Palatul Parlamentului din Casa Poporului

În 1993 circulau puţine maşini pe Bulevardul Libertăţii. O domnişoară pedala dinspre Calea 13 Septembrie şi semnaliza stânga. Am declanşat când a depăşit partea luminată a Casei. Enorma clădire, la 300 m distanţă, pare mai intimă, redusă de reperul uman din prim-plan. Foto: Andrei Pandele

Cum s-a construit proiectul de suflet al lui Nicolae Ceauşescu.

Prin 1986, timp de 18 luni, am proiectat detalii de finisaj pentru Casa Poporului. Eram cam 300 de arhitecţi detaşaţi în sediul Electrolux, pe Calea Victoriei. Condiţiile erau grele. Iarna am avut şi 2°C în birou, proiectam cu mănuşi şi căciulă. La prânz se putea lua masa la cantină, cu preţ modest, iar o supă caldă era chiar o binefacere. Stăteam la masă cu George Mărculeţ, soţul Ancăi Petrescu.
Şeful de secţie, S. Manolescu, nu mă putea angaja: nu eram membru PCR. Mai discutam împreună unele opţiuni. Doream să pun granit, mai rezistent, pe trepte. Manolescu a hotărât să se pună marmură albă. Cunoştea gusturile lui Ceauşescu, care prefera alb, auriu şi roşu, în orice situaţie. Mi-a propus să rămân detaşat încă un an. Am refuzat politicos. Îmi displăcea arhitectura fără comunicare şi cu bariere. Nu aveai acces în clădire în primul an, dacă nu lucrai direct cu Anca Petrescu. Nu ştiai cum e în stânga, în dreapta, mai sus sau mai jos. Nu puteai vorbi cu beneficiarul. Nu puteai consulta constructorul.
Exista un şef al coordonării, dar coordonarea lipsea total. Pe coridoare mari se întâlneau corpuri gândite diferit: deschideai o uşă de 4×4 m; în spatele ei era alta de 3×5 m. Ridicări topografice precise arătau diferenţe de nivel de 1,7 m la acelaşi etaj, între puncte opuse ale casei. E drept că erau 400 m între ele. Casa Poporului s-a construit pe cultul personalităţii. „Un asemenea Om se naşte o dată la o mie de ani“ – i se spunea lui Ceauşescu.
Revenit din Nigeria imediat după cutremurul catastrofal din 1977, „Omul“ şi-a găsit casa din Primăverii devastată, căci fusese fundată pe aluviuni. A întrebat unde să se mute. Puţine puncte din Bucureşti sunt cu adevărat sigure – i s-a răspuns. Casa lui era pe malul lacului. S-a hotărât să-şi facă alta într-un loc mai sigur pentru viitorul seism.
Cutremurul din 1977 a fost un bun pretext pentru demolările care au urmat. De ce nu? Cutremurele schimbă Bucureştiul de două ori pe secol. Cu atât mai mult are dreptul să-l schimbe „cel care vine doar o dată la un mileniu“.
S-a decis să radă o parte din oraşul istoric, să construiască un nou centru civic. Cel mai sigur loc e Dealul Arsenalului, de pe cornişa înaltă a Dâmboviţei – i s-a spus. Adică pe locul denumit şi Curtea Arsă, un cartier ocupat parţial de arsenalul armatei. Iniţial, pe vremea domnilor fanarioţi, Alexandru Ipsilanti construise în 1775 în Dealul Spirii un fel de centru civic numit „Curtea Nouă“, care a avut un destin destul de dramatic. A ars prima dată în 1789, apoi din nou în 1796. Grav afectată de cutremurul „cel Mare“, din 1802, mistuită de flăcări în 1812, chiar în noaptea instalării ca domn a lui Ioan Gh. Caragea, bântuită de ciumă pe timpul aceluiaşi domnitor, parte a oraşului istoric, Curtea Arsă a rămas aproape neschimbată din anul 1911. După cutremur, în aprilie, Ceauşescu a convocat o consfătuire cu arhitecţii, cerându-le să studieze fiecare câte o variantă. Anca Petrescu, proaspătă absolventă, avusese la proiectul de diplomă o megastructură pe Dealul Arsenalului. A încercat să adere la colectivul Doicescu, dar fără succes.
A fost sfătuită să încerce singură. Pe parcurs, câştigătorul, prof. Lăzărescu, a fost înlocuit progresiv de Anca Petrescu, care era o tânără simplă, cu aparenţa unei fete de la ţară. În acest fel, şi-a făcut drum spre inima cuplului prezidenţial, care, cum bine se ştie, avea aversiune faţă de intelectuali. Tagma elitistă a arhitecţilor bucureşteni s-a văzut silită să comunice cu „beneficiarii“ doar prin intermediul ambiţioasei fete din provincie.
În plus, Anca Petrescu încuviinţa cu entuziasm toate sugestiile cuplului prezidenţial şi chiar supralicita când era vorba de dimensiuni, opulenţă, hei-rupisme. Purtând numele de domnişoară al Elenei Ceauşescu, unii credeau că e chiar rudă directă cu ea, fapt ce-i conferea autoritate.
Şantierul a debutat fără un proiect definitivat. Arhitectura de acum a Casei este un amalgam din proiectele sutelor de arhitecţi, asimilate şi modificate din mers conform cu ordinele contradictorii date de soţii Ceauşescu. De structură s-au ocupat specialişti de renume de la Trustul de Construcţii Carpaţi, Traian Pop şi Mironescu. Prof. ing. Al. Cişmigiu era deseori consilier.

Ca să cuprindă o parte din guvern, mai multe ministere şi câteva niveluri pentru familia Ceauşescu exclusiv, Casa trebuia să fie MARE! Iar pofta vine mâncând. Pe măsură ce se construia, pretenţiile „Beneficiarului“ creşteau. Mai lungă, mai lată, mai înaltă, încă un etaj şi încă unul. Şi alte două. Pe parcursul realizării proiectului, a cerut nenumărate modificări, uneori amuzante. Dacă palatul are dimensiuni ieşite din scară, aceasta se datorează beneficiarului. Dar şi arhitecţilor, precum şeful de proiect Cezar Lăzărescu, rectorul Arhitecturii, şi dl. Jugurică, directorul de la Proiect Bucureşti. Şi arh. Anca Petrescu a pus de la ea, la rândul ei. Casa Poporului, cu dimensiuni copleşitoare, cocoţată pe dealul de 18 m, e concepută la altă scară decât tot oraşul. Are un volum de 3.000 de ori mai mare decât orice altă clădire publică!
Deşi mulţi sunt mândri că e atât de mare, puţini ştiu ce şi cât au pierdut. Şi cât suferă ei din cauza destructurării oraşului. Dar nu distrugerile făcute la construirea ei au fost cele mai grave. Odată cu începerea lucrărilor, Ceauşescu a cerut un drum de acces pe măsura importanţei lui, pe care l-a botezat „Victoria Socialismului“. A declanşat demolări în continuarea axei est-vest, prelungind Victoria Socialismului cu Bulevardul Unirii. „A fost o idee mai veche a lui Carol II“ – zice Anca Petrescu.
Demolările făcute pentru clădire au afectat 50 de hectare. Cele făcute pentru axă au lăsat în oraşul istoric o cicatrice de aproape 600 de hectare.
Pe vremea aceea, ca vechi admirator al Micului Paris, mă plimbam cu aparatul de fotografiat pe străzile întortocheate din Uranus. Chiar casele mai simple erau pline de farmec şi de verdeaţă, aveau personalitate. Unele aveau rezolvări originale şi partiuri ambiţioase, erau concepute de arhitecţi renumiţi, imediat după Războiul de Independenţă. Aveau structuri din fontă, materiale excepţionale de finisaj: luminatoare cu vitralii lucrate manual, oglinzi şlefuite de zeci de metri pătraţi, picturi a fresco, placaje sau scări din marmură italiană, socluri din granit negru, stucaturi pictate, şeminee din porţelan Meissen, tâmplării sculptate din lemn exotic. Scara monumentală de la Spitalul Brâncovenesc, făcută de trei generaţii de meşteri italieni, după unii autori, era cea mai frumoasă din lume. Aceasta a fost demolată în mod stupid. Putea fi păstrată. Dar scaunul era mai important pentru activişti decât venerabilul monument, nimeni nu risca fulgerele lui Ceauşescu de dragul salvării unei clădiri. Institutul Medico-Legal „Mina Minovici“, Schitul Maicilor, cu incinta în amfiteatru, locuinţe splendide ale anilor 1870-1900 au fost demolate. Au dispărut Mănăstirea Mihai Vodă, Arhivele Statului, o parte a Mănăstirii Antim. Alte biserici au fost mutate pe amplasamente dosnice.
Au fost demolate cu frenezie bisericile Spirea Veche, Sf. Apostoli, Sf. Spiridon Vechi, Sfânta Vineri, dar şi alte construcţii reprezentative. Clădiri splendide din secolul al XIX-lea au fost dărâmate peste noapte. Demolările pentru axa majoră au avut efecte neaşteptate asupra echipei de proiectare.
A fost demolată, aproape întâmplător, casa şefului de proiect, rectorul arh. Cezar Lăzărescu.
Acesta nu a suportat pierderea. A făcut un accident vascular, lăsând cale liberă afirmării d-nei Anca Petrescu. „Era o execuţie publică, un război împotriva oraşului, cu distrugerea suportului memoriei. Iar locuitorii priveau înmărmuriţi“ – îşi aminteşte Horia Roman Patapievici. Cei care au participat au amintiri ambigue şi răspunsuri simpliste: „Nu aveai încotro, oraşul trebuia oricum înnoit…“ Unii dintre ei forţează, în chip de scuză, comparaţia cu modernizarea Parisului din timpul lui Napoleon III. Dar paralela nu stă în picioare. Din ordinul împăratului, baronul G. E. Haussmann a propus principii, aprobate de edilii oraşului. A înfiinţat servicii specializate, utilizate apoi cu succes. Haussmann a dispus relevarea şi fotografierea clădirilor care urmau să cadă. I-a ales pe cei mai buni profesionişti pe domenii pentru a propune soluţii cât mai pragmatice. Circulaţia, aspectul, parcurile şi utilităţile Parisului sunt excepţionale şi după 150 de ani.
Haussmann era şi el autoritar, inflexibil şi a cheltuit enorm – cam două miliarde de franci aur. Dar a condus acţiunea spre binele oraşului, în favoarea parizienilor. Ceauşescu a impus transformările pentru gloria lui, împotriva oraşului şi a locuitorilor. O cicatrice de 7 km, de la Piaţa Puişor la Piaţa Vergului, a brăzdat oraşul de la vest la est. A apărut fractura între sudul sărac, cenuşiu şi nordul mai prosper şi mai verde al oraşului. Circulaţia nord-sud a fost compromisă. Cine nu-i din Bucureşti nu poate traversa nord-sud oraşul decât prin Piaţa Unirii. Între ecranul de operetă al marelui bulevard şi restul oraşului au rămas zone necontrolate, un fel de curţi de gunoi, pe kilometri. Nici acum nu au dispărut. De obicei, distrugerile se făceau noaptea, pe ascuns. De la multe nu s-au păstrat imagini. Fotografierea era considerată un delict. Demolările s-au efectuat înainte să existe un proiect, uneori după semne făcute cu mâna de Ceauşescu din goana maşinii. 57.000 de familii au fost dezrădăcinate. Oraşul s-a umplut de câinii fugăriţi din curţile caselor demolate în grabă. Rămaşi ai nimănui, toleraţi şi hrăniţi de orăşeni, au devenit o plagă, Bucureştiul fiind şi astăzi o capitală a câinilor vagabonzi. Buncărele şi canalele subterane ale Casei au desfiinţat multe trasee de transport în comun. De aceea, importantul cartier Drumul Taberei a rămas până azi fără metrou.
Ceauşescu nu era pregătit să înţeleagă planuri sau machete la scară. Cerea să i se materializeze propunerile direct în mărime naturală, aşa cum făcuse deja la modificarea Teatrului Naţional.

Prieteni arhitecţi mi-au relatat, de pildă, reacţia lui în faţa machetei cu biroul prezidenţial. A protestat faţă de dimensiunea „meschină“ – cum i se părea lui – a mobilei din birou. De fapt, mobila propusă era ciclopică, dar se pierdea în spaţiul uriaş de 19×26 m (cât două terenuri de tenis!) al cabinetului. Nenumărate spaţii construite în Casă nu au funcţiuni precise. Sunt rezultatul lucrărilor făcute conform toanelor lui Ceauşescu, dimensiunilor mari şi simetriei forţate. Coridoarele erau prea largi, excesiv decorate. Distanţele între grupurile sanitare erau de sute de metri. Ceauşescu nu a permis WC-uri în zona centrală, să nu se spargă cumva conductele de canalizare în spaţiul lui.
Arh. Ştefan Burcea a fost dirigintele de şantier din partea Trustului Carpaţi, peste zecile de trusturi de construcţii. El îmi povestea că pe şantier munceau 25 de mii de oameni – constructori, muncitori şi soldaţi. În momente de vârf, s-ar fi ajuns spre o sută de mii în 3 schimburi. Erau folosite 47 de macarale uriaşe cu braţ de 80 de metri. 29 dintre ele au rămas captive în curtea interioară, de unde au putut fi scoase numai după ce au fost demontate bucată cu bucată. Vizitele de lucru ale cuplului prezidenţial – şi au fost în total 428 – erau de obicei sâmbăta. Ce nu le plăcea trebuia demolat rapid, în primele trei zile ale săptămânii ce urma, pentru ca în celelalte trei zile să se refacă potrivit noilor indicaţii. Pe şantier au fost numeroase accidente, dintre care 27 mortale. Nimic nu era suficient de încărcat pe gustul perechii Ceauşescu. A fost tăiat dealul. S-au executat lucrări de infrastructură, inclusiv un buncăr, iniţial conceput pentru a rezista unui atac atomic, dar care nu a devenit operaţional. „S-a estimat că o rachetă nucleară lansată de la o bază europeană NATO ar lovi în mai puţin de patru minute, timp prea scurt pentru ca perechea prezidenţială să coboare în buncăr“ – mi-a spus ing. Burcea. Mai ales în alternativa blocării liftului. Siguranţa cerută pentru lifturile Casei putea fi asigurată numai după testarea acestora într-un turn de încercare special. A fost construit un astfel de turn în zona Crângaşi, la Întreprinderea de Fabricaţie şi Montaj Ascensoare. Ulterior, dimensiunea cabinelor lifturilor s-a modificat, dar turnul – mulţi ani cea mai înaltă clădire din Bucureşti – nu avea un gabarit suficient. A rămas ca un monument al inutilităţii şi suport pentru balizaj de aviaţie. După executarea etajului mai înalt, dealul a fost completat în jurul Casei, pe laturile est şi vest. Un gard greoi a înconjurat terenul.
Casa Poporului are 236,1 m pe 190,8 m, ocupând o suprafaţă de 44.000 mp. Cu aceste dimensiuni, se află între primele 20 de edificii ale lumii şi e a doua clădire administrativă, după Pentagon.
Turnurile de colţ, amplasate în modelul zis „broasca ţestoasă“, îi conferă gabaritele maxime de 276,2 m lungime şi 227,3 m lăţime. Nu vorbim de coordonare sau de seriozitatea urmăririi lucrărilor la această clădire. Calitatea unor finisaje este în zona rebutului. Au fost şedinţe ale Senatului, sub cupola Sălii România, când senatorii au fost nevoiţi să deschidă umbrelele.
Când au demarat, lucrările trebuiau terminate în doi ani, un termen aberant. Apoi, inaugurarea s-a mutat pentru august 1990, deci 6 ani. Din câte ştim, în 2008 nu sunt nici pe departe gata.
La întrebarea, firească de altfel, „Cât a costat Casa Poporului?“ nu se poate da un răspuns precis. Nu se ţineau socotelile exacte ale cheltuielilor făcute. În fond, Casa Poporului era un cadou de la poporul român pentru Ceauşescu şi de pe dar se şterge eticheta cu preţul. Numai costul materialelor folosite a fost evaluat la circa 18 miliarde de lei, adică 1 miliard de dolari. Trusturile de construcţii din ţară, obligate să trimită mii de oameni aici, jonglau cu bani negri, materiale, manoperă şi utilaje. Fără această muncă „patriotică“ şi necuantificabilă, costul ar fi fost probabil triplu.
Construcţia Casei a coincis cu una dintre cele mai mizere perioade din istoria poporului român. Pe lângă costul megalomaniilor lui, Ceauşescu hotărâse să plătească datoria externă de 11 miliarde $, pentru a nu se lăsa şantajat de băncile şi corporaţiile multinaţionale. Plata s-a făcut prin înfometarea populaţiei, prin raţionalizarea severă a benzinei, prin lipsirea oamenilor de cele mai elementare servicii şi drepturi. Construită să fie sediu şi emblemă pentru dictatorul Ceauşescu şi statul său totalitar, Casa Poporului părea că şi-a schimbat brusc destinul la 22 decembrie 1989. În 1990, uriaşa clădire a fost deschisă publicului. Vizitele nu erau restricţionate, se putea merge oriunde era tehnic posibil. Se poate spune că în acele câteva luni de după revoluţia română Casa a fost cu adevărat a poporului. Aceia care i-au văzut interioarele au rămas foarte impresionaţi. Peste 80% au cerut ca lucrările să continue. Rupert Murdoch, magnatul presei mondiale, s-a oferit să cumpere Casa în primăvara anului 1990, făcând o ofertă de un miliard $. Probabil o valoare de piaţă corectă. Magnatul presei mondiale nu ar fi rămas în pagubă, dar nici românii. Putea face reclamă locului, implicit României, dirijând grupul său de presă să-i susţină interesele. România ar fi avut de câştigat în urma atenţiei celui mai mare trust media din lume. Oportunitatea a fost pierdută din cauza prejudecăţilor unor conducători din acea vreme. Şi oferta făcută de guvernul japonez, care însemna o sumă şi mai mare, s-a lovit de refuz. Nu ne vindem ţara – era lozinca guvernanţilor. D-na Anca Petrescu mi-a confirmat că Adrian Năstase era cel mai decis să păstreze Casa Poporului.
Casa a devenit Palatul Parlamentului, dar a rămas şi a poporului, cel care plăteşte în continuare facturile. Pentru proaspeţii îmbogăţiţi, mirajul Casei Poporului e irezistibil. E cea mai frumoasă, pentru că e cea mai mare – spun mulţi dintre ei. Şi risipa făcută ostentativ are admiratori. La un congres al etniei rrome desfăşurat în clădire, participanţii nu pridideau cu complimentele: „Ce minunăţie! Peste tot numai marmură, aurării şi cristale!“
Până în 1992, Camera Deputaţilor şi Senatul au funcţionat în clădirea din Dealul Mitropoliei a Marii Adunări Naţionale, respectiv în austerul fost sediu al Comitetului Central al PCR.

Apoi, Casa Poporului a devenit Palatul Parlamentului, locul unde se întrunesc cele două camere şi unde se află cele peste 400 de cabinete ale politicienilor. Clădirea înălţată pe aroganţă şi megalomanie a devenit locul unde cei aleşi democratic de popor fac legile. Probabil că nu mai există în lume un parlament care să se lăfăie într-o asemenea opulenţă. Paradox subliniat şi de jurnalista elveţiană Yvonne Scherrer : „ Nu sufăr de agorafobie, dar în Casa Poporului am simţit un fel de teroare. Coloanele, lămpile de cristal, toate sunt atât de uriaşe. Uşile acelea de stejar… poţi ucide un om cu ele. Nu-mi pot imagina cum funcţionează un parlament democratic în spaţiul acela.“
Nu am reuşit să aflăm cât costă în total funcţionarea Palatului Parlamentului în Casa Poporului. Numai costul gigacaloriilor şi al iluminatului electric depăşeşte 6 milioane de dolari pe an, cât un oraş. Sunt candelabre cu 700 de becuri. Instalaţia de aer condiţionat, complet neeficientă, are nevoie de o jumătate de tonă de freon pe an, substanţă interzisă pentru că e vinovată de distrugerea stratului de ozon. Cele 18 lifturi consumă
50 kWh fiecare, adică dublu decât ar fi normal.
O puzderie de agregate şi componente mărunte au fost produse de firme româneşti de stat care între timp s-au privatizat. Înlocuirea şi întreţinerea lor sunt extrem de scumpe. De exemplu, clanţele în stil baroc au fost produse de Urbis, care ulterior a fost cumpărată de o firmă suedeză. Înlocuirea unei clanţe defecte a ajuns să coste 1.000 de euro bucata. Tot atât de puţin democratică pare să fie şi o aură de secretomanie ce învăluie clădirea. Am aşteptat în zadar timp de trei luni o aprobare de intrare în spaţiile nefinalizate, chiar în faimoasele subterane. Accesul în spaţiul parlamentului mi-a fost facilitat de Anca Petrescu, pentru spaţiul Senatului am avut acordul vicepreşedintelui acestei camere, în timp ce restul clădirii se află sub auto-ritatea unei unităţi militarizate. Administrarea e în seama Secretariatului General al Camerei Deputa-ţilor, ai cărui circa 1.500 de angajaţi trebuie să asigure condiţii optime de lucru. Sunt sute de femei de serviciu, şoferi, secretare, grădinari, ospătari, frizeri, curieri etc. Totul năclăit într-o birocraţie ce aminteşte de faimosul Castel al lui Kafka.
S-a încercat folosirea unora dintre ansamblurile de încăperi goale. Dar ce se potriveşte mai bine cu un asemenea spaţiu? S-a vorbit de un muzeu mondial al totalitarismului. Până la urmă, s-a făcut Muzeul Naţional de Artă Contemporană. O locaţie foarte controversată. „Simt Casa Poporului ca pe un monstru care a început deja să putrezească. E o arhitectură totalitară, pe care n-o poţi încadra estetic, nici măcar în estetica urâtului“ – spune pictoriţa Suzana Dan, curator şi cercetător la acest muzeu. Tot aici mai funcţionează şi nişte instituţii mai misterioase, precum Pactul de Stabilitate pentru Lupta împotriva Crimei Organizate, Serviciul de Protecţie şi Pază, Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei.
În legislaţia internaţională, străzile sunt necesare la distanţe de maximum 190 m. Între Piaţa Constituţiei şi Piaţa Unirii sunt 800 m fără nicio stradă. Mai multe străzi au fost întrerupte. Traficul nord-sud a fost blocat. Pentru străinii de Bucureşti, traversarea auto nord-sud a oraşului se face doar prin Piaţa Unirii. Ansamblul Bulevardului Unirii a rupt capitala în două părţi, care se dezvoltă cu două viteze: mult mai repede cea de la nord şi aproape deloc cea de la sud.
Uniunea Arhitecţilor a propus refacerea ţesăturii sfâşiate a oraşului. Concursul internaţional de urbanism „Bucureşti 2000“ desemna capitala drept un oraş bolnav, cerând să fie vindecat.
235 de echipe din 35 de ţări au răspuns apelului. Deşi a costat multe milioane, concursul a fost mai mult un act decorativ al guvernanţilor şi nu a generat urmări concrete. O singură dată Casa Poporului a apărut prietenoasă. Pe 11 august 1999 a fost concertul lui Pavarotti, organizat în Piaţa Constituţiei din Bucureşti. „Vin să cânt în ţara voastră la data eclipsei totale de soare“ – declarase marele tenor.
Scena a fost amplasată cu faţa la Palatul Parlamentului. Erau 22.000 de locuri pe scaune, dar până la urmă au participat 50 de mii de spectatori. A fost dorinţa lui Pavarotti de a fi ascultat şi de cei care nu au bani. La Casa Poporului, multe birouri erau iluminate iar funcţionarii stăteau ciorchine la ferestre. De departe, în lumina discretă, cu zecile de mii de oameni pe scaune sau stând direct pe taluzul înierbat, uriaşa clădire nu mai părea atât de mare.

Text: Andrei Pandele

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din septembrie 2008)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*