Frontierele romane

Corbridge, Anglia Corbridge, inițial un fort, a devenit o așezare civilă care contribuia la aprovizionarea soldaților staționați pe Zidul lui Hadrian. Azi, rămășițele gloriei Romei sunt loc de joacă pentru Angus Buchanan, în vârstă de opt ani, care trăiește în zonă. Foto: Robert Clark

Zidurile ridicate la granițele Imperiului Roman au marcat începutul sfârșitului.

 

Text: Andrew Curry

Hurducându-se pe drumul forestier plin de praf din Bavaria, arheologul Claus-Michael Hüssen scrutează liziera din stânga, în căutarea unui reper familiar în pădurea deasă. Dintr-odată, trage dubița pe dreapta și iese afară, nu înainte de a-și umple pipa cu tutun și de a consulta o hartă detaliată la scara 1:50.000.

Cu capul în jos și pipa în mână, Hüssen – cercetător la Institutul German de Arheologie – traversează drumul și se strecoară prin hățișul des. La cincizeci de metri de drum, e cât pe ce să-i scape o moviliță de pământ de circa un metru înălțime și șase metri de-a curmezișul. E presărată cu pietre albe și plate și urmărește o linie nefiresc de dreaptă pe solul pădurii.

Acum aproape 2.000 de ani, pe aici trecea linia care despărțea Imperiul Roman de restul lumii. Aici, în Germania, movila scundă e tot ce a mai rămas dintr-un zid care se ridica odinioară la trei metri înălțime și se întindea pe sute de kilometri, sub ochii grijulii ai soldaților romani din turnurile de veghe.

Trebuie să fi fost o priveliște șocantă în sălbăticia dezolantă, la 1.000 km nord de însăși Roma. „Aici zidul era tencuit și zugrăvit – spune Hüssen. Totul era drept și precis. Romanii aveau idei foarte clare despre cum trebuie să fie lucrurile.“ Studenții la inginerie care au măsurat un alt segment de zid au găsit o secțiune de 50 km care devia cu doar 92 cm.

Hüssen se întoarce spre nord, lăsând în spate Imperiul Roman. La două sute de metri distanță, peste o pășune îngustă, brăzdată de mistreți și traversată de un pârâu vijelios, se ridică următoarea colină, ca un zid verde. „Aici e granița – spune el –, iar de pe partea cealaltă se vede o frumusețe de nimic.“

Imperiul e delimitat de o rețea impresionantă de ziduri, râuri, fortărețe în deșert și turnuri de veghe în munți. În epoca sa de glorie din secolul al II-lea d.Hr., Roma trimitea soldați în patrulare pe un front întins de la Marea Irlandei la Marea Neagră și peste Africa de Nord.

Zidul lui Hadrian, din Anglia, probabil cel mai bine cunoscut segment, a fost catalogat sit din  Patrimoniul Mondial al UNESCO în 1987. În 2005, UNESCO a creat un sit combinat cu frontiera germană de 550 km. Experții în conservare speră să-i adauge situri din alte 16 țări. Efortul internațional are șanse să găsească răspuns la întrebarea surprinzător de dificilă: de ce construiau romanii ziduri? Ca să apere un regim asediat de barbari sau doar ca să stabilească limita fizică a imperiului?

Întrebarea nu e pur academică. Stabilirea și apărarea granițelor sunt o obsesie și în lumea modernă. Dacă ne gândim la dezbaterea politică despre construirea unui zid între S.U.A. și Mexic sau la confruntările militare din fâșia de pământ minat dintre cele două Corei, vedem că realitățile împăraților romani sunt încă prezente. Înțelegând de ce romanii erau obsedați de granițe – și ce rol a jucat obsesia lor în decăderea imperiului –, s-ar putea să ne înțelegem mai bine pe noi înșine.

 

Din jurul anului 500 î.Hr., Roma s-a extins încontinuu timp de șase secole, transformându-se dintr-un mic oraș-stat italian dintr-o regiune subminată de violențe în cel mai mare imperiu care a existat în Europa.

Împăratul Traian a fost un moștenitor zelos al tradiției agresive romane. Între 101 și 117, a purtat războaie de cucerire pe teritoriul României, Armeniei, Iranului și Irakului de azi și a suprimat brutal revoltele evreiești. Monedele romane îi comemorează triumfurile și cuceririle.

La moartea lui, în 117, imperiul se întindea de la Golful Persic până în Scoția. Prin testament i-a lăsat tronul fiului lui adoptiv – un senator de 41 de ani din Spania de azi autodefinit poet și arhitect amator, pe nume Publius Aelius Hadrianus. Confruntat cu mai mult teritoriu decât își permitea să controleze Roma și cu politicienii și generalii care îl presau să urmeze exemplul tatălui adoptiv, proaspătul împărat – cunoscut mai ales ca Hadrian – a dat înapoi.  „Prima lui decizie a fost să abandoneze noile provincii și să-și limiteze pierderile –  spune biograful Anthony Birley. Hadrian a avut înțelepciunea de a înțelege că predecesorul lui se întinsese mai mult decât îi permitea plapuma.“

Politicile noului împărat nu se potriveau cu o armată obișnuită să atace și să lupte în teren deschis. Mai rău, subminau însăși imaginea de sine a Romei. Cum să accepte un imperiu sortit să conducă lumea că unele teritorii nu-i erau accesibile?

Poate că Hadrian n-a făcut decât să conștientizeze că apetitul insațiabil al Romei aducea profituri tot mai mici. Provinciile cele mai valoroase, ca Galia sau Spania unde se născuse, erau pline de orașe și ferme. Dar unele lupte nu meritau efortul. „Având în stăpânire ce-i mai bun pe pământ și pe mare“ – observa autorul grec Apian –, romanii „căutau să-și păstreze imperiul prin exerciții de prudență, în loc să-și întindă cuceririle la nesfârșit peste triburi de barbari sărace, care nu aveau nimic de oferit“.

Faptul că  armata îl respecta pe Hadrian a fost de ajutor. Fostul soldat purta o barbă soldățească, chiar și în portretele oficiale, ceea ce nu mai făcuse niciun împărat roman. Peste jumătate din cei 21 de ani de domnie i-a petrecut în provincii, inspectând trupele de pe trei continente. Au fost evacuate mari suprafețe din teritoriu, iar armata s-a poziționat pe frontiere noi, mai restrânse. Unde mergea Hadrian, se înălțau ziduri. „Era un mesaj transmis minților însetate de expansiune ale imperiului: se terminase cu războaiele de cucerire“ – spune Birley.

La moartea neobositului împărat, în 138, rețeaua de fortărețe și drumuri construite pentru aprovizionarea legiunilor în marș devenise o frontieră întinsă pe mii de kilometri. „O armată așezată în tabere înconjoară ca niște metereze lumea civilizată într-un cerc, de la zonele colonizate din Etiopia la Phasis și de la Eufrat, în interior, spre marea și cea mai îndepărtată insulă dinspre apus“ – nota cu mândrie oratorul grec Aelius Aristide, la scurtă vreme după moartea lui Hadrian.

„Cea mai îndepărtată insulă“ a fost locul construirii monumentului care-i poartă numele lui Hadrian, o fortificație din piatră și turbă care tăia Britania pe din două. Azi, Zidul lui Hadrian e una dintre cele mai bine conservate și bine documentate secțiuni din frontiera romană. Rămășițele barierei de 118 km traversează mlaștini sărate și pășuni verzi pe care pasc oi, iar o porțiune sumbră, nu departe de centrul orașului Newcastle, merge în paralel cu o autostradă cu patru benzi. S-au păstrat deasupra nivelului solului kilometri întregi, steiuri aliniate care se ridică mult deasupra peisajului rural bătut de ploi.

După mai mult de un secol de studiu, arheologii înțeleg incomparabil mai bine Zidul lui Hadrian. Proiectat probabil de el însuși, într-o vizită în Britania în 122, reprezenta rezultatul suprem al încercării lui de a defini limitele imperiului.

În cele mai multe locuri, zidul de piatră avea o înălțime intimidantă de 4,5 m și 3 m în lățime. Se mai văd și azi urmele unui șanț adânc de trei metri care se întindea pe toată lungimea zidului. În ultimele câteva decenii, săpăturile au descoperit gropi cu țepușe, aflate între șanț și zid, încă un obstacol în calea intrușilor. Un drum special le permitea soldaților să intervină în caz de amenințări. Porțile aflate la intervale regulate erau dublate de turnuri de veghe la fiecare 500 m.

La câțiva kilometri în spatele zidului, se afla un șir de fortărețe distanțate egal, la jumătate de zi de marș. Fiecare putea adăposti între 500 și 1.000 de oameni, capabili să răspundă rapid oricărui atac. În 1973, muncitorii care săpau un șanț de scurgere la Vindolanda, o fortăreață tipică de pe linia frontului, au descoperit grămezi de gunoi din vremea romanilor sub un strat gros de argilă. Stratul umed avea în el de toate, de la scânduri de construcție la pânzeturi, piepteni de lemn, încălțăminte de piele și excremente de câine vechi de 1.900 de ani, conservate în mediul fără oxigen.

Săpând mai adânc, exploratorii au dat de sute de tăblițe de lemn fragile, foarte subțiri, acoperite cu scrieri care oferă detalii despre viața de zi cu zi de-a lungul Zidului lui Hadrian: misiunile, lista de sarcini, cererile de aprovizionare, scrisorile personale – chiar și o invitație la aniversarea unei zile de naștere, de la soția unui ofițer către o alta, primul exemplu păstrat de scris de mână feminin în latină.

Tăblițele lasă impresia că supravegherea  „nenorociților de britoni“ – cum îi descrie autorul unei scrisori de la Vindolanda – nu era floare la ureche, dar nici un post cu grad înalt de risc. Unii soldați trăiau cu familiile – printre încălțămintea recuperată s-au găsit zeci de perechi pentru copii și chiar pentru sugari. Iar patrula de pe zid mânca bine: bacon, șuncă, vânat, pui, stridii, mere, ouă, miere, bere celtică și vin figurau, printre altele, în meniu. Aveau chiar și garum, un sos din pește fermentat, versiunea romană a sosului Worcestershire. Soldații cu dor de casă primeau și pachete cu provizii. „Ți-am trimis… șosete… două perechi de sandale și două de izmene“ – scrie un corespondent grijuliu.

Oamenii de știință de azi își pun o întrebare care trebuie să-i fi frământat și pe soldații romani care tremurau în orele lungi de veghe sub ploaia englezească: ce căutau acolo, în fond? Mărimea zidului și sistemul de șanțuri, fortificații și drumuri sugerează un inamic foarte periculos.

Dar rapoartele din Vindolanda nu descriu totuși o garnizoană aflată în primejdie. În afară de câteva indicii răzlețe – ca piatra de mormânt a ghinionistului centurion Titus Annius, „ucis în război“ –, nu există referiri directe la lupte nicăieri pe frontiera britanică. Marele proiect de construcție dinspre nord nici măcar nu e menționat. „Ai senzația că se pregătește ceva. Se comandă cantități colosale de provizii – spune Andrew Birley, directorul săpăturilor de la Vindolanda și nepotul lui Anthony Birley, biograful lui Hadrian. Dar nu fac referire la zidul în sine.“

Dacă fortificațiile nu se aflau sub amenințare constantă, la ce serveau? Punând în evidență lungimea incredibilă a frontierei romane, efortul de creare a unui sit multinațional din Patrimoniul UNESCO poate contribui la găsirea răspunsului. Încă din anii 1890, când anticarii britanici au organizat primele săpături științifice de-a lungul Zidului lui Hadrian, istoricii și arheologii au presupus că era vorba de fortificații militare, care să țină la distanță armatele barbare și invadatorii ostili.

 

Argumentarea s-a concentrat, decenii întregi, pe detalii tactice: Oare soldații stăteau în picioare de-a lungul zidului ca să reverse peste invadatori o ploaie de sulițe și săgeți sau năvăleau și atacau inamicul în câmp deschis? Tranșeele din Primul Război Mondial – și luptele mortale, cu înaintări și replieri, din al doilea – n-au schimbat prea mult impresia predominantă cum că frontiera antică era o barieră fixă între Roma și hoardele de barbari ostili.

Arheologii care au studiat frontierele în anii ’70 și ’80 au descoperit mai târziu că perspectiva lor asupra trecutului îndepărtat fusese încețoșată de Cortina de Fier care despărțea Europa în două. „În Germania, aveam o graniță masivă și aparent impenetrabilă – spune C. Sebastian Sommer, arheolog-șef la Biroul de Conservare al Statului Bavarez. Exista ideea de aici și acolo, prieten și dușman.“

Azi, o nouă generație de arheologi reanalizează situația. E posibil ca linia neîntreruptă, impresionantă a Zidului lui Hadrian să fie o pistă falsă, o excepție de 118 km care confirmă o cu totul altă regulă. În Europa, romanii au profitat de barierele naturale ale Rinului și Dunării, pe care patrulau cu o flotă fluvială puternică. În Africa de Nord și provinciile răsăritene Siria, Iudeea și Arabia, deșertul însuși crea o frontieră naturală.

Bazele militare erau de multe ori instalații ad-hoc pentru supravegherea râurilor și a altor căi de aprovizionare. Cuvântul latin pentru graniță, limes, însemna inițial drum sau cale patrulată. Termenul e folosit și azi: „limitele“ noastre se trag din limites, pluralul de la limes.

Avanposturile de pe fluvii, precum cele de pe Rin și Dunăre, ori din deșerturi sau flancurile estice și sudice ale imperiului seamănă adesea cu secțiile de poliție sau comandamentele patrulelor de frontieră. Împotriva unei armate invadatoare ar fi fost inutile, dar erau foarte eficiente pentru soldații care prindeau contrabandiști, vânau grupuri mici de bandiți sau probabil colectau taxe vamale. La fel erau și zidurile rar patrulate  din Anglia și Germania. „Aveau scopuri practice – spune Benjamin Isaac, istoric de la Universitatea Tel Aviv. Erau echivalentul sârmei ghimpate de azi – trebuiau să împiedice intrarea indivizilor sau a grupurilor mici.“

Isaac susține că frontierele romane seamănă mai mult cu unele instalații moderne decât cu fortărețele medievale cu ziduri groase: „Să luăm construcțiile cu care Israelul vrea să îngrădească Cisiordania. Nu sunt gândite să oprească armata iraniană, ci pe oamenii care încearcă să se arunce în aer în autobuze în Tel Aviv.“ Poate motivația romanilor nu era păzirea de teroriști, dar existau mulți alți factori – ca și azi. „Bariera proiectată de S.U.A. pentru granița cu Mexicul e o construcție de proporții – spune Isaac – și e făcută doar ca să țină la distanță oamenii care vor să vină să măture străzile New Yorkului.“

Opinia lui e confirmată și de alți arheologi. „Analiza lui Isaac a devenit dominantă în domeniu – spune David Breeze, autorul cărții recent apărute Frontierele Romei imperiale. Frontierele fortificate nu au neapărat scopul de a opri armate, ci de a controla fluxul indivizilor.“ Altfel spus, frontiera romană ar trebui văzută nu ca barieră impenetrabilă între Roma Fortificată și restul lumii, ci ca instrument de extindere a influenței romane departe, în barbaricum – cum numeau ei orice se afla în afara imperiului –, prin comerț și raiduri ocazionale.

 

Vreme de secole, împărații au păstrat pacea printr-un amestec de amenințări, descurajări și mită fățișă. Roma negocia constant cu triburile și regatele din afara granițelor ei. Diplomația crea o zonă-tampon de regi vasali și căpetenii loiale care izola granița de triburile ostile din exterior. Triburile favorizate câștigau dreptul de a traversa frontiera după bunul plac; altele nu-și puteau aduce bunurile în piețele romane decât cu escortă înarmată.

În plus, aliații loiali primeau daruri, arme, precum și asistență și pregătire militară. Barbarii aliați serveau adesea în armata romană; după 25 de ani, se pensionau, devenind cetățeni romani cu libertatea de a se așeza oriunde în imperiu. Doar în Vindolanda trăiau unități recrutate din zone aflate acum în Nordul Spaniei, Franța, Belgia și Olanda. Barcagiii irakieni navigau odinioară pe râurile Angliei sub steagul Romei, iar arcașii sirieni vegheau peste întinderile rurale bătute de vânturi.

Comerțul era și el un instrument de politică externă: Comisia Romano-Germană din Frankfurt, ramură a Institutului German de Arheologie, are o bază de date cu peste 10.000 de artefacte romane găsite dincolo de limes. Arme, monede și bunuri ca sticla și ceramica apar chiar și în Norvegia sau Rusia de azi.

Politica externă a Romei nu se baza doar pe recompense. Răzbunarea era o tactică preferată, iar legiunile de-abia așteptau să lupte dincolo de graniță.

Timp de șapte ani, s-au răzbunat pentru o înfrângere dezastruoasă suferită în anul 9 d.Hr. în Germania. Istoricul Tacit spune că, după victoria pe câmpul de luptă, generalul Germanicus „și-a scos coiful și și-a îndemnat oamenii să continue măcelul, căci nu aveau nevoie de prizonieri, iar războiul nu se putea încheia decât prin nimicirea întregului popor“.

Hadrian a reprimat și el populațiile turbulente. În anul 132, a înăbușit o revoltă evreiască printr-o campanie nemiloasă și prelungită. Un istoric roman susține că luptele au lăsat în urmă o jumătate de milion de morți printre evrei și adaugă: „Cât despre câți vor fi murit de foame, boală sau foc, aceasta nu se poate stabili.“ Supraviețuitorii au fost luați în sclavie sau deportați. Numele provinciei s-a schimbat din Iudeea în Siria-Palestina, pentru a șterge orice urmă a rebeliunii.

Fără îndoială, zvonul despre asemenea brutalități îi făcea pe inamicii Romei să se gândească de două ori înainte de a trece granița. Pentru romani, măcelul și genocidul erau importante pentru menținerea siguranței imperiului. „Pax Romana nu s-a întemeiat pur și simplu după un șir de bătălii câștigate – spune Ian Haynes, arheolog la Universitatea Newcastle. Mai degrabă s-a reafirmat în mod repetat, pe căi brutale.“

 

Așa cum Zidul lui Hadrian e cea mai puternică manifestare a apărării de frontieră romane, o fortăreață abandonată de pe Fluviul Eufrat ilustrează grăitor perioada când granițele au început să cedeze. Dura-Europos era o cetate fortificată la frontiera dintre Roma și Persia, cel mai mare rival al ei. Azi, Dura se află la circa 40 km de granița Siriei cu Irakul și la opt ore de mers cu autobuzul prin deșert de Damasc. A fost descoperită în 1920, când trupele britanice care luptau cu insurgenții arabi au descoperit întâmplător zidul pictat al unui templu roman. O echipă de la Universitatea Yale și Academia Franceză a pus la muncă sute de beduini cu lopeți și târnăcoape, care au mutat zeci de mii de tone de nisip cu vagoanele și vagonetele. „Uneori arăta ca platoul de filmare de la Indiana Jones“ – spune arheologul Simon James, de la Universitatea din Leicester.

După zece ani de săpături frenetice, s-a scos la lumină un oraș roman din secolul al III-lea înghețat în timp. De zidurile de piatră și chirpici încă mai atârnau bucăți de tencuială, iar încăperile din palate și temple – inclusiv cea mai veche biserică creștină cunoscută – sunt destul de înalte ca vizitatorul să poată umbla prin ele închipuindu-și cum arătau când aveau tavan.

Ridicată de greci în jurul anului 300 î.Hr., Dura a fost cucerită de romani aproape 500 de ani mai târziu. Zidurile înalte și groase și așezarea mai sus de Eufrat o făceau un avanpost de frontieră ideal. Capătul de nord a fost separat cu un zid și a devenit o „zonă verde“ a vremii, cu barăci romane, un cartier general impunător pentru comandantul de garnizoană, o baie de cărămidă roșie suficient de mare ca să se poată spăla de praf o mie de soldați, cel mai răsăritean amfiteatru roman cunoscut și un palat cu 60 de camere pentru demnitarii care trebuiau să îndure „condițiile sărăcăcioase“ de la marginea imperiului.

Listele de sarcini arată că Dura avea în subordine cel puțin șapte avanposturi. Într-unul erau încartiruiți doar trei soldați; altul se afla la circa 150 km în aval. „Nu era un oraș sub amenințare constantă“ – mi-a spus James când am vizitat situl, înainte ca deteriorarea situației politice din Siria să se deterioreze și să facă excavațiile imposibile. Stăteam printre ruine și priveam flăcările de gaz portocalii de la sondele irakiene cum clipeau la orizont. „Soldații de aici erau, probabil, ocupați mai degrabă cu menținerea ordinii printre localnici, decât cu apărarea de raiduri și atacuri.“

Liniștea n-a durat. Persia a devenit o amenințare majoră la granița răsăriteană a imperiului, la jumătate de secol după cucerirea Durei de către romani. Din 230, Mesopotamia a fost sfâșiată de războiul între cei doi rivali. În curând, a devenit clar că strategia de frontieră care a servit  Romei timp de peste un secol nu rezista în fața unui inamic hotărât și puternic.

Dura a căzut în 256. Împreună cu o echipă franco-siriană de arheologi interesați de istoria preromană a sitului, James a petrecut zece ani deslușind ultimele clipe ale orașului fortificat. El spune că romanii trebuie să fi știut că atacul era iminent. Avuseseră timp să întărească zidul masiv de la vest, îngropând o parte din oraș – inclusiv biserica și o sinagogă superb decorată – pentru a forma un val de pământ.

Armata persană și-a așezat tabăra în cimitirul orașului, la câteva sute de metri de poarta mare. În timp ce aruncau pietre cu catapultele către romani, perșii au construit o rampă de asalt și au săpat pe sub oraș, în speranța de a-i doborî apărarea. Garnizoana din Dura a ripostat săpând și ea tuneluri.

James spune că, în timp ce la suprafață se încingea lupta, un grup de 19 soldați romani au intrat într-un tunel al perșilor. Un nor de gaz otrăvitor, pompat în spațiul subteran, i-a sufocat aproape instantaneu. Rămășițele lor se numără printre cele mai vechi dovezi arheologice de război chimic. În opinia lui James, cadavrele, găsite cu 1.700 de ani mai târziu, au fost puse unul peste altul într-un tunel îngust pentru a-l bloca, după care perșii l-au incendiat.

Perșii nu au reușit să dărâme zidul Durei, dar până la urmă au cucerit-o, abandonând-o mai apoi deșertului. Apărătorii supraviețuitori au fost uciși sau luați ca sclavi. Armatele Persiei au înaintat mult în fostele provincii răsăritene ale Romei, au jefuit zeci de orașe și au învins doi împărați, apoi au capturat un al treilea, pe neajutoratul Valerian, în 260. Se spune că regele pers Shapur l-a folosit o vreme ca scăunel pentru picioare, apoi a pus să fie jupuit, iar pielea să-i fie bătută în cuie pe perete.

Criza a fost un moment de cotitură. În perioada căderii Durei, echilibrul delicat menținut de-a lungul graniței între ofensivă, defensivă și pură intimidare s-a destrămat.

Timp de aproape 150 de ani, granița îngăduise Romei să ignore o realitate dureroasă: lumea din afara zidurilor o ajungea din urmă, în parte și datorită romanilor înșiși. Barbarii care luptaseră în armata romană au luat cu ei acasă cunoștințele, armele și strategia militară romane – spune Michael Meyer, arheolog la Universitatea Liberă din Berlin.

În timp ce romanii le ignorau, triburile barbare au devenit tot mai mari, mai agresive și mai bine coordonate. Când trupele din întregul imperiu au fost retrase pentru a-i respinge pe perși, punctele slabe din Germania și România de azi au fost atacate aproape imediat.

Moștenirea lui Hadrian era destinată dezastrului. „Lucrul tragic în strategia lor era că romanii își concentrau forța militară la graniță – spune Meyer. Când germanii au atacat frontiera și au ajuns în spatele trupelor romane, li s-a deschis întregul teritoriu al imperiului.“ Dacă ne gândim la imperiu ca la o celulă, iar la armatele barbare ca la un virus, odată străpunsă membrana exterioară subțire, invadatorii puteau jefui interiorul în voie.

Inscripția de pe un altar de 1,5 m înălțime descoperit în Augsburg de muncitori germani în 1992 e un fel de epitaf al ideii mărețe a lui Hadrian și consemnează că, pe 24 și 25 aprilie 260 d.Hr., soldații romani s-au ciocnit cu barbarii de dincolo de frontiera germană. Romanii au învins, dar cu greu.

Comandantul lor a ridicat un altar zeiței Victoria. Citind printre rânduri, descoperim o altă situație: barbarii făcuseră incursiuni dese până în inima Italiei în ultimele luni și se întorceau acasă cu mii de prizonieri romani. „E o dovadă că frontiera era deja compromisă“ – spune Hüssen, de la Institutul German de Arheologie.

Imperiul n-avea să mai fie vreodată în siguranță în carapacea lui. În cele din urmă, presiunile de la graniță s-au dovedit prea mari. În tot imperiul, orașele au început să-și ridice fortificații; împărații respingeau cu greu invaziile frecvente. Costurile și haosul provocat erau paralizante. În două secole, imperiul care odinioară domina un teritoriu mai mare decât Uniunea Europeană de azi dispărea.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*