O pasiune pentru ordine

Imagine articol

La 300 de ani de la nasterea botanistului suedez Carl Linnaeus, sistemul lui pentru denumirea speciilor este inca in uz.

 

Text: David Quammen

 

Primavara vine tarziu in Suedia. Asadar, era inca primavara pe data de 23 mai 1707, cand sotia preotului dintr-un satuc suedez, numit Stenbrohult, a nascut un baiat. Primavara era cruda, pamantul era ud si pomii aveau frunze, dar inca nu aveau flori cand a sosit pe lume copilul, el insusi crud si ud.

Tatal copilului, Nils Linnaeus, era botanist amator si gradinar pasionat, un preot luteran care-si concepuse singur numele de familie (o necesitate birocratica pentru inscrierea la universitate, inlocuind numele sau patronimic traditional, “fiul lui Ingemar”) din cuvantul suedez lind, care inseamna tei.

Nils Linnaeus iubea plantele. Mama copilului, Christina, fiica de paroh, avea doar 18 ani. Au botezat baiatul Carl si, dupa cum spune povestea, filtrata prin retrospectie mitica asupra omului care a devenit cel mai eminent botanist al lumii, i-au impodobit leaganul cu flori.

Linnaeus a comparat organele sexuale ale fiecareia dintre clasele numerotate cu niste relatii interumane complicate. El a descris clasa a 8-a, de exemplu, care includea Fuchsia, ca fiind “opt barbati cu o singura mireasa”.

 

Mic fiind, cand copilul era capricios, ii puneau o floare in mana, ceea ce il linistea. Sau cel putin, inca o data, asta sustin marturiile ulterioare. Florile au fost punctul de pornire spre aprecierea frumusetii si a diversitatii naturii. Se pare chiar ca a simtit, inca de la o varsta foarte frageda, ca erau mai mult decat pur si simplu frumoase si diverse – ca inglobau si un soi de inteles codificat. A devenit repede un baiat fascinat nu doar de flori si de plantele care le produceau, ci si de numele acestor plante. Isi batea la cap tatal sa identifice florile salbatice locale pe care le colectiona. „Dar inca era mic – potrivit unei relatari – si adesea le uita.“ Tatal lui, ajuns la capatul rabdarii, l-a dojenit aspru pe micul Carl, „prevenindu-l ca nu-i va mai spune niciun nume daca le va mai uita. Dupa aceea, baiatul si-a pus mintea la contributie pentru a si le aminti, ca sa nu poata fi lipsit de cea mai mare placere a sa.“

 

 

 

Denumirile plantelor si memorarea lor, impreuna cu pachetele de informatii referitoare la ele, sunt teme permanente ale maturitatii stiintifice a lui Linnaeus. Insa pentru a intelege uriasa faima de care s-a bucurat in timpul vietii, ca si semnificatia sa durabila, trebuie sa recunoasteti ca acest Carl Linnaeus nu a fost doar un mare botanist si un prolific inventator si memorator de denumiri.

A fost ceva mai modern: un arhitect al informatiei. Daca cititi o biografie in rezumat, intr-o enciclopedie sau pe un website, probabil vi se va spune ca Linnaeus a fost „parintele taxonomiei“ – adica al clasificarii biologice – sau ca el a creat sistemul binominal latin al denumirii speciilor, care se mai foloseste si astazi. Aceste enunturi sunt in general corecte, dar nu redau elementul care a facut ca acest om sa fie atat de important pentru biologie, in epoca sa si dupa aceea.

 

E posibil sa cititi ca el a introdus numele Homo sapiens pentru propria noastra specie si ne-a plasat cu indrazneala intr-o categorie de mamifere care includea maimutele si primatele. Si acest lucru este adevarat, dar si induce cumva in eroare. Linnaeus nu a fost un evolutionist desavarsit. Dimpotriva, adera din toata inima la viziunea predominant creationista a originilor biologice, care stipula ca studierea naturii dezvaluie dovezi asupra fortelor creatoare si a randuielilor misterioase ale lui Dumnezeu.

Nu era insa un om atat de pios incat sa caute numai forte divine in lumea materiala. Iata ce-l face sa fie un erou al epocii noastre: el pretuia diversitatea naturii de dragul ei insesi, nu doar pentru edificarea ei teologica, si era avid sa cuprinda fiecare bucatica posibila a acesteia cu propria sa minte. Credea ca omenirea trebuie sa descopere, sa denumeasca, sa numere, sa inteleaga si sa aprecieze fiecare fel de faptura de pe Pamant. Pentru a pune laolalta toate aceste informatii, erau necesare doua lucruri: observatia neobosita, atenta si un sistem.

In primavara lui 1732, chiar inainte de a implini 25 de ani, Linnaeus a pornit intr-o expeditie prin Laponia, regiunea nordica salbatica a regatului suedez, locuita de o populatie sami razleata, care isi castiga traiul pastorind turme de reni. In urmatoarele cinci luni, a strabatut aproximativ 5.000 km, calare, pe jos sau cu barca, facand colectii si luand notite pe masura ce inainta. Il interesa totul – pasari, insecte, pesti, geologie, obiceiurile si tehnologia populatiei sami, dar mai ales plantele.

A facut si desene in jurnalul sau, dintre care unele erau niste simple schite, dar altele (din nou cele ale plantelor) erau delicate si de o exactitate plina de afectiune. In cele din urma, a realizat o carte, Flora lapponica, descriind datele botanice pe care le adunase. A plecat in strainatate in 1735, pentru a-si imbunatati perspectivele profesionale.

 

 

 

A petrecut trei ani pe continent, in special in Olanda, si-a luat rapid diploma de medic, apoi s-a reintors la plante. Nu a fost un efort deosebit sa combine ambele activitati, din moment ce botanica era considerata la acea vreme o ramura a medicinei, datorita utilizarilor farmaceutice ale plantelor. Si-a gasit temporar de lucru in slujba unui bogatas, pe nume George Clifford, un director al companiei olandeze Indiile de Est, in functia de custode botanic si medic de casa la proprietatea de la tara a acestuia, in apropiere de Haarlem.

 

Munca lui Linnaeus aici a dus la aparitia unei alte carti, un catalog descriptiv al proprietatilor botanice ale lui Clifford, intitulat Hortus cliffortianus si splendid ilustrat de un tanar artist, pe nume Georg Dionysius Ehret. Desi au devenit prieteni pe viata, Ehret si-l amintea ulterior pe Linnaeus al acelor ani ca pe un oportunist care se autoproslavea.

Oricum, era plin de energie si de planuri, plin de idei si opinii si insetat de succes, ca si de cunostinte mai aprofundate. Sigur de sine pana la aroganta, dar suficient de fermecator pentru a compensa, s-a dovedit priceput in a-si face prieteni, a-si gasi sponsori si a cultiva relatii puternice. In cei trei ani petrecuti in strainatate, a publicat opt carti – un suflu uimitor de productivitate, partial explicat de faptul ca plecase din Suedia luand cu el cateva manuscrise redactate anterior.

 

Unul dintre aceste manuscrise a devenit Systema naturae, acum considerat a fi textul care sta la baza taxonomiei moderne. Linnaeus nu a fost primul naturalist care a incercat sa inregistreze si sa sistematizeze natura. Printre predecesorii sai se numara Aristotel (care clasificase animalele ca fiind „fara sange“ si „cu sange“), Leonhart Fuchs, in secolul al XVI-lea (care a descris 500 de genuri de plante, listandu-le in ordine alfabetica), englezul John Ray (a carui Historia plantarum, publicata in 1686, a ajutat la definirea conceptului de specie) si botanistul francez Joseph Pitton de Tournefort, contemporan cu Ray, care a impartit lumea plantelor in aproximativ 700 de genuri, in functie de aspectul florilor, fructelor si al altor segmente anatomice ale acestora.

 

Linnaeus a aparut din aceasta traditie si a depasit-o. Lucrarea sa Systema naturae, asa cum a fost publicata in 1735, a fost un lucru unic si cu totul deosebit: un volum in folio avand putin mai mult de o duzina de pagini, in care a schitat un sistem de clasificare pentru toti membrii a ceea ce el a considerat a fi cele trei regnuri ale naturii – plante, animale si minerale.

Fara a tine cont de includerea mineralelor, ceea ce conta cu adevarat erau vederile sale asupra regnurilor animate. Atentia acordata animalelor, prezentata pe o pagina dubla, era organizata pe sase coloane principale, fiecare titrata cu un nume pentru una dintre clasele sale: Quadrupedia, Aves, Amphibia, Pisces, Insecta, Vermes.

 

 

 

Quadrupedia a fost impartita in cateva ordine ale patrupedelor, intre care Anthropomorpha (in special primate), Ferae (cum ar fi canide, felide, urside) si altele. Clasa Amphibia ingloba reptilele, precum si amfibienii, iar Vermes era un grup cuprinzator, in care nu intrau doar viermii, lipitorile si viermii de galbeaza, ci si melcii, castravetii de mare, stelele de mare, scoicile si alte animale marine.

A impartit fiecare ordin mai departe, in genuri (unele cu nume usor de recunoscut, precum Leo, Ursus, Hippopotamus si Homo) si fiecare gen in specii. In plus fata de cele sase clase, Linnaeus a acordat o jumatate de coloana pentru ceea ce a numit Paradoxa, un grup inexplicabil de fapturi himerice sau pur si simplu naucitoare, precum inorogul, pasarea phoenix, dragonul, satirul si un anumit mormoloc urias (acum cunoscut ca Pseudis paradoxa), care, in mod ciudat, se micsoreaza in timpul metamorfozei, devenind o broasca mult mai mica.

 

A fost un efort provizoriu, maret ca scop, integrat, dar nu in mod deosebit original, care urmarea sa explice diversitatea faunistica pe baza a ceea ce se stia si se credea la vremea respectiva. Pe de alta parte, animalele nu erau specialitatea lui. Plantele erau.

Clasificarea realizata de el pentru regnul vegetal a fost mai inovatoare, mai completa si mai ordonata. A devenit cunoscuta sub numele de „sistemul sexual“, pentru ca el a recunoscut ca florile sunt structuri sexuate si a utilizat organele lor sexuale – staminele si pistilurile – pentru a-si caracteriza grupurile. A definit 23 de clase, in care a plasat toate plantele cu flori (cu o a 24-a clasa pentru criptogame, cele care nu infloresc), in functie de numarul, marimea si dispunerea staminelor.

 

Apoi a impartit fiecare clasa pe ordine, in functie de pistiluri. Claselor le-a dat denumiri precum Monandria, Diandria, Triandria (insemnand: un sot, doi soti, trei soti) si, in cadrul fiecarei clase, nume de ordine precum Monogynia, Digynia, Trigynia, evocand astfel tot soiul de menaje scandaloase (o planta din ordinul Monogynia din cadrul clasei Tetrandria: o sotie cu patru soti), care au starnit surasuri insinuante si priviri incruntate, dezaprobatoare in randul unora dintre contemporanii sai. Linnaeus insusi pare sa fi savurat subtextul sexy. Si asta nu a impiedicat schema sa botanica sa devina sistemul acceptat de clasificare a plantelor pe intreg teritoriul Europei.

 

 

 

Artistul Georg Ehret a contribuit la popularizarea ideilor lui Linnaeus prin realizarea unei frumoase tabella, un afis care ilustreaza caracteristicile de diagnosticare a celor 24 de clase ale lui Linnaeus. Aceasta tabella s-a vandut bine si i-a adus lui Ehret ceva guldeni. Linnaeus insusi, intotdeauna zgarcit cand era vorba de impartit meritele, a inclus desenul lui Ehret, fara a i-l atribui, intr-una din cartile sale ulterioare.

Dar nu avea sa-l uite pe vechiul sau camarad si dovezile ramase dupa moartea sa – vom reveni la asta – sugereaza ca a pretuit viziunea botanica a lui Ehret ca pe putine altele, cu exceptia celei proprii. Dupa ce s-a intors in Suedia, unde a devenit sot, tata si profesor la Universitatea Uppsala, Linnaeus a continuat sa publice frecvent. A scos editii revizuite si adaugite ale Systema naturae, precum si volume cu continut strict botanic, cum ar fi Flora suecica (Flora suedeza), in 1745, Philosophia botanica (1751) si Species plantarum (1753).

 

Philosophia botanica este un compendiu de postulate concise, numerotate, in care isi expune filosofia botanica. De pilda: „Fundatia botanicii este una dubla, aranjarea si denumirile.“ Aranjarea plantelor in categorii si subcategorii rationale este esentiala din trei motive: pentru ca exista atat de multe tipuri (tot mai numeroase, an de an, in timpul marii epoci de descoperiri in care a trait Linnaeus), pentru ca se stiu multe despre majoritatea acestor tipuri si pentru ca aceasta clasificare face cunostintele accesibile.

 

Poate ca listele alfabetice functionau destul de bine cu 500 de genuri de plante, dar cand numaratoarea a crescut la mai multe mii de specii, au devenit inutile. Pentru Linnaeus, acest demers avea si un tel mai profund. Daca gaseai „metoda naturala“ de aranjare a plantelor pe grupuri, descopereai logica secreta a lui Dumnezeu in creatia biologica, asa cum Isaac Newton descoperise matematica fizicii lui Dumnezeu.

Linnaeus stia ca nu realizase asa ceva, nici macar cu sistemul sau sexuat de 24 de clase, care era comod, dar artificial. El nu putea sa vada, nu putea sa-si imagineze ca si cea mai naturala clasificare a speciilor reflecta gradul lor de inrudire, bazat pe descendenta evolutiva. Insa pasiunea lui pentru ordine – pentru cautarea unei ordini naturale – a apropiat taxonomia de intelegerile de mai tarziu datorate lui Darwin.

 

 

 

Cat despre denumiri, acestea contribuie la atingerea aceluiasi scop. „Daca nu stii denumirile lucrurilor, atunci se pierd si informatiile despre ele“ – scria el in Philosophia botanica. Denumirea speciilor, ca si aranjarea lor, devenea tot mai problematica, pe masura ce descoperirile erau tot mai multe; metoda depasita care lega siruri lungi de adjective si referinte in etichete integral descriptive se amplifica impovarator.

In Species plantarum, el a stabilit sistemul latin binominal pentru denumirea plantelor, iar apoi, in a zecea editie la Systema naturae, publicata in 1758-59 sub forma a doua volume groase, a extins acest sistem pentru toate speciile, atat de plante, cat si de animale. Broscarita, stangaci denumita Potamogeton caule compresso, folio Graminis canini etc. a devenit Potamogeton compressum. Noi am devenit Homo sapiens.

 

Viata lui in Uppsala nu i-a adus doar statutul de autor. Era un profesor minunat, cu un discurs viu, clar si spiritual, si o memorie extraordinara a faptelor. Cursurile lui faceau adesea sali pline, orele de meditatii oferite in particular ii aduceau bani in plus, iar datorita lui botanica era empirica si totodata distractiva, conducand ample si festive excursii pe teren, la tara, in sambetele de vara, cu pranzuri la picnic, steaguri si timpane, plus un corn de vanatoare care suna ori de cate ori cineva descoperea o planta rara.

Avea instinctele unui impresar. Insa era si de o eficienta tacuta in indrumarea celor mai talentati si mai seriosi dintre studentii sai, dintre care mai bine de o duzina au plecat in explorari de istorie naturala aventuroase in jurul lumii, trimitand credinciosi catre batranul lor profesor date si specimene.

 

Cu lipsa lui tipica si sublima de modestie, el ii numea pe acesti calatori „apostoli“. In 1761, guvernul l-a innobilat, moment in care el si-a avansat numele de tei la von Linné. La vremea respectiva, era deja cel mai celebru naturalist din Europa. Sotia lui le pazea cu strasnicie viata personala, iar fiul sau a devenit doar un botanist oarecare, dar rolul sau de profesor i-a adus multe satisfactii, caci a avut o multime de odrasle intelectuale sclipitoare.

 

 

 

In ciuda cunostintelor sale lingvistice limitate (e posibil sa fi stiut putina olandeza si germana, dar toate scrierile sale au fost in suedeza si latina), cum era si experienta sa geografica (nu a mai plecat niciodata din Suedia), a devenit o personalitate enciclopedica de talie mondiala in domeniul faunei si al florei; in locul calatoriilor personale, se baza pe corespondent a scrisa cu naturalisti din intreaga lume si pe informatii primite de la apostolii sai, precum Daniel Solander (care a navigat in prima calatorie a lui Cook), Pehr Kalm (in America de Nord) si Anders Sparrman (in China, Africa de Sud si in a doua calatorie a lui Cook).

Linnaeus insusi nu aprecia deloc rigorile si climatul de la tropice, desi avea o curiozitate lacoma fata de diversitatea plantelor tropicale.

Ii lasa pe tineri sa adune informatiile; el le sistematiza. In Uppsala, am discutat acest aspect al manipularii derulate de acasa cu profesorul Carl-Olof Jacobson, un zoolog pensionat care indeplineste rolul de presedinte al Societatii Suedeze Linnaeus.

Nu, Linnaeus nu si-a dorit sa calatoreasca in strainatate – mi-a spus profesorul Jacobson. „Tot ce a vrut a fost sa fie un paianjen in plasa lui.“ Centrul acelei plase, acea vasta retea de fire de matase stiintifice, a fost in jurul Uppsalei – incluzand universitatea, splendida sa gradina botanica si o mica ferma, cunoscuta sub numele de Hammarby, la aproximativ opt kilometri in afara orasului. Linnaeus a cumparat Hammarby si a construit aici o casa mare, simpla, care vara sa fie refugiul sau. Este posibil sa fi servit si ca locuinta unde s-a retras, desi el nu s-a retras niciodata.

 

Ajunsese sa fie slabit si bolnavicios, apoi a suferit un atac cerebral dupa o ultima evadare la tara, impotriva sfaturilor stricte ale medicului, si a murit pe 10 ianuarie 1778. L-au ingropat sub lespedea din podeaua Catedralei Uppsala, o Westminster Abbey a Suediei. Sase ani mai tarziu, urmand instructiunile lasate de Linnaeus, vaduva lui a vandut biblioteca, manuscrisele, precum si cea mai mare parte a colectiilor lui, unui cumparator care avea sa aiba mare grija de ele.

Acel cumparator, un tanar englez pe nume James Edward Smith, a fondat o societate stiintifica pentru a primi aceste comori si i-a dat numele de Societatea Linneana din Londra (grafia deriva nu din numele lui original, ci din versiunea sa nobila, von Linné), unde acestea stau protejate intr-o incapere subterana, dar disponibile in forma fizica (si, in curand, digitala) pentru savanti. Linnaeus insusi ar fi aprobat acest lucru; cunostintele – credea el – trebuie comunicate si utilizate. Casa de la tara a lui Linnaeus, Hammarby, a ramas in familie timp de inca un secol, apoi a fost cumparata de statul suedez pentru a fi facuta muzeu.

 

 

 

Desi casa lui din apropierea Universitatii din Uppsala a fost, de asemenea, salvata si ulterior restaurata, Hammarby transmite intr-un mod mai viu stilul personajului, ciudateniile si bucuriile lui de singuratic. In vechea casa de la ferma, privind spre ogoarele noroioase, este expusa colectia lui de bastoane pentru plimbare. La fel si caciulita rosie, pe care o purta adesea peste parul tuns scurt, in locul unei peruci protocolare. Aici se mai afla portrete ale celor patru fiice ale sale, ale fiului si ale maimutei sale de companie – nu neaparat in ordinea afectiunii pe care le-o purta. El si sotia sa aveau dormitoare separate, la extremitatile etajului al doilea. Dormitorul, pastrat in mare parte asa cum l-a lasat el, contine un pat mic, cu baldachin, de tipul celor cunoscute in Suedia drept himmelssäng, un pat din rai. In fata peretelui de vest se afla un birou de lemn si deasupra acestuia – o fereastra. Peretii sunt acoperiti cu flori.

 

Mai exact, sunt tapetati extravagant, din podea pana in tavan, cu imagini florale mari, decupate din carti. Plantele sunt robuste, exuberante, unele tipatoare, altele elegante, toate sugerand fecunditate si rod: ananas, banana, magnolie, crin, cactus, papaia, frangipani si altele. Multe dintre aceste gravuri colorate manual provin din picturi ale vechiului lui prieten, Georg Dionysius Ehret. Rare si superbe, ar fi indreptatite sa alcatuiasca o colectie, chiar si in lipsa asocierii cu Linnaeus. Doar ca, odinioara stralucitoare si vii, ele sunt acum ofilite, murdare, dungate de pedeapsa umezelii si a timpului. In ziua cand am vizitat eu muzeul, insotit de un custode botanic, pe nume Karin Martinsson, raceala unui alt ianuarie umed plutea in aer.

 

Linnaeus a fost prevenit ca asemenea pericole vor aparea, dar este evident ca nu i-a pasat. Si-a dorit imaginile in jurul lui. Nu s-a gandit niciodata ca se degradau. Si ce daca? Propriul lui trup patea acelasi lucru. Chiar si acum, aceste imagini foarte vechi ar putea fi desprinse cu grija de pe pereti – mi-a spus Martinsson – si pastrate in conditii mai bune. Dar asta nu se va intampla. „Daca le-am da jos de pe pereti – mi-a spus ea –, ar fi ca si cum am smulge sufletul casei de la Hammarby.“ Lasat asa cum e acum, sufletul casei reflecta sufletul proprietarului sau initial: plin de plante.

Pelerinii care viziteaza aceasta incapere in timpul anului tricentenar – si probabil ca vor fi multi, din toata lumea – pot sa se uite la acest tapet improvizat si sa simta un adevar important despre munca de o viata a lui Carl Linnaeus. Nu a fost vorba doar de cunoastere. A fost vorba despre cunoastere si dragoste.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*