din oameni au vrut s-o ducă la grădina zoologică din Dalian. Alţii, în special cei bătrîni, n-au zis nimic. Am închis-o, iar după 24 de ore vântul devenise atât de violent, încât am întors nava, sperând să putem ieşi din furtună. Auzisem prin radio că trei nave se scufundaseră deja. În noaptea aceea, unul din lupii de mare s-a târât pe punte şi a eliberat ţestoasa. Vântul s-a potolit după câteva ore. Încă o zi ca aia şi eram terminaţi.“
Căpitanul Xu se opreşte, iar în ochii lui zăresc puterea şi misterul fără vârstă al mării. „Şi eu cred în ştiinţă – spune el –, dar mai cred şi că ţestoasa aceea era mai mult decât o ţestoasă.“
Motivele ascunse ale călătoriilor lui Zheng He fac obiectul unor dezbateri academice aprinse, în care istoricii rivali invocă fie comerţul, fie diplomaţia canonierelor, fie apărarea militară sau chiar nesiguranţa personală a lui Zhu Di – care, se zice, s-ar fi temut că nepotul lui, împăratul detronat, a scăpat în străinătate. În această interpretare, Zheng He ar fi fost trimis să-l vâneze pe predecesorul lui Zhu.
Sursele contemporane domniei Yongle sunt extrem de rare. „Din cele câteva milioane de documente Ming păstrate cândva în arhivele guvernamentale din Nanking şi Beijing, doar 10.000 au scăpat de distrugere în luptele de la sfârşitul dinastiei“ – notează Endymion Wilkinson, de la Universitatea Harvard. Prin contrast, „14 milioane de documente guvernamentale originale au supravieţuit în arhivele dinastiei Quing“ – care a durat între 1644 şi 1911.
În cele din urmă, nu există o explicaţie generală mai convingătoare pentru aceste călătorii decât dorinţa de ordine, după un secol de violenţe aproape fără precedent – o aspiraţie către siguranţa dată de fapte şi descoperiri, opusă alunecării într-un haos general.
Imperiul mongol, care se întindea cândva de la Dunăre la Marea Japoniei, fusese fărâmiţat într-un mozaic de fragmente învrăjbite. În Asia Centrală, neîndurătorul Timur Lenk cucerise puterea, punînd stăpânire pe Bagdad şi Delhi, apoi se întorsese spre răsărit, în fruntea unei mari armate, cu scopul de a invada China. Doar moartea lui bruscă, în 1405, a pus capăt ameninţării. Sri Vijaya şi Angkor, fostele superputeri ale Asiei de Sud-Est, dispăreau în junglele Sumatrei şi Cambodgiei. Cerul însuşi părea să-şi fi întors faţa de la omenire. Se estimează că epidemiile catastrofale şi foametea din secolul al XIV-lea au ucis unul din trei chinezi – 35 de milioane de oameni.
Tatăl lui Zhu Di a ales să-şi numească noua dinastie Ming, „strălucire“, în contrast explicit cu haosul întunecat al timpurilor sale. Strălucirea consta în ordine –, iar la începutul secolului al XV-lea ordinea depindea de o Chină fenomenal de energică şi expansivă. Mandatul imperial, scria în jurnalul lui marinarul Fei Xin, din Flota Comorilor, era de a „pune ordine în cele patru colţuri (ale lumii)… până unde îl ţin puterile pe om să ajungă cu corăbiile şi căruţele sale“.
Era o sarcină înspăimântătoare şi în cea de-a treia călătorie avea să-l arunce pe Zheng He într-un conflict sălbatic, la mii de kilometri depărtare de China.
De-a lungul celor 35 de kilometri de drum de la Pasul Elefantului până la Jaffna, în extremitatea nordică din Sri Lanka, nici o clădire n-a mai rămas întreagă în vara lui 2004. În ultimul deceniu, multe fuseseră transformate în simple mormane de moloz, înalte până la genunchi. În august anul trecut, colindam printre ruine cu doi prieteni, Rukshan şi Viji Jayevardene. Excursia noastră s-a încheiat fără cuvinte, într-o curte plină de pete. Petele se uscaseră şi deveniseră maroniu închis sub soarele tropical, dar era limpede că de curând fuseseră roşii ca sângele şi că mai mulţi oameni fuseseră puşi la zidul din curte şi executaţi acolo.
În 1411, Zheng He intervenise într-un război mai vechi de pe insulă între tamilii hinduşi din nord şi două teritorii sinhaleze budiste reciproc ostile, din centru şi sud. Zheng a fost obligat să treacă la acţiune când unul dintre conducătorii budişti, o căpetenie rebelă, a atacat un grup de marinari Ming pe uscat. Într-o sclipire de geniu militar, grosul trupelor din Sri Lanka a fost atras într-un atac fără succes asupra flotei, lăsându-şi capitala o pradă uşoară pentru cuceritori.
Episodul a marcat singura bătălie terestră importantă purtată vreodată peste hotare de o armată imperială chineză. Ea a întărit în asemenea măsură legitimitatea regelui sinhalez Parakramabahu VI, încât a reuşit să-i învingă pe tamili şi a guvernat Sri Lanka timp de 55 de ani, până cînd regatul a căzut din nou pradă divizărilor.
Un armistiţiu fragil era în vigoare când am mers la Jaffna cu Rukshan şi Viji şi a fost menținut şi după valurile tsunami din decembrie, care au omorât zeci de mii de oameni din Sri Lanka, obligând trupele guvernamentale şi insurgenţii tamili să coopereze în eforturile de ajutorare a sinistraţilor. Dar tabloul pe termen lung rămâne de rău augur.
Rukshan, un arheolog şi fotograf pașnic, a fost obligat să trăiască retras, deoarece bunicul lui, Junius Jayewardene, a fost preşedinte la începutul anilor ′80, când conflictul dintre tamili şi sinhalezi a reizbucnit. Acum, în nordul insulei pur şi simplu este periculos să fii un Jayewardene. Jaffna reamintea în mod sumbru de tenacitatea demoralizantă a urii iraţionale.
Zheng He crezuse că a pus capăt aceleiaşi crize acum 600 de ani – şi și-a săpat decizia în piatră.
În anul 1911, un inginer britanic, ieşit să se plimbe prin împrejurimile oraşului-port Galle, a dat peste o placă de granit ciudată, cu inscripţii în limbile chineză, tamilă şi persană. S-a dovedit a fi o stelă comemorativă ridicată de Zheng în 1410 la Capul Dondra.
Cele trei inscripţii de pe stelă erau adresate lui Buddha, Şiva și Allah, mulţumindu-le pentru compasiunea şi virtutea lor morală şi căutând binecuvîntarea lor protectoare pentru scopul călătoriilor. Principalelor temple budiste, hinduse şi musulmane din Sri Lanka – stă scris pe stelă – le vor fi prezentate danii în aur, argint, mătase şi alte daruri de preţ, în mod egal.
În alte părţi din Asia, aceasta e epoca în care oraşe întregi erau trecute prin sabie în numele lui Buddha, Şiva sau Allah. În Europa este vremea Inchiziţiei, cînd au fost arşi pe rug mii de musulmani şi evrei. În contextul fanatismului religios al veacului ei, stela lui Zheng He de pe Dondra a fost un manifest al îngăduinţei cu mult înaintea timpului său – şi chiar înaintea timpului nostru, de asemenea fanatic –, o pledoarie pentru toleranţă, exprimată trilingv.

Lumea schimburilor

Ma Huan stă pe puntea corabiei cu translatorii mai tineri, împărtăşindu-le din ce ştie despre porturile care-i aşteaptă, despre poveştile pe care le vor auzi şi despre noile şi insolitele cuvinte pe care vor trebui să le înveţe. Ma este primul lingvist care a transcris în limba chineză sute de cuvinte străine, inclusiv gaoli (scoica de kauri), jiashi (gologani) şi sakala, materialul textil pe care Shakespeare îl ştia drept pânză de sac.
El se va număra şi printre primii scriitori chinezi care spun povestea unui om sfânt, ce şi-a condus poporul într-o lungă călătorie şi apoi i-a cerut fratelui său să vegheze asupra lor, în timp ce el s-a dus să vorbească cu Dumnezeu. În absenţa lui – relatează Ma –, fratele i-a lăsat pe oameni să venereze „un bou de aur“. În chineză, Ma îl numeşte pe omul cel sfânt Mouxie, o aproximare a numelui arab al lui Moise.
Tinerii traducători ascultă. Printre lecţiile şi poveştile lui Ma, ei pot auzi marinarul care străbate puntea de la provă la pupă, pe urma unei balize lăsate în mare ca să măsoare viteza. Dacă marinarul străbate 45 m în 50 de secunde, atunci corabia a străbătut două noduri în drumul ei spre vest, spre ţara stăpînită de mahalazha.
Dacă chinuita Sri Lanka simboliza unul din polii itinerarului personal al lui Zheng He, Coasta Malabar a Indiei – destinaţia principală a fiecăreia din cele şapte călătorii ale Flotei Comorilor – era opusul ei total. Malabar, cu oraşele sale comerciale cosmopolite Calicut (astăzi Kozhikode) şi Cochin, a fost de fapt a doua casă pentru Zheng, în cei mai mulţi ani petrecuţi peste hotare. „Marea ţară a Oceanului de Vest e tocmai această ţară“ – declara răspicat Ma Huan.
Nisar Ahmed Lone s-a exprimat şi mai clar: „Aceasta este adevărata ţară a lui Dumnezeu – mi-a spus el –, o ţară unde toţi sunt fraţi.“ El e un vânzător de textile care şi-a mutat familia din Kashmirul natal la Cochin, acum 13 ani.
Familia Lone este musulmană, ceea ce în unele părţi ale Asiei poate însemna condamnarea la moarte, aşa cum e prin alte părţi dacă eşti creştin sau hindus. La Cochin – a spus Lone – „religia e o chestiune personală, o alegere intimă“. De fapt, mi-a mărturisit el, musulmanii din oraş îşi trimit adesea copiii la şcolile catolice locale – potrivit tradiţiei din Malabar, creştinismul e prezent aici din primul veac după Hristos – pur şi simplu pentru că se crede că au profesori excelenţi.
Realitatea din Malabar trebuie să-i fi dat fiori lui Zheng He, o rară întrupare a năzuinţei spre toleranţă pe care o exprimase la Capul Dondra. Un maharajah hindus din Calicut – scria Ma Huan – „a încheiat un jurămînt cu musulmanii, spunând: „Voi nu mâncaţi porc. Noi nu mîncăm vită. Vom respecta fiecare tabuul celuilalt.“ Înţelegerea – nota Ma – „a fost respectată cu sfinţenie până în zilele noastre“.
Cuvintele scrise de Ma i le-am citit lui Vipin Vasudevan, în biroul din Cochin al Asociaţiei de Comerţ cu Mirodenii şi Piper din India, aflat chiar pe strada unde cândva discutau afaceri agenţii comerciali ai lui Zheng He. Vasudevan, pe atunci directorul de marketing al asociaţiei, se ocupa de vânzări anuale totalizând 66.000 t de piper de Malabar. Un zâmbet de recunoaştere i-a luminat încet chipul, în timp ce asculta un pasaj din Ma despre o sesiune de negocieri petrecută în Malabar în secolul al XV-lea. Sub supravegherea reprezentantului personal al maharajahului de Cochin, ea a reunit agenţi locali, contabili şi potenţiali cumpărători. S-au discutat bunurile şi costurile şi s-a redactat un contract provizoriu. Apoi – scria Ma – toate părţile şi-au dat mâna rostind „fie preţul scump sau ieftin, nu îl vom mai nega ori schimba.“
Era, spune Vasudevan, „atât de aproape de modul în care funcţionează astăzi vânzările de piper, încît l-aş fi putut scrie chiar eu“, adăugînd: „Suntem cu toţii legaţi şi moral prin contract.“
Ma a făcut una dintre primele descrieri din istorie ale unei burse de mărfuri la termen, metoda prin care se comercializează azi piperul de Malabar şi majoritatea mărfurilor în lume. O bursă care poate funcţiona doar dacă „legătura morală“ a lui Vasudevan e respectată. Un model de schimburi într-o lume veşnic sfâşiată de conflicte.
Mi-a luat trei zile să ajung din Nairobi, pe calea aerului, pe uscat şi pe mare, până în Insula Pate. Fusesem avertizat de oficialii kenyeni că drumurile din regiune sunt periculoase, fiind atacate de jefuitori înarmaţi din războaiele din Somalia şi Sudan. Pate se află în arhipelagul Lamu, din Kenya, chiar la sud de graniţa cu Somalia. În drum spre principala sa destinaţie africană, Malindi, Flota Comorilor a ancorat aproape sigur aici, pentru apă şi provizii.
În secolul al XIV-lea, Malindi şi Pate erau printre cele mai bogate regate swahili, o mare civilizaţie de prinţi-negustori, al căror regat se întindea spre miazăzi pînă în Mozambic. Vestigiile acelui trecut strălucit se regăsesc pretutindeni în arhipelagul Lamu. Corăbiile arabe tradiţionale de lemn folosite pentru negoţ încă se mai construiesc în capitala arhipelagului, Lamu, situată pe insula cu acelaşi nume, iar porţile palatelor îmbătrînite sunt decorate de jur împrejur cu fragmente de ceramică aduse de valuri pe plajă.
Ghazzal Harith Swaleh, învăţatul administrator al Muzeului de Istorie Swahili, din Lamu, este convins că ceramica provine de la flota lui Zheng He – o corabie sau două fiind surprinse de furtună şi scufundate în apele puţin adânci de la mal. Legenda locală spune că marinarii Ming naufragiaţi au înotat pînă la Pate – mi-a povestit el – „unde s-au însurat cu localnice“. Se spune că descendenţii lor au „ochi de chinez“ şi nume tribale „cu rezonanţă chineză“, precum Famao şi Wei.
Ghidul nu mi se părea a fi chinez, după cum nu mi se păreau chinezi nici consătenii lui din New Shanga, o adunătură de colibe din chirpici, din apropiere. Călătoria părea fără nici un rost – până când am ajuns într-un mic luminiş, adânc în junglă, unde ghidul mi-a arătat o serie de structuri din coral, acoperite cu iederă. „Mormintele strămoşilor noştri“ – a spus el.
Aceste locuri funerare, cu domurile lor ca o semilună şi intrări terasate, erau practic identice cu mormintele clasice Ming presărate pe dealurile de deasupra porturilor chinezeşti, din care ar fi putut proveni marinarii din Flota Comorilor naufragiaţi. O stranie melancolie părea să dăinuie peste luminiş şi m-am bucurat să pornesc în lunga călătorie de întoarcere spre lagună.

Ultimele zile

În timp ce Flota Comorilor se adună în toamna lui 1431 în portul Fujian, din Changle, Zheng He supraveghează finalizarea unui alt stâlp gravat. Inscripţia pe care o poartă este o declaraţie către posteritate pe deplin asumată. Este ca şi cum Zheng ar şti ce îl aşteaptă: istoria se află la o răscruce de drumuri, iar rolul lui este pe cale să se încheie. „(Noi) am consemnat anii şi lunile de călătorii în ţările barbare – declară amiralul – pentru a le păstra (amintirea) pentru totdeauna“. Zheng continuă prin a înşira debarcările importante din cele şase călătorii anterioare, „cu totul peste 30 de ţări mari şi mici“. Scrie despre eforturile sale „de a exercita puterea transformatoare a virtuţii şi de a trata cu blândeţe popoarele îndepărtate“. Visează, încă, la o nouă lume.
Conform tradiţiei de la curtea chineză, marele amiral înnobilează inscripţia de pe stâlp cu înflorituri poetice: „Am traversat peste o sută de mii de li (aproximativ 65.000 km) de mare nemărginită şi am privit valurile uriaşe ale oceanului ridicându-se, precum munţii, până la cer, am zărit regiunile barbare ascunse în depărtare prin transparenţa albastră a unor aburi de lumină, în vreme ce pânzele navelor noastre se umflau înalte ca norii, zi şi noapte.“
Cînd Flota Comorilor s-a întors în China la capătul celei de-a şasea călătorii, în 1422, amiralul şi mulţi dintre membrii echipajelor fuseseră îmbarcaţi aproape permanent timp de două decenii. Trebuie să se fi simţit străini în propria lor ţară.
Explozia construcţiilor din perioada Ming, declanşată în timpul primei lor călătorii, schimbase radical târgurile şi oraşele Chinei. Nankingul nu mai era capitală. Zhu Di, împăratul megaloman care îi trimisese pe bărbaţi peste mări, locuia acum la Beijing. Erau ultimele lui luni de viaţă şi avea să fie înlocuit de fiul său, Zhu Gaozhi. Tânărul Zhu a murit după numai nouă luni la putere. Dar, sub influenţa curtenilor, care se opuneau costisitoarelor călătorii, unul dintre primele lui edicte a fost acela de a opri toate expediţiile în străinătate. Nepotul lui Zhu Di, Zhu Zhanji, a menţinut interdicţia.
Răsturnarea politică „a schimbat istoria, oprind în loc ceea ce ar fi putut însemna un viitor foarte diferit pentru Asia şi întreaga lume“ – spune Liu Yingsheng, de la Universitatea din Nanking, un cercetător de marcă al lui Zheng He. Golul lăsat de retragerea Chinei din angajamentele internaţionale – subliniază el – a fost umplut în următoarele cîteva decenii de imperialismul european, iar politica sofisticată practicată de Zheng, ce îmbina menţinerea păcii cu negoţul şi diplomaţia, a fost înlocuită de cuceriri militare brutale.
Dar calculele politice din orice epocă sînt supuse schimbărilor dictate de conjunctură. La sfîrşitul anilor 1420, China dinastiei Ming a fost supusă presiunilor venite de pe uscat, în urma noului val de invazii mongole, de pe mare, din partea piraţilor japonezi, şi de pe tot cuprinsul vastului său imperiu vasal, din partea căpeteniilor locale. Zhu Zhanji a început să-şi reevalueze politica cu privire la expediţiile navale – deşi fără sentimentul acelui angajament paşnic care îl caracterizase pe bunicul lui. Cu toate disputele ranchiunoase de la curte, s-a decis, cu inima îndoită, să se reactiveze Flota Comorilor.
Aproape toate destinaţiile din această ultimă călătorie erau cunoscute. Este dificil să nu conchidem că excepţia cea mai notabilă fusese aleasă de amiralul însuşi: Mecca.
În secolul al XV-lea, lumea islamică încadra întregul Ocean de Vest. Toate rutele Flotei Comorilor fuseseră trasate pe hartă, cu mult timp înainte, de căpitanii arabi şi persani. Fiecare destinaţie a flotei din Oceanul Indian şi de la Golful Persic avea o importantă comunitate musulmană. Islamul fusese şi punctul de pornire al imensei călătorii a lui Zheng He. Numele lui, înainte ca Zhu Di să i-l schimbe, fusese Ma – transcrierea chineză a lui Mohamed. Tatăl lui Zheng, Ma Haji, îşi făcuse hagialâcul, pelerinajul la Mecca, astfel câştigându-şi titlul onorific. Ca amiral al imperiului Ming, Zheng personal nu se putea pleca în faţa tronului simbolic al unui rege străin. Dar îl putea trimite pe cel care, de multe ori, părea un alter ego al său, pe celălalt „Mohamed“, pe Ma Huan.
În timp ce Zheng aştepta la Calicut, în 1432, o misiune specială a fost trimisă spre Peninsula Arabia. După trei luni, aceasta ajungea în ceea ce Ma Huan numea Ţara Pătratului Celest. Pătratul era Kaaba, altarul de la Mecca, servind drept punct de sprijin al universului musulman. Descrierea lui Ma, relatarea pe care i-a făcut-o lui Zheng, e în esenţă ceea ce se vede azi la Mecca în timpul pelerinajului. „În fiecare an, în a zecea zi a celei de-a douăsprezecea luni, musulmanii din alte ţări… vin să se roage. Bărbaţii poartă veşminte lungi, toate femeile poartă un acoperămînt pe cap şi nu le vezi chipul.“ Unii pelerini – nota el – au călătorit vreme de un an, din toate colţurile lumii.
Înconjurînd Kaaba în ritualul lor solemn, ei întrupau una din calităţile esenţiale ale islamului – celebrarea virtuţii umile, egalitare. Ei sunt cei ce au închis cercul poveştii lui Zheng He, care recunoscuse această virtute la tatăl lui.
Unii dintre biografii lui Zheng susţin că el s-a întors în China împreună cu flota şi a murit doi ani mai târziu, la Nanking. Dar mormântul ridicat în numele lui, pe un deal din afara vechii capitale Ming, pare gol. E mai probabil ca marele amiral să fi murit pe drumul de întoarcere şi să fi fost înmormîntat în mare, în largul Coastei Malabar.
Dacă e aşa, el a găsit prin moarte ceea ce a căutat pe tot parcursul extraordinarei sale vieţi: nu sfârşitul violent al războinicului pe câmpul de luptă, ci pacea vizionarului în „transparenţa albastră a unui abur de lumină“.

Text: Frank Viviano

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2005)



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*