Vremea Celţilor

Trăieşte noaptea. Dansatorii pictaţi în roşu se „înflăcărează“ la străvechiul festival celtic Beltane, care adună mii de oameni la Edinburgh, Scoţia. Ei aşteaptă împreună zorii zilei de 1 mai, care anunţă începutul verii. Foto: Jim Richardson

Şi ce dacă celţii au dispărut ca civilizaţie în urmă cu mult timp. Limba, muzica şi spiritul lor îndrăzneţ încă strălucesc de-a lungul coastelor europene ale Atlanticului.

Nu e chiar atît de greu să găseşti un celt în Europa secolului al XXI-lea, deşi e posibil ca pe parcursul căutărilor să ai nevoie de cîteva bilete de feribot, o pereche de bocanci zdraveni şi nişte urechi agere. Mergi cît poţi mai spre vest, pînă la stîncile şi golfuleţele Atlanticului – nu contează dacă ajungi în Franţa, Anglia, Irlanda sau în insulele Scoţiei – şi apoi faci stînga-mprejur. Probabil că o să vezi multe pietre, îngrămădite în garduri, clădite în formă de case sau zăcînd ca nişte oseminte golaşe pe cîmpurile ciufulite. Probabil că plouă. Eşti tot mai aproape de ceea ce cauţi. Ca să te apropii şi mai mult, găseşte un loc ca Hanul Crucii, de pe Insula Lewis, un loc bătut de vînturi şi acoperit de mlaştini din Hebridele Îndepărtate ale Scoţiei. Dacă ai noroc, poate auzi zvon de cimpoi sau de scripcă. Dacă ai şi mai mult noroc, poate surprinzi un sunet deloc familiar: celţi care stau de vorbă.
Iar conversaţia ar putea suna cam aşa:
„Bună, Norman, ce mai face maică-ta?“
„Foarte bine. Îşi vizitează nepoţii şi plantează flori în grădină.“
Doar că fraza e ritmată şi guturală, de parcă e scoasă din fundul gîtului, şi nu seamănă deloc cu rotunjimile curgătoare ale limbii engleze. Dacă deasupra interlocutorilor ar fi desenat cineva bule cu textul pe care-l rostesc, ele ar arăta cam aşa:
„Hallo, a Thormoid. Ciamar a tha do mhàthair?“
„Gu dòigheil. Tha i a’ coimhead air a h-ogh-aichean agus a’ cur flùraichean anns a’ ghàrradh.“
Amicii care se adună duminica la Hanul Crucii vorbesc gaelica scoţiană. Pentru ei, nu e mare lucru; e prima limbă pe care au învăţat-o acasă. Dar eu, un american pasionat de rădăcinile sale irlandeze, curios să afle dacă există o relaţie mai extinsă şi mai profundă, o identitate celtică, m-am simţit de parcă aş fi dat peste o societate secretă. Era ceva tulburător, chiar subversiv, în acea veche limbă celtică rostită pe pămîntul lui Shakespeare, unde nici regina, nici primul-ministru n-ar fi avut nici cea mai vagă idee despre ce discutau aceşti localnici de pe Insula Lewis.
Cînd oamenii şi-au dat seama că ascultam, au trecut pe engleză. „Aşa am fost învăţaţi, că nu e politicos să vorbim limba noastră de faţă cu străinii“ – a zis Norman Campbell, romancier şi poet care publică în gaelica scoţiană. Am făcut cinste cu un rînd şi oamenii s-au deschis, spunîndu-mi cum, pe vremea părinţilor lor, profesorii îi băteau cu cureaua pe elevi cînd îi prindeau vorbind în limba maternă. Acum e altfel – au spus –, iar guvernul promovează această limbă. Mai bem un rînd şi apare şi fratele lui Norman, Alasdair, care începe să cînte. Melodia este „Gealach Abachaidh an Eòrna“, sau „Luna care coace orzul“. Sună trist – am remarcat. „Ei bine – a zis Alasdair – luna aia e uriaşă, foarte galbenă şi îţi frînge inima.“
Aha, uite cum se adună indiciile după care poţi recunoaşte un celt: limba străveche, un simţ al suferinţei istorice, nevoia de a cînta şi acest sentimentalism dulce-amărui. Mai puţin limpede este cum a reuşit o cultură marginală, precum cea a celţilor, să supravieţuiască şi chiar să prospere într-o lume care asimilează totul rapid. Un scurt ocol prin istorie începe să spună povestea.

Cei mai mulţi dintre noi nici nu ştiu că celţii au dominat cîndva Europa, de la Marea Neagră pînă la Atlantic – şi pentru multă vreme. În Britannia se vorbea o formă primitivă de galeză cu 1.500 de ani înainte de apariţia englezei vechi. Limbile celtice încă vorbite în Europa datează de la sfîrşitul epocii bronzului (1200-1800 î.Hr.), dintr-o civilizaţie tribală de războinici aristocraţi. Cuvîntul „celtic“ provine din grecescul keltoi, care este folosit pentru prima dată în secolul al şaselea î.Hr., pentru a-i descrie pe „barbarii“ care trăiau de la ţărmul Mediteranei spre interiorul continentului. Puţine elemente sugerează că aceşti oameni ar fi fost uniţi ori şi-ar fi spus ei înşişi „celţi“. Totuşi este incontestabil că aceste populaţii împrăştiate vorbeau limbi strîns înrudite şi aveau aceleaşi tipuri de credinţe, stiluri artistice, arme şi societăţi tribale. Comerţul pe apă îi ţinea uniţi. E logic să-i numim „celţi“, fie şi numai pentru a-i diferenţia de ceea ce nu erau: romani sau greci.
Toată această caracterizare ar fi putut deveni rapid o dezbatere academică aridă, despre o populaţie dispărută. Începînd cu secolul al II-lea î.Hr., legiunile romane au înfrînt armatele celţilor în toată Europa. Numai populaţiile din nordul Britanniei şi Irlandei au rămas necucerite. În secolul al V-lea d.Hr., anglo-saxonii au invadat pămînturile celţilor, urmaţi de vikingi, care au luat cu asalt coastele în corăbiile lor cu vîsle, apoi de normanzi, care au atacat dinspre Franţa, şi, în final, de armatele de colonizare ale regilor Franţei şi Angliei. În aceste războaie de rezistenţă au apărut mulţi eroi şi martiri celţi, precum legendarul rege Arthur, marele rege irlandez Brian Boru sau William Wallace al Scoţiei, supranumit „Inimă Neînfricată“.
La sfîrşitul Evului Mediu, cultura celtică era pe cale să dispară, rămăşiţele sale fiind împinse pînă la limita vestică a Europei. „Nimeni nu mai dorea să trăiască unde trăiau celţii – a spus un breton. Erau locuri sărace, izolate şi nimeni nu vorbea limbile lor.“
Deşi ostracizaţi în ţinuturi pustii, celţii au fost în continuare obidiţi. Englezii şi francezii le-au interzis sau restricţionat limba, instrumentele şi muzica, numele, dreptul de a deţine proprietăţi, iar în cazul clanurilor de munteni din Scoţia, chiar şi portul specific, kiltul. Este oarecum un miracol că civilizaţia celtică a supravieţuit într-o formă sau alta. Marginalizaţi geografic şi cultural, celţii au refuzat totuşi să dispară.
Acum, într-una dintre acele delicioase răsturnări ale istoriei, celţii şi tot ce ţine de ei par brusc omniprezenţi. „Frumoşii perdanţi ai Europei“ – după cum i-a numit un scriitor britanic – se impun ca una dintre identităţile cele mai seducătoare ale noului secol: spirite libere, rebele, poetice, magice şi independente care venerează natura.
Prima dată l-am văzut pe Fred Morrison pe scenă, la Festivalul Interceltic din Bretania, purtînd un kilt ecosez şi o cravată cu buline, asudat tot şi solemn, cîntînd melodii bretone şi irlandeze la cimpoi. Morrison („acest Jimmi Hendrix al cimpoierilor!“, după cum îl lăuda un fan), s-a născut în Insula South Uist, în Hebridele Îndepărtate ale Scoţiei. Cînd ne-am întîlnit într-o cafenea, dimineaţa tîrziu, îşi schimbase kiltul cu blugi şi arăta ca un comis-voiajor în timpul liber, cu două cufere în mîini. În ele avea cimpoaiele. Mi-a spus că învăţase să cînte la cimpoi de la tatăl lui şi că, în 1972, la 18 ani, plecase la Amsterdam să cînte pe străzi. În scurt timp s-a lipit de nişte cîntăreţi irlandezi şi stilul lui a devenit mai liber. „Am învăţat să devin un rebel prin muzică“ – a spus Morrison. Mai tîrziu a cîntat pentru trupe scoţiene deschizătoare de drumuri, precum Capercaillie şi Clan Alba, şi a lucrat la coloana sonoră a filmului Rob Roy.
Pentru Morrison, ca şi pentru cei mai mulţi celţi din epoca modernă, trecutul a devenit un mod de eliberare: nu mai era o moştenire sacră şi intangibilă, ci o jucărie tocită, cu atît mai iubită, cu cît e folosită mai mult. „N-aş întoarce niciodată spatele tradiţiei – a spus Morrison. Dar am ajuns să înţeleg că tradiţia e uneori prea serioasă şi aproape că nu lasă loc de improvizaţie. Eu am decis că dă mai bine să încalci regulile.“ Apoi a plecat la o repetiţie cu un „supercîntăreţ la bouzouki“, adică un virtuoz al unui instrument balcanic asemănător mandolinei – care în mod sigur capătă tonalităţi celtice după ce l-a acompaniat Morrison.
O asemenea dexteritate întîlneşti peste tot în ţinutul celtic, din Scoţia pînă în Galicia, în nordul Spaniei, unde toleranţa e mai mare, iar definiţia unui „celt“ este la fel de evazivă şi de schimbătoare ca vremea de pe coastă. Există „celţi de sînge“, cele cîteva milioane de persoane care au crescut şi încă trăiesc acolo unde au supravieţuit limbile celtice. Apoi există tribul tot mai numeros al „celţilor întru spirit“, care se simt atinşi de istoria, miturile şi expresia artistică a frumoşilor perdanţi. „Elementele celtice de orice fel – după cum a observat J. R. R. Tolkien – alcătuiesc un fel de tolbă fermecată, în care se poate pune orice şi din care poate să iasă aproape orice.“
Din această tolbă magică picură apa, elementul care a legat teritoriile celţilor în trecut, iar acum, de cele mai multe ori, le desparte, la bine şi la rău. Pufăind peste Little Minch, feribotul rămîne cel mai practic mijloc de a ajunge în Lewis şi Harris, din extremitatea nordică a Hebridelor Îndepărtate. Într-o seară de sîmbătă, am prins ultima cursă din weekend care pleca din Insula Skye. Valurile păreau perfect sincronizate cu volbura de vocale şi consoane a anunţurilor în gaelică făcute la bord. Feriboturile nu circulă duminica, o zi tăcută ca o stîncă, în care o formă austeră de prezbiterianism ţine magazinele zăvorîte şi oamenii închişi în casele lor.
Şofînd pe drumurile pustii din Lewis, pe lîngă întinderi mlăştinoase mohorîte, prin sate pline de case de culoarea nisipului ud, am descoperit zarva unei activităţi îngăduite în parcarea Bisericii Libere a Scoţiei, din Barvas. Era pe cale să înceapă o slujbă în gaelica scoţiană.
Lewis mă atrăsese datorită izolării sale şi limbii. Mulţi dintre cei 18.500 de locuitori ai insulei încă vorbesc gaelica zi de zi, un filon rar, dacă ţinem cont că mai puţin de unu la sută din populaţia Scoţiei, adică numai aproximativ 30.000 de persoane, mai vorbeşte fluent această limbă. Un fenomen şi mai rar mă aştepta în interiorul bisericii cu pereţi goi: psalmii intonaţi în limba locală, o formă de muzică la fel de unică şi plină de forţă senzuală ca şi incantaţiile călugărilor tibetani.
Cîteva zeci de enoriaşi, în special oameni în vîrstă, şi-au ocupat locurile pe băncile tari ale stranelor, domnii în costume sobre, doamnele ceva mai îndrăzneţe, cu pălării de vară pe care se iţeau panglici şi funde. O femeie plină de pistrui din dreapta mea mi-a întins cu sfială o bomboană. După tradiţia rămasă din timpurile cînd nu exista ştiinţă de carte, dirijorul corului s-a ridicat în picioare şi a început să cînte solo, pentru a fixa melodia şi cuvintele în memoria congregaţiei. În scurt timp, toţi ceilalţi i s-au alăturat. Vocile nu exprimau bucurie, ci boceau şi gemeau. Cîntecul evoca lumi pline de jale, un recviem pentru o insulă care se îndepărta încet de rădăcinile sale.
Slujbele ţinute în engleză atrag mai mulţi oameni decît cele în gaelică – mi-a spus pe urmă preotul. Alţi localnici erau îngrijoraţi de faptul că preţul emigrării – fiecare avea poveşti despre rude care plecaseră sau plecau – şi declinul micilor ferme de familie or să îngroape, în cele din urmă, definitiv limba. Dar problema cea mai acută, se pare, e că, pentru generaţia mai tînără, cuvintele vechi au un iz de opincă. În timp ce discutam cu Christina Morrison, de 83 de ani, la ea acasă, fiica sa ne-a întrerupt din bucătărie: „Nu dă bine să vorbeşti gaelica. Oamenii simandicoşi din oraş ne privesc cu dispreţ.“ Bătrîna a aprobat din cap şi a recunoscut că pînă şi nepoţii ei sînt greu de convins. „Le dau cîte 10 penny dacă îmi răspund în gaelică.“
Învăţarea limbii gaelice are însă şi avantaje economice. Într-o cafenea din Stornoway, singurul oraş de pe insulă, am cunoscut o duzină de tineri care, prin intermediul Comunn na Gàidhlig, o agenţie guvernamentală de promovare a limbii gaelice, lucrau pe timpul verii, folosindu-şi cunoştinţele bilingve. Îşi făceau ucenicia în locuri precum postul de radio BBC, care transmite săptămînal 65 de ore de program în gaelică, sau consiliul local pentru arte. Cei mai mulţi sperau să-şi facă o carieră din predarea limbii gaelice şi cu toţii jurau să-şi înveţe copiii gaelica. „Dar între noi vorbim engleză – a mărturisit o tînără, Jayne Mcleod. Gaelica rămîne mai mult limba şcolilor şi a oamenilor în vîrstă.“ Cînd am luat feribotul înapoi spre Skye, am remarcat că anunţurile făcute la bord erau doar în engleză. Ar fi trebuit să se îmbarce şi Christina, cu portmoneul ei.

Rutele maritime convergeau spre Irlanda în perioada de glorie a celţilor. De pe ţărmurile sale veneau neguţători, misionari, mercenari, muzicanţi şi, în 1607, ultimii aristocraţi celţi, printre care şi strămoşii mei, Ui („urmaşul lui“, în gaelică) Neill, care fugeau din calea trupelor engleze. Foarte potrivit pentru acest trecut agitat, străbătut pe ape, feribotul pe care l-am luat spre Irlanda nu era un vas lent, care se îndrepta către un trecut rustic, ci un catamaran de mare viteză, care se năpustea spre un viitor cosmopolit. Pentru cei mai mulţi dintre pasageri, care traversau Canalul de Nord din Stranraer, Scoţia, pînă în Belfast, capitala Irlandei de Nord, „celtic“ fără îndoială se referea la „Tigrul Celtic“, un brand de succes atribuit economiei înfloritoare a Republicii Irlanda. Atît irlandezii din nord, cît şi cei din sud se laudă că – în sfîrşit – au ajuns din urmă Anglia şi restul Europei Occidentale, adoptînd noţiunea atotcuprinzătoare de prosperitate modernă.
Poetul Gearóid Mac Lochlainn, ca un celt adevărat, rezistă forţelor de omogenizare ale timpului. El vorbeşte şi scrie în irlandeză, ceea ce, în anumite părţi ale Belfastului său natal, încă e privit drept formă de luptă. „Aici, limba în sine e percepută ca un afront, prin simplul fapt că încă e vorbită, că a supravieţuit“ – spune Mac Lochlainn, un tip zvelt, în blugi şi tricou, cu părul tuns scurt. Stăm de vorbă într-o biserică de cărămidă roşie, cu turle, transformată în centru de limbă irlandeză, în cartierul muncitoresc catolic Falls Road. El nu a învăţat irlandeza din leagăn. A prins cîte ceva de la o şcoală a Fraţilor Creştini, de la prieteni de familie şi vizitatori din Gaeltacht, regiunile din republică, în special din extremitatea vestică, unde irlandeza persistă ca limbă a comunităţii.
În timp ce Mac Lochlainn îşi depăna trecutul, lumea se tot oprea la masa noastră ca să-l salute. Făcuse senzaţie cu volumul Rîul limbilor (Sruth Teangacha) – poeme irlandeze publicate alături de traducerile lor în engleză. Unul, intitulat „Alegerea poetului“, prezenta visul său febril: „Vreau să vorbesc, şirul vorbelor să-l pierd/să-mi dezleg limba pînă cînd înfloreşte şi sîngerează/în şapte nuanţe de ritmuri ale străzii.“ Dar nu pagina tipărită provocase senzaţie; în carte era şi un CD cu poeziile pe melodii rap interpretate de autor. O interpretare care te vrăjea. Admiratorii care vin să-l vadă consideră probabil că el e pe picior de egalitate cu Eminem, însă Mac Lochlainn ţine de o influenţă mai profundă, cea a barzilor celţi. El îşi aseamănă poemele cu sean nós, stilul tradiţional de cîntare fără acompaniament. „Cînd îmi citesc poemele, parcă ar fi o şedinţă de spiritism – spune el. Simt că prin mine comunică voci ale trecutului.“
În scurt timp a plecat – un om ocupat, care scrie şi înregistrează o nouă carte, pregătindu-se în plus pentru concerte în Liverpool, Slovenia, Republica Cehă. „Se pare că toţi vor să fie celţi“ Mi–a zis el. L-am lăsat pe bard lîngă locuinţa lui, într-un cartier de blocuri din cărămidă, un tigru celtic în libertate.
ultă vreme, călătorii au ştiut ţinuturile celtice după denumirile locale: Scoţia era Alba; Insula Man – Ellan Vannin; Irlanda – Éireann; Cornwall – Kernow; iar Ţara Galilor – Cymru. „kum-ri, kum-ri“, îngînam încetişor la bordul lui Jonathan Swift, un feribot care traversează Marea Irlandei pînă la Insula Anglesey, în nordul Ţării Galilor.
În semn de susţinere a limbii lor native, cele mai multe ţinuturi celtice din epoca modernă afişează bilingv numele oraşelor. Iar ca semn de susţinere a ideii de independenţă, vandalii celţi şterg denumirile englezeşti şi franţuzeşti, de unde şi imaginea turiştilor care stau năuci lîngă maşinile lor în locuri precum nord-vestul Irlandei sau capătul vestic al Cornwallului, cu harta în engleză atîrnîndu-le inutilă în mîini. Memorarea cîtorva reguli de pronunţie este aproape obligatorie în Ţara Galilor. Încercaţi să întrebaţi cum se ajunge în Machynlleth şi Llanfairfechan.
Cu excepţia cîtorva regiuni din Irlanda, doar galezii mai păstrează vechile toponime, netraduse şi neanglicizate, în special în nord şi în vest. Aici se află cel mai bine apărat avanpost al graiului celtic: aproape 600.000 de locuitori, aproximativ o cincime din populaţie, vorbesc galeza, graţie unei mişcări naţionaliste care a folosit limba ca strigăt de luptă încă din anii 1960. Vechea limbă răsună în şcoli, cîrciumi, băcănii şi la televiziune. Numele englezesc al Ţării Galilor, Wales, provine din cuvîntul anglo-saxon wealas, care înseamnă străini, un sens pe care mulţi galezi îl aplică astăzi chiar englezilor.
Pe lîngă limbă, galezii celţi mai au ca sursă de mîndrie patriotică istoria lor vitejească – ale cărei urme sînt pretutindeni: oraşe fortificate, biserici fără acoperiş, blocuri de piatră gravate cu inscripţii în spirală, izvoare sfinte, cetăţi năruite.
Istoria care stîrneşte cele mai înflăcărate pasiuni în rîndul celţilor din Ţara Galilor aparţine perioadei medievale, cînd conducătorii galezi au ţinut piept pînă la un punct invaziilor regilor Angliei. Acele zile eroice sînt proaspete ca o rană deschisă pentru David Petersen, care m-a condus prin valea Rîului Towy, în sud-vestul Ţării Galilor. Îl cunoscusem pe Petersen la Festivalul Interceltic, evenimentul muzical panceltic din Lorient, Bretania, unde condusese delegaţia galeză. Cînd l-am auzit numind drapelul britanic un „şorţ de măcelar“, mi-am dat seama că găsisem un agitator celtic.
Petersen, comentator şi sculptor celtic, a vrut să-mi arate unul dintre cele mai recente monumente patriotice închinate cauzei galeze. Era într-o dispoziţie bătăioasă, potrivită pentru fiul unui fost campion de categoria grea. Împungînd aerul cu degetul în dreapta şi-n stînga, în timp ce mergeam cu viteză prin valea molatică, Petersen a însîngerat faţa englezească a peisajului. A corectat cu furie cîteva nume anglicizate de localităţi; mi-a arătat ruinele castelelor galeze, ignorîndu-le pe cele robuste, englezeşti; încetinind în apropierea unei păşuni modeste, s-a plîns că nu exista nici un semn care să amintească de glorioasa bătălie de la Coed Llathen. Aici, în 1257, oastea galilor a zdrobit armata engleză invadatoare a regelui Henric al III-lea. „Noua hartă a regiunii a omis cîmpul de luptă – a spus Petersen cu stupoare. Cîtă neruşinare au autorităţile cînd ne spun că locul ăsta nu are nici o valoare istorică!“
În timp ce parca maşina în centrul vechiului tîrg Llandovery, Petersen a atins punctul culminant al tiradei sale: pe o ridicătură, alături de zidurile sfărîmate ale castelului, se înălţa statuia unui războinic. Avea coif, lance, mantie fluturînd, scut şi sabie – un întreg costum de război scînteia în oţel inoxidabil. Dar acolo unde ar fi trebuit să fie un chip şi un trup, în interiorul veşmintelor medievale, se căsca doar un spaţiu gol.
Statuia, înaltă de aproape 5 metri, îl reprezenta pe Llywelyn ap Gruffydd Fychan, un „viteaz ca mulţi alţii“ – a spus Petersen. Cînd trupele englezilor au năvălit în regiune, în 1401, căutînd armata rebelului galez Owain Glyndw’r, lordul local Llywelyn a condus inamicul într-o direcţie greşită, cîştigînd astfel timp pentru ca Glyndw’r să poată scăpa. Ca pedeapsă pentru vicleşugul său, Llywelyn a fost executat în piaţa oraşului. „Englezii i-au scos stomacul şi l-au fiert în faţa lui“ – a spus Petersen. Mantia goală simbolizează această moarte cumplită. Petersen ştie povestea completă a acestei statui, ridicate la 600 de ani de la executarea lui Llywelyn. Fiii lui, Toby şi Gideon, sînt cei care au proiectat şi construit monumentul comandat pe plan local. Întorşi la maşină, am găsit o amendă de parcare de 30 de lire sterline (50 de dolari) pe parbriz. Petersen a înşfăcat hîrtia, a înjurat autorităţile şi s-a jurat că va contesta amenda. Nu avea de ales: Fantoma Trecutului Galez se uita pe după umărul lui.

Cînd am ajuns în Cornwall, extremitatea cea mai sudică a Angliei, mergînd cu maşina – căci, din păcate, nu există feribot –, am şofat din Sf. Just pînă în Sf. Ives, apoi Sf. Agnes şi Sf. Austell. Lumea glumeşte că nu există suficiente locuri în rai pentru toţi sfinţii celţi. Oriunde te-ai afla în ţinuturile celtice, fiecare zi e o zi sfîntă. Numai în prima săptămînă din septembrie am numărat sărbători ale unor sfinţi numiţi Macanisius, Ultan, Rhuddlad, Disibod, Kieran şi Finian. Numele sfinţilor datează din perioada dintre secolele cinci şi opt, cînd misionarii celţi creştini, cei mai mulţi din Irlanda, s-au răspîndit de-a lungul coastei Atlanticului şi mai departe, pentru a înfiinţa centre monastice. Călugării şi-au plasat de multe ori lăcaşurile sfinte în locuri ceremoniale precreştine, recunoscîndu-le astfel semnificaţia sacră.
Această împletire de tradiţii păgîne şi creştine timpurii exercită o atracţie magnetică pentru pelerini, turişti, adepţi ai grupărilor spirituale şi căutători de semnificaţii mistice. Există ceva în Cornwall – vremea rece şi umedă, abundenţa de locuri preistorice şi legăturile cu legenda regelui Arthur (arthurienii locali plasează castelul regelui la Tintagel) – care-i atrage pe mistici şi păgîni.
Într-o zi, cutreierînd satul Carn Euny, care datează din epoca fierului, am cunoscut-o pe Cheryl Straffon, adoratoarea unei zeiţe cornwalleze. Am remarcat-o prima dată în fruntea unui grup de americance care ieşeau dintr-o încăpere subterană. Este posibil ca primii celţi să fi folosit asemenea camere subpămîntene, numite aici fogous, drept locuri rituale. „Camera are o acustică grozavă – am auzit-o pe Straffon spunînd. Incantaţiile sună foarte bine acolo.“
Straffon editează un buletin informativ intitulat Meyn Mamvro, despre locuri sacre din Cornwall. De vîrstă mijlocie, cu o claie de păr blond care încărunţea, ea s-a simţit puternic atrasă de peisajul din Cornwall încă de cînd făcea şcoala în aceste locuri. „E ca şi cum m-aş fi născut cu amintiri despre aceste locuri – a spus ea. Aici nu simt un trecut rece şi îndepărtat, ci unul cald, foarte apropiat.“
Ca să fie într-o strînsă legătură cu acest trecut, Straffon respectă calendarul celtic precreştin, iniţiind ritualuri în zilele de sărbătoare care marchează schimbarea anotimpurilor: Imbolc (1 februarie, lactaţia oilor), Beltane (1 mai, cînd turmele de oi şi cirezile de vite erau mutate pe păşunile de vară), Lughnasa (1 august, prima recoltă) şi Samhain (31 octombrie-1 noiembrie, cînd se credea că lumea morţilor se deschide pentru scurt timp, inspirînd sărbătoarea modernă de Halloween).
În fiecare din aceste zile, Straffon şi cei alături de care sărbătoreşte cheamă în mijlocul lor o zeiţă celtică. Brigid, o zeitate irlandeză asociată cu tămăduirea, ulterior asimilată ca sfîntă de către biserică, este invocată de Imbolc, cînd Straffon vizitează izvoare sfinte, precum Madron. Într-o zi, am mers prin pădure pînă la izvor, un ochi de apă întunecat care se ivea din pămînt. O ciupercă emana un miros acru, înţepător, iar în copacii din jur, acoperiţi cu muşchi, atîrnau pe fiecare creangă, ca nişte ornamente, fîşii de pînză şi hîrtie. Acestea erau ofrande reprezentînd părţi ale corpului pe care solicitanţii, atît creştini, cît şi păgîni, îşi doreau să le vindece.
Cînd conduce un ritual aici – a spus Straffon –, ea şi prietenii ei împodobesc izvorul cu lumînări şi o invocă pe Brigid prin incantaţii în gaelică, aşa cum îşi imaginează că au făcut oamenii secole de-a rîndul. „Avem sentimentul că intrăm în legătură cu strămoşii – a spus ea. Putem să stabilim o relaţie cu pămîntul şi să-i aducem mulţumiri.“
Păgînii nu sînt pe placul tuturor celor din Cornwall. Cîţiva membri ai unei biserici locale au îndepărtat ofrandele de la izvoare – spune Straffon –, iar un fermier habotnic a răsturnat un monolit aflat pe pămînturile lui. Dar în timp ce ne tîram picioarele prin noroi înapoi spre şosea, prin ploaia care începuse, Straffon a remarcat că, judecînd după numărul de vizitatori care veneau de departe în căutarea locurilor sacre din zonă, celţii trebuie să fie pretutindeni. „Cred că dacă simţi ca un celt – a zis ea – devii celt.“
În multe privinţe, aşa-numita spiritualitate celtică a devenit la fel de populară şi de vandabilă ca şi muzica celtică. Lumea o adoptă pentru aura sa de căutare a divinului în natură şi pentru că priveşte femeia drept egala spirituală a bărbatului. Oamenii vin să mediteze şi să îndeplinească ritualuri în centrele celtice creştine timpurii, cum ar fi Iona în Scoţia, Glastonbury în Anglia şi Glendalough în Irlanda. Pe Inishmore, în insulele irlandeze Aran, am asistat la o „nuntă celtică“. Dara Molloy, care dezbrăcase haina preoţească a catolicilor în urmă cu zece ani în semn de protest împotriva neacceptării clericilor-femei, a citit jurămintele de credinţă între ruinele unei biserici din secolul al XII-lea – dar abia după ce a condus cuplul de americani la o piatră a fertilităţii şi un izvor sfînt, pentru rugăciune.

Feribotul de noapte spre Bretania, peste Canalul Mînecii, urmează probabil un traseu similar celui străbătut de Guénolé, un sfînt celt care a navigat spre „Mica Britanie“ pornind din Anglia, la sfîrşitul secolului al cincilea, pentru a întemeia o mănăstire. Şofînd printr-un ţinut deluros, cu ferme (în sfîrşit, ogoare fertile, fără pietre!), m-am oprit la marginea satului Collorec, la o capelă micuţă, de piatră, care purta numele sfîntului. Un fermier stătea în prag, precum Timpul însuşi, cu o coasă pe umăr, după ce tocmai cosise iarba din jurul construcţiei.
„În tinereţea mea, oamenii veneau să se roage să se oprească ploile – a zis Marcel Quéré, lăsîndu-şi coasa jos şi descuindu-mi uşa capelei. Cînd murea un om, venea cineva şi trăgea clopotul.“ În lumina slabă dinăuntru, am văzut balauri sculptaţi, care înghiţeau capetele grinzilor, şi capete de om sculptate acolo unde zidurile se întîlneau cu tavanul. Statuile de lemn, cu ochi mîhniţi, ale Fecioarei Maria şi Sf. Guénolé tolerau resemnate aceste simboluri păgîne.
Într-o după-amiază de duminică, aproximativ o sută de oameni, aproape toţi cu părul coliliu, s-au adunat la sărbătoarea Sf. Guénolé. S-au aşezat pe bănci, lîngă capelă, la umbra pinilor. O briză neastîmpărată a tot răsturnat crucea de pe altarul improvizat, aruncînd-o pe iarbă, pînă cînd părintele Pierre Mahé, zîmbind în barba-i albă, a întins-o pe masă. După obicei, preotul, care slujeşte în 22 de biserici din patru parohii, a rostit în franceză liturghia de afară, dar enoriaşii au intonat imnuri în bretonă, o limbă vorbită acum aproape în exclusivitate de cei vîrstnici. Cînd slujba s-a încheiat, doi bărbaţi au scos din capelă statuia Sf. Guénolé, au ridicat-o pe umerii lor şi i-au condus pe ceilalţi într-o procesiune lentă, pe drumeagul care trecea pe lîngă case din piatră.
În restul după-amiezii, congregaţia a organizat un dans într-o răscruce din apropiere. Au dansat mai ales femeile, rotindu-se şi păşind în ritmul sincopat, vioi, al dansului breton, în timp ce două acordeoane şi un bodhran, o tobă irlandeză, cîntau sub un soare fierbinte. Bărbaţii s-au adunat pe un petic de iarbă de lîngă drum, jucînd popice. Preotul, care îşi schimbase sutana cu nişte blugi, a rămas să bea bere. Nimeni nu se grăbea să plece.
Bănuiam că scoţienii, irlandezii, galezii şi cornwallezii, sau cel puţin celţii de sînge dintre ei, s-ar fi simţit cu toţii în largul lor printre aceşti bretoni. Nimeni nu etala costume sau cauze, nimeni nu făcea nimic pentru a impresiona pe cineva din afară. Trecutul intrase în prezent în pas de dans şi toţi cei de faţă, salutîndu-l din cap pe Sf. Guénolé, puteau fi recunoscători că astăzi lumea nu se simţea ciudată sau ostilă. Se simţea celtică.

Text: Tom O’Neill

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din martie 2006)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*