Un străvechi cult al morţilor din Siria

Un strămoş regal sculptat în bazalt, cu ochii din calcar încrustaţi, era una dintre cele două statui identice ce flancau intrarea în mormînt. Foto: Manoocher

 Sub un palat din Siria, arheologii au găsit dovezi că regii străvechi obişnuiau să ia cina cu morţii.

Mormîntul regal şi palatul înconjurător au fost construite în Qatna la sfîrşitul secolului al XVIII-lea î.Hr. Cam prin 1340 î.Hr., invadatorii, probabil hitiţi, au distrus palatul, îngropînd ceea ce se afla dedesubt.

Regele Idanda din Qatna se confrunta cu un atac iminent. O mare armată – cu arcaşi în care de luptă şi soldaţi pedeştri cu săbii şi topoare – mărşăluia spre oraşul său, din vestul Siriei. Vreme de vreo 350 de ani, un iscusit sistem de alianţe ajutase Qatna să se menţină ca un prosper centru de comerţ la răspîntia drumurilor caravanelor de asini. Acum însă, cu aproape 1.340 de ani înainte de Hristos, mici regate precum Qatna erau invadate de hitiţii din nord, de hurrienii din imperiul vecin Mitanni şi de egiptenii din sud, toţi luptîndu-se pentru controlul asupra Siriei. „Nu dispera! Te voi apăra!“ – îi promitea într-o scrisoare regelui Idanda un rege local. „Întăreşte oraşul Qatna pînă la sosirea mea!“ – îl încuraja un alt aliat.

Ca răspuns, regele Idanda a ordonat generalilor săi să întărească zidurile oraşului, lungi de patru kilometri, şi a poruncit fierarilor să-i înarmeze trupele cu 18.600 de săbii de bronz. Istoricii cred că apoi a făcut un lucru care poate ar fi avut sens numai pentru cineva care a trăit în acele locuri şi în acele timpuri. A întors spatele inamicilor care se apropiau, pentru a sta la masă cu strămoşii săi morţi. Era lună nouă, a 29-a zi a ciclului lunii, o zi cînd se credea că lumea viilor şi cea a morţilor se apropie foarte mult. În oraşul ce împrejmuia palatul, familiile se adunau la apus pentru a cina în siguranţa caselor, urmînd o tradiţie ce chiar şi atunci era antică. Condusă de fiul cel mare, fiecare familie îşi pomenea morţii, oferind hrană şi băutură strămoşilor şi cerîndu-le binecuvîntarea, în cadrul unui ospăţ comemorativ numit kispum.

În adîncul palatului, regele Idanda îşi îndeplinea datoria de cel mai mare fiu şi moştenitor al tronului, coborînd în lumea morţilor. Drumul nu era uşor. Regele, preoţii săi şi membrii familiei regale porneau încet, cu lămpi cu petrol şi cîteva torţe, în jos printr-un coridor secret, fără ferestre. La capătul coridorului, regele şi suita sa coborau pe o scară de lemn ce ducea spre un mic palier, apoi în jos pe o altă scară, spre o anticameră situată la trei niveluri sub pămînt. Preoţii dădeau din mînă în mînă vase cu mîncare şi băutură în josul galeriei. Idanda era primul care intra în camera principală a unui mormînt cu patru încăperi, tăiat în piatră, păşind cu grijă, pentru a nu deranja osemintele care zăceau pe catafalcuri de lemn.

Preoţii turnau lapte şi bere şi serveau carne de vită şi de miel, cereale, sare şi unt. În colţul cel mai îndepărtat al camerei, Idanda se aşeza pe o bancă de piatră, pentru a se ospăta împreună cu morţii: părinţii săi, bunicii, străbunicii şi alţi strămoşi, atît de îndepărtaţi, încît nu le cunoştea nici numele. Îi invoca, începînd cu tatăl său, al cărui spirit se credea că, o dată chemat, se întindea pe un pat dintr-o încăpere aflată în spatele mormîntului. Nu putem şti exact cuvintele rostite de Idanda, dar unele similare se regăsesc în texte antice recuperate de pe teritoriul Orientului Apropiat. „Veniţi! Mîncaţi! Beţi! Binecuvîntaţi-l pe Idanda, regele din Qatna.“

Din asemenea fragmente de text, oamenii de ştiinţă au dedus că acest cult al morţilor juca un rol esenţial în religia statului şi a familiei în Mesopotamia din mileniul al treilea î.Hr. pînă în timpul asirienilor şi babilonienilor din primul mileniu î.Hr. Îndeplinirea ritualului kispum îl desemna pe fiul cel mai mare ca moştenitor al tatălui său, fie că însemna să stea pe tron şi să conducă un regat, fie doar să conducă o familie şi să-i moştenească pămîntul şi casa. De asemenea, îi lega pe cei vii şi pe cei morţi într-o relaţie de dependenţă reciprocă. Morţii aveau nevoie de hrana şi băutura aduse de vii. Fără binecuvîntarea străbunilor, care mediau între zei şi cei vii, asupra familiei s-ar fi abătut boli, sărăcie şi cea mai cumplită soartă dintre toate – de a fi la rîndul lor uitaţi o dată ce mureau. Se credea că pomenirea morţilor mulţumea spiritele şi aducea noroc sau poate chiar victorie într-o bătălie iminentă.

Dar străbunii lui Idanda nu l-au salvat. Trupele inamice au spart zidurile oraşului Qatna şi au incendiat palatul, aruncînd chirpici, pietre din fundaţie şi bucăţi din lemn de cedru în coridorul secret. Regele Idanda şi curtea sa au fost probabil capturaţi şi executaţi. Mormîntul a fost astupat de tone de moloz. Timp de trei milenii, lumea din străfundurile palatului a fost uitată, pînă cînd o echipă de arheologi, condusă de Peter Pfälzner, de la Universitatea din Tübingen, Germania, au dat peste ea în timp ce făceau săpături în fundaţia palatului, care data din epoca bronzului. Dintr-o dată, ultimele zile ale oraşului Qatna puteau fi cunoscute în amănunt, iar kispum, cultul morţilor – răspîndit, dar puţin înţeles –, putea fi dezvăluit prin detalii arheologice pentru prima dată.

La cîteva zile după deschiderea mormîntului, Pfälzner stă în partea de nord a movilei pe care a fost palatul, scrutînd situl. Soarele ce se ridică face ca umbra dealului să se întindă peste zona netedă şi pustie aflată la poale, unde erau aşezate casele anticului oraş Qatna. În apropiere, prelatele de plastic întinse peste excavaţia de pe movila palatului fîlfîie şi plesnesc, asemeni unor pînze de corabie. Un vînt constant bate dinspre o trecătoare în munţi, spre vest, aceeaşi trecătoare prin care călătoreau caravanele de asini. La mică distanţă spre vest, în josul dealului, se găsesc ruinele unor clădiri din secolul al XX-lea: zidurile erodate, din chirpici, ale vechiului Mishrifeh, un sat cu 12.000 de locuitori pînă la începutul anilor ,80, cînd guvernul sirian i-a mutat pe localnici într-un oraş nou şi i-a invitat pe arheologi să înceapă săpăturile.

În momentul în care Pfälzner şi echipa sa au început lucrul în Qatna, în 1999, în colaborare cu echipe de arheologi din Italia şi Siria, nimeni nu anticipa că vor scoate la lumină un mormînt regal perfect conservat. Palatul fusese distrus de cel puţin trei ori: o dată de armata ce l-a atacat pe Idanda, a doua oară în 1920, de către contele Du Mesnil du Buisson, un arheolog francez cu mai mult entuziasm decît pricepere, şi a treia oară de sătenii creştini ce şi-au construit casele pe movilă, în urma săpăturilor contelui.

După patru ani de săpături, în timp ce lucra la fundaţia de lîngă sala tronului din palat, echipa a descoperit un şir de trepte ce duceau în jos. La bază erau rămăşiţele carbonizate ale unei masive uşi de lemn, ce fusese arsă şi prăbuşită acolo. În spatele uşii se găseau 63 de tăbliţe cu scriere cuneiformă, foarte bine păstrate, ce păreau să fi ajuns în coridor în timpul incendiului, cînd arhiva regală, aflată exact deasupra, se prăbuşise. Acestea reprezentau ultima corespondenţă a lui Idanda şi erau scrise într-un amestec de limbă hurriană, limba vorbită în Qatna, şi akkadiană, limba oficială din Orientul Apropiat.

Excavările au stagnat o dată cu terminarea sezonului obişnuit de săpături, iar echipa lui Pfälzner a descoperit coridorul secret, ajutată de un grup restrîns de oameni. Arheologii rămăseseră aproape fără bani cînd au mai dezgropat încă două tăbliţe, îndeajuns pentru a obţine sprijinul financiar necesar continuării săpăturilor. În scurt timp, au descoperit capătul coridorului, iar spre est – drumul în jos către anticamera de dedesubt.

„Ne-am gîndit că trebuie să fie ceva foarte important – spune Mirko Novak, care a condus săpăturile de la Qatna pentru Pfälzner. Ce altceva ar fi putut fi, dacă nu un mormînt regal?“ Trebuiseră să aştepte răspunsul. Contele Du Mesnil du Buisson alesese această parte a movilei ca loc de aruncare a pămîntului excavat, care, împreună cu molozul din palat, i-a răpit echipei reduse a lui Pfälzner şapte zile ca să-l îndepărteze.
În cea de-a opta zi, muncitorii, epuizaţi, au dezgropat o deschizătură în formă de semilună – partea de sus a unei intrări. Nerăbdător, Pfälzner a luat o lanternă şi a luminat cu raza sa palidă întunericul ca smoala. Lîngă el, un student absolvent din echipa lui Pfälzner a zărit ceva la a cărui descoperire majoritatea arheologilor din Siria pot doar să viseze. „Un sarcofag“ – a spus el „Da, un sarcofag!“ – a încuviinţat Pfälzner. Cînd s-a întors să îşi îmbrăţişeze echipa, avea lacrimi în ochi.

La doar cîteva zile, Pfälzner mă conduce pe scările intacte, din cărămizi de lut, spre capătul de sus al galeriei ce ducea spre mormînt. După ce am coborît două rînduri de scări, am ajuns la intrarea păzită de două statui de bazalt, perfect conservate, ale unor regi străbuni, semn clar că armata invadatoare nu a ajuns niciodată în acest loc. Într-un colţ al încăperii principale a mormîntului sînt îngrămădite ulcioare de ceramică, vase şi pocale ce conţineau încă urme de mîncare şi băutură. În partea opusă a camerei, pe jos, aproape de locul unde Idanda şi-ar fi aşezat picioarele, nişte pete întunecate marcau contururile platformelor de lemn pentru înmormîntări. Ornamente de aur şi vîrfuri de lance din bronz oxidate albastru-verzui, cît şi fragmente de oseminte umane şi animale erau amestecate cu pămînt. Într-un alt colţ, un sarcofag conţinea părţi din trei schelete umane, dar nici un craniu.

„Pentru prima dată putem reconstitui cultul străbunilor în ambianţa regală a anticului Orient Apropiat, deoarece toate obiectele se află exact acolo unde au fost lăsate – afirmă Pfälzner. Vasele sînt stivuite unul peste altul, aşteptînd să aibă loc următoarea ceremonie. Băncile sînt goale, pentru ca viii să se poată aşeza – cei îngropaţi erau întinşi jos. În plus, prin încăpere avem şi oase de animale, răspîndite în urma unui ospăţ. Dacă acestea ar fi fost aduse ca ofrande pentru morţi, nu le-ai fi găsit sub bănci.“

În interiorul mormîntului, rămăşiţele strămoşilor din familia regală erau frînte şi amestecate, iar multe dintre oase, în special craniile, lipseau. Singura grupare de oase umane articulate este un şir de vertebre, aşezate pe o masă de pregătire a cadavrelor într-o încăpere la vest de camera principală. Podeaua osuarului, aflat în zona de est a camerei principale, e presărată cu fragmente de oase umane, acumulate timp de secole. Vasele fuseseră aşezate deasupra şi sînt urme ale unui mic foc, probabil o ofrandă ce a fost arsă. Pfälzner afirmă că toate acestea indică săvîrşirea unor ritualuri înfăptuite cu oase.

„Nu era ca în Egipt, unde conservau trupul, chiar şi pielea – spune Pfälzner. Principala preocupare aici era ca sufletul persoanei decedate să supravieţuiască.“

„E o descoperire semnificativă“ – afirmă Anne Porter, arheolog la Universitatea din California de Sud, care a descoperit indicii ale unui ritual asemănător kispum-ului la Tell Banat, un sit sirian de la sfîrşitul mileniului al treilea î.Hr. „Vechea societate din Orientul Apropiat era una ancestrală. Acest mormînt permite arheologilor să înceapă reconstituirea în detalii fizice numeroase a relaţiei dintre vii şi morţi în lumea antică.“

Sub multe aspecte, cultul morţilor se referă la viaţă, la legături care înving moartea – între părinţi şi copii, familii şi locuri. Acest lucru a devenit evident într-o seară, cînd Kamel Mansour, profesor de geografie pensionat, m-a luat într-un tur al vechiului sat Mishrifeh. Cu mai mult de 20 de ani în urmă, atunci cînd guvernul a strămutat satul, Mansour, împreună cu familia sa, s-a mutat din casa în care a copilărit, aflată în interiorul zidurilor oraşului Qatna, în noul Mishrifeh, cu drumuri pietruite, apă curentă şi electricitate. Mansour poate aprecia valoarea arheologică a vechiului Qatna, dar resimte profund pierderea satului său. „Ne-am mutat în august 1981 şi nu m-am mai întors de atunci – spune el. Totuşi, în fiecare noapte mă visez în Mishrifeh.“

Coborîm pe o stradă plină de noroi şi moloz, printre ruinele caselor. Mansour poartă fular, jachetă de tweed şi pantaloni de lînă, pentru a se proteja de frigul umed. Cînd dăm colţul, zîmbeşte şi îmi arată un zid galben. E casa familiei sale. Se apleacă înainte şi, pe jumătate serios, pe jumătate zîmbind, îl sărută. Soarele, ce apune înapoia zidului vestic al oraşului Qatna, străluceşte portocaliu pe ruinele casei, ale cărei părţi mai vechi sînt construite din cărămizi de lut, ca şi palatul. „Acolo era salonul, acolo dormitorul, iar acolo bucătăria. Acolo era cuptorul de lut, unde mama mea cocea pîinea – spune Mansour, arătînd spre locuri din curte. Aici m-am născut, în această cameră. Acolo m-am căsătorit. Hisham, fiul meu cel mare, s-a născut acolo.“

Mansour îşi acoperă faţa cu o batistă. E greu de spus dacă nasul îi curge din cauza aerului rece sau pentru că plînge. „Poeziile arabe vorbesc despre ruine cu dor, cu nostalgie faţă de trecut – spune el. Ne e dor, tînjim după aceste case.“
Lumina dispare de pe cer. Soarele s-a lăsat în spatele zidului vestic, pe drumul său, ca să se întîlnească cu străbunii, cum credeau bătrînii.

Text: Karen E. Lang

Articol publicat în numărul de februarie 2005 al revistei National Geographic.

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*