Jumătate maimuţă, jumătate om

Oasele descoperite într-un sit numit Malapa, lângă Johannesburg, în Africa de Sud, ar putea aparţine strămoşului îndelung căutat al genului Homo. Artistul John Gurche a reconstituit faţa noii specii, denumite Australopithecus sediba, plecând de la anatomia craniului unui mascul tânăr, dar fără să aibă idee cât de mult ar trebui să semene cu cea a unui om sau a unei maimuţe antropoide. Rezultatul a fost undeva la mijloc. „Trebuie să laşi morfologia să vorbească“ – spune Gurche. Foto: Brent Stirton

 Un nou strămoş iese la iveală din cea mai bogată colecţie de fosile descoperită vreodată.

Lee Berger stă într-o capcană a morţii, zâmbind.

E o groapă situată la aproximativ 45 km la nord-vest de Johannesburg, într-o vale maronie, cu teren ondulat, unde uneori turme de girafe trec agale printre pâlcuri de copaci. Pereţii de stâncă roşiatică ai gropii sunt mai înalţi decât Berger şi pe alocuri destul de abrupţi ca să fie nevoie de îndrăzneală pentru a-i escalada. Cu aproximativ două milioane de ani în urmă, groapa era mult mai adâncă, astfel încât nicio făptură care ar fi căzut înăuntru nu ar mai fi putut să iasă. Aşa se explică descoperirea lui Berger: un adevărat zăcământ de fosile.

Primele două schelete scoase din groapă aparţineau unui mascul tânăr de 12 sau 13 ani şi unei femele adulte. Berger, paleoantropolog la Universitatea Witwatersrand, din Johannesburg, a făcut anunţul, împreună cu colegii lui, în aprilie 2010. Situl, o peşteră erodată numită Malapa, se află într-o regiune deja celebră pentru fosilele sale umane străvechi, încât i se spune adesea „Leagănul omenirii“. În mare parte, această reputaţie se datorează descoperirilor făcute la începutul anilor 1900, când Africa de Sud oferea cele mai bune dovezi asupra primelor etape din evoluţia omenirii. Printre acestea se număra şi Australopithecus africanus, la vremea respectivă cel mai vechi strămoş cunoscut al nostru. Începând cu sfârşitul anilor 1950, descoperirile epocale ale familiei Leakey din Tanzania şi Kenya, urmate apoi de celebra descoperire a lui Donald Johanson făcută în Etiopia – scheletul lui Lucy, vechi de 3,2 milioane de ani – au dat Africii de Est dreptul de a se lăuda că ea este „leagănul“ – şi lucrurile au rămas aşa de atunci.

Dar Lee Berger e de părere că leagănul e din nou pe cale să se „balanseze“. El crede că Malapa ar putea deţine cheia unuia dintre cele mai semnificative şi mai puţin înţelese capitole din cronica devenirii omului: originile primei specii suficient de asemănătoare cu noi pentru a fi numită umană – un membru al genului Homo.

La o întâlnire internaţională a antropologilor la Minneapolis, în aprilie, Berger şi colegii lui au explicat de ce specia din Malapa, cunoscută sub denumirea de Australopithecus sediba, ar putea reprezenta o formă intermediară între australopitecii primitivi şi genul nostru, Homo. Printre dovezile subliniate de ei se numără creierul mic al unui australopitec (cu câteva curioase trăsături moderne), umerii ca de primat şi braţele adaptate la căţăratul în copaci, dar ataşate de o mână bizar de modernă, cu priza de mare precizie a unui individ care îşi putea confecţiona unelte. Conform cercetătorilor, laba piciorului femelei adulte prezintă o combinaţie şi mai ciudată: glezna ei preponderent modernă este legată de un os calcaneu mai primitiv decât al lui A. afarensis – specia lui Lucy –, care e cu cel puţin un milion de ani mai veche.

„E într-adevăr o descoperire ce te lasă cu gura căscată“ – spune Carol Ward, paleoantropolog la Universitatea din Missouri, care studiază evoluţia antropoidelor şi a primilor hominini (un termen folosit pentru oameni şi alte primate nonantropoide; unii cercetători preferă vechiul termen de „hominizi“). „Nu mai avem nicio altă colecţie de schelete fosile până la neandertalienii de acum 100.000 de ani, care să fie atât de articulată şi atât de completă.“

Numărul mare şi starea spectaculoasă a fosilelor se datorează în mare parte topografiei particulare a acestui loc. Se pare că Malapa a fost atât o sursă de apă dătătoare de viaţă, cât şi o capcană ucigaşă. Cu două milioane de ani în urmă, aici se afla un teren calcaros, cu văi împădurite şi dealuri molcome. Mai multe peşteri şi avene deschideau accesul spre o pânză freatică nu prea adâncă, dar cu nivel variabil. În perioadele umede, când nivelul pânzei freatice era ridicat, animalele beau cu uşurinţă apa aflată aproape de suprafaţă. Dar pe timp de secetă, când pânza freatică scădea, ele se aventurau în bezna cavernelor, atrase de clipocitul sau mirosul apei, riscând să alunece în hău. (Membrele superioare ale băiatului prezintă urme de fractură tipice unei căderi cu capul înainte, de la mare înălţime.)

„Aceste animale nu aveau de ales. Aveau nevoie de apă ca să supravieţuiască“ – spune Brian Kuhn, membru al echipei Malapa şi zoolog la Universitatea din Johannesburg, denumită pe scurt Wits. După moarte, cadavrele animalelor erau spălate de ape şi duse tot mai adânc în sistemul de peşteri, ajungând în câteva zile sau săptămâni să fie complet îngropate într-un strat gros de nisip şi argilă.

Astfel – spune Berger –, apare posibilitatea ca toţi homininii – se ştiu acum cel puţin patru din acel sit – să fi murit într-un interval de câteva săptămâni sau chiar zile şi deci să se fi cunoscut între ei. Din cauza acestei înhumări rapide, descompunerea cărnii lor a durat mai mult, conservând scheletele în moarte aşa cum fuseseră structurate şi în timpul vieţii, până la cele mai mici oscioare ale mâinilor şi picioarelor. Într-adevăr, acoperirea rapidă cu sedimente ar fi putut prezerva o parte din pielea însăşi – pe scalpul băiatului şi pe maxilarul femeii, lângă bărbie –, lucru nemaiîntâlnit până acum la vreo altă fosilă de hominin.

„Ce grozav! – exclamă Nina Jablonski, antropolog la Universitatea Statului Pennsylvania, autoare a cărţii Pielea: o istorie naturală. Posibilitatea ca pielea unui australopitec să fi fost conservată este absolut fantastică.“ Nina este în mod deosebit interesată să afle dacă presupusa piele (sau o urmă fosilizată a pielii, dacă asta este) ar putea conţine urme de scalp şi păr de pe faţă, plus un număr mare de glande sudoripare.

Jablonski crede că aceste glande ar putea reprezenta o condiţie prealabilă pentru dezvoltarea unui creier mai mare, considerat atributul definitoriu al lui Homo. Cimpanzeii, cele mai apropiate rude ale noastre încă în viaţă, îşi petrec cea mai mare parte a timpului la adăpost de căldura soarelui, în pădure, pentru că au o capacitate limitată de a transpira. La fel, primii noştri strămoşi trăiau de obicei în zone împădurite. Însă acum două milioane de ani, pe măsură ce mediul devenea tot mai arid, ei au început să-şi caute hrana în savană, adică în spaţii mai insolate – o problemă pentru creier, care, după cum se ştie, este vulnerabil la căldură. Un creier, cu cât este mai mare, cu atât are nevoie de un sistem de răcire mai puternic. Acest lucru putea fi rezolvat prin creşterea accentuată a numărului de glande sudoripare şi reducerea părului de pe corp – speculează Jablonski –, ceea ce ar fi dus la o creştere şi mai mare a creierului, căci Homo a început să-l folosească pentru a confecţiona unelte, a planifica şi executa diverse alte activităţi performante din punct de vedere cognitiv.

Dar cum rămâne cu creierul lui A. sediba? Întrebarea stârneşte un alt zâmbet maliţios al lui Berger. Acest creier are 420 cm3, ca la cimpanzeu. Dar forma este neobişnuită. Împreună cu Paul Tafforeau, de la Centrul pentru Radiaţii al Sincrotronului European, din Grenoble, Franţa, echipa lui Berger a produs o serie de imagini cu rezoluţie extrem de mare, pentru a crea o endoscopie virtuală: imaginea craniului băiatului, care prezintă conturul general al stratului exterior al creierului.

„Lobii frontali ai celor două emisfere cerebrale par să aibă dimensiuni diferite“ – notează Kristian Carlson, paleoantropolog la Wits, care reconstituie creierul lui A. sediba. Asimetria pronunţată dintre emisfera stângă şi cea dreaptă este semnul distinctiv al oamenilor, căci creierul nostru a devenit specializat, emisfera stângă fiind mult mai implicată în limbaj. Pe această parte, Carlson vede indicii ale unei protuberanţe în Centrul lui Broca – o parte a creierului care are legătură cu procesarea limbajului la oamenii moderni. Dar Dean Falk, de la şcoala pentru Cercetări Avansate, din Santa Fe, expert în endoscopii de fosile, adaugă un element de prudenţă: Centrul lui Broca este definit de anumite circumvoluţiuni ale creierului şi „ar fi destul de îndrăzneţ“ să fie identificat doar pe baza unei umflături.

Poate cea mai promiţătoare contribuţie a lui A. sediba va fi puterea de a face lumină asupra originilor tulburi ale lui Homo. Doar câteva fosile risipite şi fragmentate, mai vechi de două milioane de ani, au fost atribuite acestui gen. Apoi, cu aproximativ 1,8 milioane de ani în urmă, apar nu doar una, ci două sau poate chiar trei specii de Homo, mai ales în Africa de Est. Cea mai primitivă şi cu creierul cel mai mic se numeşte Homo habilis sau omul îndemânatic – o denumire dată de Louis Leakey şi colegii lui în 1964 unor exemplare din Pasul Olduvai, datorită asocierii acestora cu primele unelte rudimentare de piatră. Anumiţi cercetători grupează câteva exemplare de H. habilis într-o specie separată, Homo rudolfensis. Există apoi Homo erectus (primele forme din Africa ale speciei sunt uneori denumite Homo ergaster) – indivizi cu creierul mai mare şi corpul mai masiv, mai avansaţi şi totuşi contemporani cu micuţul H. habilis.

De unde au provenit toate aceste caracteristici? Orice încercare de a privi mai departe în trecut nu face decât să sporească frustrarea – spune William Kimbel, paleoantropolog la Universitatea Statului Arizona şi director al Institutului pentru Originile Omului de acolo. „Există doar câteva fragmente. Le-ai putea pune pe toate într-o cutie mică de pantofi – şi tot ţi-ar mai rămâne destul loc şi pentru pantofi“ – spune el. Un maxilar superior din Hadar, Etiopia, descoperit chiar de Kimbel, este vechi de 2,3 milioane de ani. O mandibulă din Malawi ar putea fi cu 100.000 de ani mai veche, deşi datarea este incertă. Unii cercetători ar include şi un fragment de craniu din Kenya, având aproximativ aceeaşi vechime. Şi cam asta ar fi tot.

Spre deosebire de fosilele din cutia de pantofi, intră în scenă scheletele de A. sediba minunat conservate. Anatomic vorbind, specia demonstrează un amestec de trăsături primitive şi avansate. Pe lângă membrele superioare lungi, creierul mic şi osul calcaneu primitiv – statura scundă, feţele masticatoare ale molarilor şi pomeţii obrajilor trimit la australopitecii mai primitivi, precum A. africanus, care a trăit în Sudul Africii cu două până la trei milioane de ani în urmă.

Picioarele lungi şi glezna modernă sunt elemente-cheie care înclină balanţa spre talerul cu trăsături umane – spune Darryl de Ruiter, paleoantropolog la Universitatea Texas A&M, şi el membru al echipei de la Malapa. Tot el citează pelvisul cu o formă surprinzător de asemănătoare cu cea umană, construit pentru un mers complet biped; dinţii şi muşchii masticatori mai mici; un nas proeminent, ca şi alte câteva trăsături ale feţei; şi acea mână remarcabilă, cu o priză de mare precizie. Aceste trăsături sunt suficiente pentru ca echipa să propună această specie de australopitec drept cel mai probabil punct de plecare pentru Homo.

Dar care Homo? Cu mare prudenţă, echipa înclină către Homo erectus, specia percepută în general drept predecesoarea lui Homo sapiens. Dacă aşa stau lucrurile, atunci formele mai mici, cu precădere est-africane, atribuite acum lui Homo – inclusiv acel H. habilis, primul artizan de unelte, al lui Louis Leakey –, ar deveni o ramură a arborelui de familie care, pur şi simplu, s-a stins. Nu e prima dată când oamenii de ştiinţă sugerează că aceste specii ar fi putut fi nişte „fundături“ ale evoluţiei. Însă fosilele din Malapa insuflă şi mai multă forţă acestei dezbateri.

„Sediba pune sub semnul întrebării tot ce numim Homo înainte de Erectus“ – spune de Ruiter.

Cel mai mare obstacol cu care se confruntă această provocare lansată poziţiei consacrate este succesiunea în timp. Dacă A. sediba cel vechi de două milioane de ani este cu adevărat strămoşul lui Homo, cum ar fi putut să dea naştere acelor fosile şi mai vechi, atribuite tot lui Homo, din cutia de pantofi a lui Bill Kimbel? O variantă ar fi ca specimenele din Malapa să reprezinte o etapă ulterioară din evoluţia unei specii longevive, care la o dată anterioară să fi dat naştere lui Homo. Dar echipa lui Berger pune la îndoială faptul că în cutia de pantofi s-ar găsi, de fapt, fosile de Homo. La urma urmei, sunt doar nişte fragmente. Dar Kimbel nu ia de bună chestia asta.

„E un nonsens să nu ţinem cont de fragmente, fiindcă fragmentele chiar ne spun ceva“ – susţine el, subliniind că maxilarul superior din Hadar are o arcadă dentară scurtă şi largă, tipic umană, şi un bot turtit – trăsături care îl plasează categoric în genul Homo. În plus,
fragmentul are cu cel puţin 300.000 de ani mai mult decât A. sediba.

Însă echipa lui Berger insistă că descoperirile de la Malapa schimbă regula jocului. Scheletele articulate reprezintă mult mai mult decât simpla sumă a părţilor lor componente: ele demonstrează că fragmentele izolate pot induce în eroare. Gândiţi-vă la fragmentele de A. sediba care par primitive – spune el – şi la celelalte părţi, care par moderne. În acelaşi mod, e posibil ca maxilarul din Hadar să nu ofere o reprezentare corectă şi completă a individului respectiv.

„Cum ar putea maxilarul din Hadar să inducă în eroare? – spune Kimbel. Fie are anumite trăsături comune cu Homo de mai târziu, fie nu are. Nimic din Sediba nu poate schimba acest lucru.“

E posibil ca adevărul despre locul ocupat de A. sediba în ascendenţa noastră să rămână încă ascuns în pământ. „Frumuseţea unui loc ca Malapa constă în faptul că acolo există încă multe alte oase şi mulţi alţi indivizi de descoperit“ – spune Berger. În final, dezlegarea enigmei va veni de la fosile, nu de la pledoarii.

Text: Josh Fischman

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2011)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*