Proba de foc

Trupe romanesti trec Muntii Carpati prin Pasul Predeal spre Transilvania. Ulterior, aici, pe Clabucetul Baiului, la Azuga si in Bucegi au avut loc confruntari dure pentru a impiedica inaintarea armatei germane spre Valea Prahovei, cu rezervele ei strategice de petrol.

O țară și un ofițer își dau majoratul pe frontul românesc al Primului Război Mondial.

Text: Dan Dimăncescu
Cu extrase din jurnalul tatălui său, Dimitrie D. Dimăncescu

Gloanțele sunt tot acolo, unele încă intacte. Ca și schijele ucigașe. Din elicopter, se văd perfect tranșeele, cu traseul lor în zigzag. Locul se cheamă Dealul Coșna, din Moldova, numit și Cota 789. Pe pantele sale abrupte, Dimitrie Dimăncescu a condus un atac care avea să se dovedească decisiv pentru menținerea frontului în Primul Război Mondial.

Totul s-a petrecut acum mai bine de 90 de ani, când pe aceste înălțimi ale Carpaților trupele românești și cele germane s-au luptat timp de două săptămâni pe viață și pe moarte. Românii și-au menținut pozițiile cu mari pierderi, descurajând pătrunderea sperată de germani. Un ofițer german vorbea despre “ultima redută” de pe frontul de est. România, care în fatidicul august 1914 nu împlinise încă 50 de ani ca națiune modernă, privea cum Europa era înghițită de vârtejul distructiv al așa-numitului “război care va curma toate războaiele”.

Regele Carol dorea ca țara să se alăture Germaniei. “Era sigur de victoria germană – avea să scrie consilierul său, Take Ionescu – și credea că războiul va dura cel mult până în decembrie”. După trei luni, Carol murea și era urmat la tron de nepotul său, Ferdinand, și de soția lui, Maria, nepoata reginei Victoria. Și datorită influenței ei, după doi ani de ezitări, România intra în război de partea Antantei – Anglia, Franța și Rusia.

Lucrurile n-au mers bine. După primele incursiuni peste munți, în Transilvania austroungară, forțele românești au fost umilite într-un dublu contraatac, condus din sud de armata feldmareșalului August von Mackensen și din nord, prin mai multe trecători din Carpați, de armata generalului Erich von Falkenhayn. Peste alte cinci luni, capitala București era ocupată, iar familia regală și guvernul se refugiau la Iași. Devenea acum vital pentru aliați ca bogatele rezerve de petrol și de grâu ale României să nu încapă pe mâinile nemților și austro-ungarilor.

portret-dimancescu
Dimitrie D. Dimăncescu – portret în uniformă. Arhiva personală.

Pe 7 octombrie 1915, când aveam 19 ani, principele Carol a venit la mine cu o ofertă: „Dacă te înscrii voluntar, vino la Regimentul meu de Vânători“. A doua zi, îmbracat în uniforma Regimentului 2, „Regina Elisabeta“, mă alăturam companiei. Eram o companie nou-alcatuită de bicicliști în cadrul Diviziei 1 Cavalerie.

Comandant era căpitanul Nicu Tătăranu. În companie mai erau alți trei ofițeri și eu, care, deși nu fusesem încă promovat, eram considerat un viitor sublocotenent. Am plecat imediat către vest, unde ni s-a spus că ne vom găsi divizia. Ne îndreptam spre cartierul general al Diviziei 1 Cavalerie, ale cărei trupe călare puteau înainta 50 de kilometri pe zi.

Noi, pe bicicletele noastre, abia dacă făceam 30-40 pe drumurile pline de noroi și hârtoape, așa că trebuia să călătorim și noaptea ca să ținem pasul. Turtucaia, un cap de pod controlat de români pe malul drept al Dunării, a fost atacată și cucerită de germani și bulgari fără prea mare rezistență. Drept reacție, generalul Averescu a conceput un plan de ocupare a Bulgariei cu două armate, una rusească, prin Dobrogea, și una românească, urmând să treacă Dunărea pe pontoane, la Flămânda.

Prima noastră tabără a fost în sud, la Alexandria, apoi la Zimnicea, pe malul fluviului. Oamenii din oraș fuseseră evacuați în noaptea dinainte. Se aștepta ca bulgarii să-l bombardeze. Pe străzi umblau pisici, câini, găini și alte animale care își căutau hrană și stăpânii. În timpul nopții, am fost treziți și trimiși la nord de oraș, pe o colină. Ni s-a ordonat să săpăm un tranșeu de-a curmezișul drumului spre Alexandria.

Misiunea noastră era să oprim înaintarea inamicului către nord. Era doar o iluzie, pentru că o companie de bicicliști nu se poate opune unei armate bine echipate. Drept încurajare, două tunuri de 75 de mm au fost instalate în spatele nostru. Comandantul bateriei amplasate în câmp deschis era unul din frații Costaforu, prieten cu mine din vremea cercetășiei.

Fără știrea noastră, o navă de război austriacă se afla ascunsă în spatele unei insule. Obuzele au început să explodeze în jurul nostru cu mare precizie. Unul a căzut între cele două tunuri, decapitându-l pe tânărul Costaforu. A fost îngropat pe loc, alături de pușca lui, care fusese și ea distrusă.

Soldații rămași fără comandant s-au retras, nu se știe încotro. Noi, bicicliștii, am fost trimiși într-un marș forțat 90 de kilometri până la Flămânda, pe Dunăre. Acolo, generalul Averescu primise comanda mai multor divizii, pentru a trece în Bulgaria. Un drum fusese încropit ca să lege șoseaua de Giurgiu de Flămânda și de podul de pontoane.

Era impracticabil pentru biciclete, așa că le-am împins până la un golf, unde cinci divizii de infanterie așteptau îngrămădite să treacă Dunărea. La București se vorbea deja de o mare victorie la Flămânda. În ciuda greutăților, zvonul victoriei ne-a îmbărbătat și ne așteptam nerăbdători rândul să trecem fluviul. Așteptând, ne-am adăpostit sub un salcâm uriaș, care avea o scorbură de mărimea unui om.

Deasupra, zburau avioane germane și știam că ne vor bombarda. Am intrat în scorbură și le-am spus oamenilor mei să se întindă pe jos. La un moment dat, am văzut un avion coborând spre noi în picaj. Mi-a fost rușine să răman în scorbură și m-am întins alături de soldați, cu fața în sus, ca să pot urmări mișcările avionului.

Trei soldați s-au repezit să-mi ia locul în scorbură, bătându-se între ei. A câștigat fostul meu instructor, sergentul Chiriță. Deodată, am auzit un șuierat și am văzut un proiectil îndreptându-se spre noi. Am strigat din nou „Culcat!“ În clipa următoare, bomba a explodat între noi, omorând vreo zece oameni din altă companie. O schijă l-a lovit pe sergentul Chiriță în frunte. De jur-împrejur se auzeau gemetele răniților.

L-am îngropat pe serg. Chiriță sub copac. Apoi am așteptat următorul atac. O ploaie subită a fost salvarea noastră, însă furtuna iscată a distrus podul. Deși avea șanse de succes, ofensiva lui Averescu în Bulgaria a fost oprită. Diviziile au primit ordin să se retragă din Bulgaria și din zonă.

Pierderile au fost mici, dar răsturnarea de situație a fost dramatică, din cauza evenimentelor din Transilvania. Acolo, românii în retragere erau atacați din nord și din sud, dinspre Târgu Jiu, unde nemții spărseseră frontul. O altă armată germană traversase deja Dunărea la Zimnicea. Am plecat spre Valea Oltului.

Sub ploaia torențială, cu bicicletele în spate, ne opinteam toată ziua prin noroi până la genunchi. Aveam moralul scăzut și mergeam ca automatele. Două nopți am dormit în șanțul de pe marginea drumului. Prin șanț șiroia apa și hainele noastre erau leoarcă. Dar eram așa de obosiți, încât adormeam de cum ne așezam, fără să ne pese unde.

O altă idee măreață a sosit de la Comandamentul General. Divizia 1 Cavalerie urma să oprească trupele germane care trecuseră munții la Târgu Jiu. Pe drum, am auzit că Regimentul 9 Roșiori a atacat la Robănești, unde o coloană germană se îndrepta către Caracal. Inamicul a lăsat regimentul și cavaleria lui să se angajeze în atac, și apoi l-a secerat cu mitraliera până aproape la ultimul om.

După marșuri lungi și schimbări repetate de ordine, am ajuns la Izvoru de Sus, pe Râul Teleorman, la cartierul general al diviziei. Aici am luat parte la prima confruntare directă. Comandantul de divizie mi-a ordonat să duc un pluton peste râu, de unde erau așteptați nemții. Când am ajuns la micul pod, germanii îl traversaseră deja, capturându-l intact. La inițiativa mea, am făcut o baricadă în cătunul Vaideei, încetinind înaintarea germană spre Izvoru de Sus și cartierul general.

La baricadă am sacrificat toate bicicletele și câteva căruțe, pe care le-am pus de-a curmezișul drumului. Coloana germană avea în frunte doua blindate. Când s-a întunecat, am intrat în șant și am așteptat ca blindatele sa ajunga în dreptul nostru. M-am gândit că, dacă trăgeam de la 50 de metri, gloanțele puteau să străpungă blindajul sau măcar să spargă cauciucurile de pe partea noastră.

Convoiul german a fost oprit. Restul companiei de bicicliști a deschis focul asupra germanilor; căpitanul Tătăranu a fost rănit și evacuat. Bădulescu a preluat comanda. Germanii au tras în noi cu mitraliera. Pe întuneric, nu-și puteau da seama unde suntem. Gloanțele ne treceau pe deasupra capetelor. Am profitat de întuneric și m-am retras cu cei câțiva soldați pe după case, apoi în câmp deschis, apucând-o spre nord, rupți pe timpul nopții de comandament.

Micul nostru grup a înaintat pe furiș toată noaptea. În satul Ștefan cel Mare, am găsit cartierul general al Diviziei 2 și trupe în dezordine. Dacă nemții ar fi avansat puțin mai repede, i-ar fi ajuns din urmă. Grupuri răzlețe de soldați își căutau unitățile, speriați să nu fie capturați.

compania-biciclisti-dimancescu
Ofițeri și gradați din Compania de Bicicliști. Dimăncescu e al doilea din dreapta, în primul rând. Arhiva personală.

Ca și mine, toți întrebau de diviziile lor. Nimeni nu știa despre Regimentul de Bicicliști sau despre Divizia 1 Cavalerie. Umbla zvonul că se pregătește o bătălie majoră pe Argeș și pe Neajlov, pentru apărarea Capitalei. Pe stânga frontului se afla armata rusă care sosise din Dobrogea, de pe malul mării, dar pe care nimeni nu putea conta. M-am gândit că dacă divizia noastră urma să lupte pentru Capitală, avea să apere flancul drept.

Am luat-o deci direct peste câmp, către acea linie imaginară dintre Ploiești și Câmpina. Principala problemă era mâncarea. Țăranii pe care îi întâlneam prin cătune nici nu vorbeau cu noi. Toate animalele și păsările le fuseseră furate. Așa că eram nu doar extenuați, ci și flămânzi.

Pe drum, ne aflam permanent în contact vizual cu inamicul. Germanii care înaintau către Bucuresti trimiteau patrule să captureze toate grupurile răzlețe. Când ne opream, ne era frică să adormim ca să nu fim prinși. Nu ne-au atacat însă, pentru că ei erau și mai vulnerabili: un călăreț oferă o țintă mai bună decât un infanterist.

Pe măsură ce se apropia sfârșitul anului 1916, comandanții români încercau în zadar să înjghebe o linie defensivă în jurul Capitalei. Guvernul a părăsit Bucureștiul și s-a retras spre Iași, împreuna cu regele și regina. Trupele germane au intrat în Capitală pe 6 decembrie și au trecut imediat la capturarea regiunii Ploiești, bogată în petrol.

Petrolul din depozitele locale ajunsese în Germania nestânjenit, prin companii britanice, americane, franceze și germane. Acest petrol, alături de recoltele abundente de grâu ale României, erau considerate cruciale pentru Germania, care purta un război pe două fronturi. Conștient de importanța acestor resurse strategice, Înaltul Comandament și serviciile secrete militare din Marea Britanie au ordonat distrugerea lor.

Era acum sfârșit de noiembrie și când ne apropiam de linia Ploiești-Câmpina vedeam un nor negru ivindu-se dintre câmpurile de foraj care fuseseră incendiate pentru a nu fi capturate de inamic. Noaptea, spectacolul vâlvătăilor care se ridicau spre cer era înspăimântator. Ne aflam acum între zidul de foc și germanii care ne presau din spate. Deodată, am întâlnit un ofițer britanic, pe nume Norton Griffiths.

În spatele lui erau mai multe camioane cu soldați români. Lui Griffiths îi explodase un cauciuc. Într-o franceză perfectă, m-a informat că era liderul unui grup care incendia sondele și alte instalații petroliere. I-am spus că auzisem că metoda cea mai bună de a distruge o sondă era sa iei capul de foraj si să-i dai drumul, răsturnat, în tubul de foraj. Dacă știi unde să-l arunci, capul blochează total articulațiile prăjinilor și scoate sonda din uz.

Luându-mă cu el ca să-i demonstrez metoda, am lucrat cu mare spor. Misiunea secretă i-a revenit locotenent-colonelului John Norton Griffiths, renumit pentru tunelurile săpate pe sub liniile germane de pe frontul de vest, pe care apoi le-a aruncat în aer, dar și pentru mica sa excentricitate: un Rolls Royce încărcat cu vinuri, care îl însoțea peste tot. Acum urma niște ordine simple: „Distruge rezervele de petrol, sabotează sondele și arde silozurile de grâu.“

Călătorind peste Baltica, prin Rusia, și apoi pe o rută ocolită cu trenul în România, a ajuns la București. Oficialii guvernamentali, proprietarii și administratorii companiilor de petrol locale și străine nu au dat curs cererilor sale. Petrolul era prea profitabil ca să accepte distrugerea lui.

Griffiths și-a urmărit însă scopul ca un buldog, chiar în fața trupelor germane. A dat raportul printr-o telegramă transmisă de misiunea diplomatică britanică din Iași. „Am descoperit 1.000 de rezervoare și 2.000 de sonde împrăștiate pe mai bine de 1.000 de kilometri pătrați.

În dimineața de 26 noiembrie, am condus de la București la Târgoviște. Toate valvele rezervoarelor au fost deschise și petrolul a fost lăsat să curgă în șanțurile dimprejur, apoi a fost aprins, iar rezervoarele au explodat. După aceea, a fost săpat un șanț către cisternele din interiorul rafinăriei. Valvele rezervoarelor au fost deschise și petrolul a luat foc. Inamicul înainta repede dinspre nord si sud, în spatele nostru.

Drumurile erau blocate de refugiați și de convoaiele în retragere. Asta ne-a întârziat serios. Blocarea sondelor a început la Ochiuri-Răsvad. Drugi de fier și tot felul de unelte au fost aruncate pe tuburile de foraj și apoi mecanismele au fost distruse. Erau practic imposibil de repus în funcțiune.

Inamicul era acum lângă Băicoi. Aici, o sută de rezervoare au fost aruncate în aer individual. Era o priveliște remarcabilă, iar fumul, care se întindea pe vreo sută de kilometri, trebuie să fi incomodat serios trupele adverse. Pe 29, la Moreni, grupuri mari de bărbați înarmați cu baroase au spart toată aparatura și chiar și piesele de schimb din depozite. Pe 4 decembrie, la Ploiești, am primit aprobarea generalului Averescu pentru distrugerea acelei părți din Valea Prahovei.

La Rafinaria Vega, un rezervor de 50.000 de tone a sărit practic în aer și dale de jumătate de tonă au zburat pe deasupra ofițerilor. Căpitanul Masterson și ceilalți abia au scăpat să nu fie zdrobiți sau arși. Un ofițer al Misiunii Britanice a fost literalmente suflat afară, cu hainele în flăcări.“

medalii-dimancescu
Medalii primite de Dimitrie D. Dimăncescu, printre care Cricea Militară Britanică de Război ( a treia din dreapta), pentru participarea la sabotarea sondelor de petrol. Arhiva personală.

Preț de o săptămână, echipa româno-britanică a distrus 400 de puțuri și 625.000.000 de litri de tiței. Hamilton Fyfe, un jurnalist britanic martor la evenimente, a scris în The War Illustrated că „acele zile de distrugeri sunt ca un coșmar în memoria mea. Un coșmar luminat de coloane de petrol arzând, lacuri de petrol, râuri de petrol și pretutindeni un fum negru, dens, puturos“.

Rezerve uriașe de grâu au fost, de asemenea, distruse în săptămânile următoare la Brăila, unde se aflau cele mai mari silozuri din lume.

Avangarda germană se apropia și se auzeau schimburile de focuri cu armata noastră. Purtam încă uniformele de vară și visam la mantale. Ele au fost obținute curând la Ploiești. De acolo, am pornit spre Buzău, alături de convoaiele în retragere. Am luat-o direct peste câmpuri, spre nord. În zare vedeam patrule de cavalerie rusești. Apoi s-a zvonit că aliații ruși vor opri înaintarea nemților.

Încurajați, am ajuns la Râmnicu Sărat și am găsit orașul plin de cazaci care mergeau din casă în casă în cautare de băutură. Armatele române decimate se retrăgeau. Din cei 833.000 de oameni mobilizați cu șase luni în urmă rămăsesera 70.000. Un sfert de milion erau morți, răniți sau dispăruți. Peste 116.000 erau prizonieri. Iarna a dat încă o lovitură moralului trupelor, dar le-a dat și un ragaz, oprind înaintarea germană.

Totuși, sosirea Misiunii Militare Franceze de 1.600 de persoane, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, a adus un grăunte de speranță. Guvernul francez știa prea bine ce important era să țină armatele germane ocupate pe frontul de est, departe de Belgia și Franța.

Deși nu a reușit să stabilească o relație de lucru prietenească cu generalul Averescu („Este prea mândru să accepte sfaturi și nu suficient de inteligent să le vada utilitatea“), Berthelot a infuzat cartierul general românesc cu o nouă energie, înfuriind Rusia, care încerca în mod subtil să scadă controlul românilor asupra propriei armate.

Până în iunie 1917, cel puțin zece noi divizii au fost reconstituite din recruții concentrați încă din 1916 în Moldova. Moralul soldaților s-a refăcut. Se vorbea despre o rețea de fortificații care să taie calea invadatorilor. Punctele ei cheie au fost Mărășești-Mărăști-Oituz, proverbialul loc pe unde nu se trece.

Ne îndreptam cu toții spre Moldova, în speranța de a-i opri pe nemți la nord de Focșani.

Până la urma, am ajuns cu trenul la Botoșani, unde am fost dați jos. Am raportat imediat comandantului de garnizoană locală, care mi-a spus că divizia de bicicliști era la Dumbrăveni, la 30 de kilometri. Restul companiei era acolo, cu căpitanul Bădulescu. După stresul din timpul retragerii, acum parcă eram în stațiune. Dormeam și mâncam bine. Noi, ofițerii detașamentului de bicicliști, mâncam la popota diviziei.

Pentru că aveam gradul cel mai mic, eu primeam aripile și gâturile de la pui. Pieptul și pulpele erau pentru ofițerii superiori. Cea mai placută parte a zilei era când colegii francezi ne învățau să folosim noile mitraliere și periculoasele grenade de mână franțuzești. Când tragi cu mitraliera, capeți o poftă nebună de a distruge. Adunam sticle goale, le aliniam și încercam să le radem dintr-o rafală.

Pentru grenade, săpasem un tranșeu la marginea satului și de acolo aruncam într-un dușman imaginar. Cu timpul, aceasta a devenit arma mea preferată. Primăvara era pe sfârșite și momentul adevărului se apropia. Regele și guvernul pregătiseră rezistența pe crestele Carpaților Orientali și pe Siret.

Proviziile și sprijinul primite de la francezi, britanici, precum și forțele rusești, schimbau total situația. Peste un milion și jumătate de oameni, două treimi dintre ei ruși, se opuneau acum înaintării Puterilor Centrale. Recunoașterile aeriene efectuate de francezi deveneau o resursă prețioasă, ca de altfel și folosirea pe scară largă a spionilor din rândul vorbitorilor nativi de germană. Rușinea înfrângerii a fost înlocuită de o adâncă dorință de a rezista. Interludiul de la Dumbrăveni s-a încheiat.

Divizia de Cavalerie a descălecat, devenind o Divizie de Infanterie ca oricare alta. Iar noi am rămas „bicicliști“ doar cu numele, fără biciclete care să ne mai încurce. Armata română a preluat culoarea albastră a uniformei de la francezi. Astfel echipați, am pornit spre Oituz, unde deja se purta o bătălie. Am ajuns cu trenul la Onești, iar de acolo am fost trimiși la Poiana lui Boboc, la picioarele unui deal denumit Coșna sau, în termeni topografici, Cota 789.

Aveam acum un ofițer în plus, fratele meu, care terminase școala și fusese promovat sublocotenent. Și eu primisem rangul, așa că eram doi sublocotenenți Dimăncescu: Dimitrie și Ion. Devenise de acum clar că germanii subapreciaseră inamicul, considerându-l „inapt de lupta“.

Linia de la Mărășești rezistase. La începutul lui august 1917, când un val paralizant de căldură cuprindea regiunea, unități de elită precum Alpenkorps sau regimentul Württemberg, trimis de urgență din Germania, au sosit în Carpați, între Oituz și Trotuș. Cele cinci divizii, cu un avantaj de forțe de 4 la 1, aveau sarcina să treacă prin păduri spre Câmpia Moldovei, pe la Dealul Coșna.

Omul-cheie în această acțiune era un tânăr locotenent, Erwin Rommel (care avea să-și câștige faima în următorul război), aflat în fruntea Regimentului Württemberg. El avea să scrie, premonitoriu: „Pe frontul de est, vara lui 1917 a găsit forțele germane blocate în zonă. Numai o spulberare a întregului front ar putea elibera trupele pentru lupta decisiva din Vest.“

Timp de două săptămani, între 7 și 19 august, el a avansat încet, dar sigur, cu cele șase companii de sub comanda sa, către Dealul Coșna – Cota 89, ultimul bastion al României. Situația se schimba de la o zi și de la o oră la alta, pe măsură ce una sau alta din tabere câștiga teren pe dealul abrupt, plin de tranșee, împădurit pe o parte și golaș pe cealaltă. Se succedau rapid baraje dure de artilerie, schimburi de grenade, atacuri om la om. Două mii de oameni aveau să piară doar din partea română. Rommel a scris pe larg în memoriile sale despre cele două săptămâni de confruntare încleștată.

harta-rommel-dimancescu
Schema desenată de Rommel și harta tehnică utilizată de armata germană a Dealului Coșna. Arhiva Landului Baden Württenberg.

harta-germana-dimancescu

Din jurnalul lui E. Rommel: „Masiv și abrupt, vârful Dealului Coșna se profila la orizont în lumina răsăritului. El era obiectivul atacului. Santinelele române vorbeau, își dregeau vocea, tușeau și fluierau în timp ce noi ne apropiam metru cu metru. Erau plasate la intervale de 30-40 de metri, dar nu reușeam să le vedem din cauza tufișurilor dese.“

O zi mai târziu: „Urcușul pe pantele abrupte în fierbințeala de august, cu ranițele grele și cu armele, a fost un efort teribil. Am înaintat încet pe terenul extrem de dificil. Inamicul de la capătul pădurii primise întăriri și curând eram în luptă cu câteva zeci de mitraliere. Nu se punea problema să continuăm pe porțiunea de iarbă, fără acoperire; în starea noastră de oboseală aveam probleme să ne menținem poziția. Trupele românești stăteau pe vârful Muntelui Coșna și am intrat sub foc intens de mitralieră. Curând, companiile au venit la cartierul general. Erau complet epuizate.“

O zi mai târziu: „Avangarda detașamentului meu s-a pus în mișcare. Domnea confuzia; grenadele explodau pretutindeni, focuri de armă se încrucișau prin tufișuri, iar obuze de artilerie grea explodau în apropiere. Câteva salturi prin ceață și fum și eram în tranșeul inamic. Românii se grăbeau către noua lor poziție pe o cărăruie prin pădure, secerați de câteva mitraliere de calibru mare. Am alergat la vale cât ne țineau picioarele. Obuzele Howitzer creau un baraj, iar mitralierele loveau în plin. Inamicul din fața noastră fugea; nu ne dădeam seama cât de aproape suntem, pentru că niciun foc de armă nu ne împiedica înaintarea. Mulți români morți și răniți zăceau în jur.“

Pe 19 august, după zece zile de înaintare prin văi împădurite, geniul tactic al lui Rommel a câștigat poziția de la Cota 789. Deși rănit la brațul stâng și slăbit de pierderea de sânge și de nesomn, el și-a continuat misiunea de rupere a liniilor românești. În fața unei posibile înfrângeri dezastruoase, generalul Averescu a ordonat urgent ca Regimentele 1 și 2 Biciclisti din Divizia 1 să oprească înaintarea inamicului pe Dealul Coșna.

Când am ajuns la Poiana lui Boboc, o mână de case țărănești, pe 19 august, Cota 789 era pe punctul de a fi pierdută de Regimentul 9 Roșiori. După-amiaza târziu, am primit ordin să contraatac și, cu un elan extraordinar, am urcat pe vârf, respingându-i pe nemți.

Era doar o victorie temporară, căci ei au pregătit contraatacul printr-un baraj de artilerie. Am fost obligați, la rândul nostru, să ne retragem spre sat, cu nemții pe urmele noastre. O unitate de infanterie ne-a sărit în ajutor și am trecut la contraatac înainte ca inamicul să ajunga în sat. Soldatii noștri au cucerit Cota 789 din nou, fără să știe cum avea să se încheie acest du-te-vino.

În noaptea aceea, au avut loc șase atacuri și contraatacuri. Germanii nu au reușit sa treacă de trupele Diviziei 1. Între timp, într-o altă vale la nord de Coșna, un regiment de vânători de munte respingea trupele germane la Muntele Cireșoaia. Despre această bătălie, istoricul american Charles Upson Clark scria: „Mackensen a fost înfrânt. Cu o armată majoritar germană, a fost oprit de curajul pur, dublat de o abilă strategie… Mackensen trebuia să găsească un singur punct slab și tot frontul de 120 de kilometri ar fi căzut; Moldova s-ar fi alăturat Munteniei, Poloniei, Nordului Franței și Belgiei. Dar nu l-a găsit.“

fratii-dimancescu
Frații Dimăncescu în timpul Primului Război Mondial. Arhiva personală.

În timp ce așteptam ordinele, un curier a adus un plic adresat sublocotenentului Dimăncescu. L-am deschis și am văzut că era un ordin care îi cerea fratelui meu să găsească o breșă în linia frontului și să afle exact unde sunt poziționați germanii. Părea o condamnare la moarte.

Nu i-am dat plicul fratelui meu, ci am plecat eu cu un soldat. Am așteptat să se întunece și ne-am târât într-un colț al poienii, după niște tufe. Am stat în fata inamicului tăcuți și neclintiți. Când s-a luminat, la 30 de metri în fața mea am văzut un soldat german întins cu fața în jos.

Amândoi am țintit și am tras unul într-altul. Am vazut că i se lasă capul și mi-am dat seama că l-am ucis. Dar am simtit și o fierbințeală în piciorul stâng. Un glonț îmi străpunsese laba piciorului și îl lovise pe soldatul meu în cap, omorându-l pe loc. Am rămas nemișcat toata ziua, sub focul de artilerie care a urmat. Abia pe întuneric m-am târât spre un tufiș, pe drumul folosit de ai noștri ca să facă legatura cu regimentul din stânga.

Doi infanteriști m-au găsit și m-au dus pâna în sat. O ambulanță Ford m-a dus la spital, un cort lung acoperit cu cruci roșii, mari. În viața mea nu auzisem țipete mai cumplite și nu le voi uita niciodată pe cele de la Onești. Soldații își strigau mamele, care nu erau acolo să-i ajute.

Pus pe lista pentru amputare, se întâlneste cu un medic care îi era rudă și care îi salvează piciorul cu cangrenă. Urmează șapte luni de recuperare la Iași și la un liceu transformat în spital din Bacău.

Într-o zi, în spital s-a produs o mare vânzoleală. Venise în vizită Regina Maria. A mers din salon în salon, iar al nostru a fost ultimul. Trecea pe la fiecare pat, vorbind cu fiecare rănit în parte.

După un sistem al ei, avea în mâna stângă o hârtie cât o carte poștală pe care notase detalii despre fiecare – dacă era căsătorit, dacă soția era în Moldova sau în Muntenia sau dacă avea copii. Rămâneau toți uimiți că le știa numele și uneori avea și vești de la familiile lor.

Când a venit la patul meu, m-a recunoscut imediat drept un fost cercetaș. I-am spus că mama primise vești de la mine prin prințul Carol. M-a asigurat că acum îi va spune ea personal mamei cât de bine mă simt. Căpitanul Bădulescu a aflat curând unde mă aflu și, la două-trei zile, îmi trimitea vești de pe front:

„Dragă Dimăncescu,

După ce am mai ramas cateva zile la Poiana lui Boboc, din cauza pierderilor ne-am retras pentru două zile ca să-mi reorganizez unitatea și am fost repartizati la Brigada 2 Cavalerie. Împreună cu un batalion de la 7 Vânători, am atacat Zona 383. După patru atacuri sângeroase, am rămas cu doar patru oameni din companie. Pierderile au ajuns la 121 de morți și răniți și 14 răniți ușor, neevacuați – în total 135. Sunt profund mâhnit de pierderea oamenilor noștri, pe care îi vom răzbuna.

Cu dragoste frățească,

Cpt. Bădulescu

Recuperat, Dimăncescu a revenit în decembrie la companie, pentru a lupta în nordul țării și în Basarabia.

Situația politică se complicase. În Rusia izbucnise revoluția și armata abandona teritoriul românesc. Autoritățile din România ocupată ceruseră o pace separată cu Germania. Guvernul Brătianu fusese înlocuit de un guvern condus de generalul Averescu, iar acesta acceptase în principiu clauzele de pace care, după armistițiul din decembrie, fuseseră negociate la Buftea timp de trei luni.

Tratatul de pace urma să intre în vigoare după ratificarea sa de către Regele Ferdinand. Faptul că regele a refuzat să-l ratifice nu i-a împiedicat pe germani să aplice imediat prevederile acordului.

Un lucru cert pentru noi a fost că, după Revoluția din Octombrie și alungarea țarului, armata rusă nu ne-a mai fost de ajutor. Ne aflam între frontul pe care luptam cu germanii și rușii care jefuiau satele.

Cum am reușit să ne menținem și să supraviețuim e un miracol. Cumva, undeva, aveam nădejde să ieșim cu bine din încercare. Aveam acum 21 de ani. Țara era împărțită în două. Noi, cei din Moldova, eram numiți „domnii de la Iași“ și considerați proaliați. Cei din zona ocupată erau numiți „germanofili“, ceea ce era destul de nedrept. Numai câțiva se bucurau de protecția germanilor și dobândeau o publicitate nemeritată.

În aprilie, balanța razboiului începuse să încline serios în favoarea aliaților. Armata sudică de la Salonic fusese reechipată și se pusese în sfârșit în mișcare. Acum se numea Armata Dunării și, sub comanda generalului Berthelot, a urcat spre nord în Bulgaria și Serbia pe timpul verii și al toamnei. Pe 10 noiembrie, în București s-au auzit scrâșnind șenilele tancurilor: armata germană primise ordin să părăsească România.

Apoi a venit ziua în care Regele Ferdinand și Regina Maria au intrat în Capitală, escortați de generalul Berthelot și generalii români. Au încălecat cu toții la Vila Minovici, iar de acolo au străbătut Bulevardul Kiseleff și apoi Calea Victoriei. În urma lor defilau detașamente din unitățile care intraseră în București.

intrarea-in-bucuresti-dimancescu
Regele Ferdinand, regina Maria și generalul Berthelot intră în București călare. Arhiva personală.

Câteva luni mai târziu, pe 24 martie 1919, am primit un ordin oficial: Comandamentul Regimentului Vânători. Notă urgentă: Sublocotenentul Dimăncescu, din Compania 2, va fi prezent mâine, împreuna cu fratele lui, locotenentul Dimăncescu, la locul de parada din Piața Victoriei. Locotenentul Dimăncescu îmi va raporta mie. Carol, Principe R.

În fața Comitetului Geologic de pe Kisselef erau aliniați zece ofițeri și soldați. Prințul Carol ne-a trimis, pe mine și pe fratele meu, lânga ei. Pe ambele părți ale bulevardului erau detașamente din diverse regimente. A sosit regele și a fost întâmpinat cu imnul regal. Prințul Carol a trecut trupele în revistă și apoi regele s-a apropiat de noi. A dat mâna cu fiecare și ne-a decorat.

Când a ajuns la mine, regele a spus: „Vărul meu, regele Angliei, regretă că nu a putut veni să te decoreze personal, dar m-a rugat să-ți dau Crucea Militară Britanică de Război.” Crucea Militară, am aflat mai târziu, era acordată străinilor numai în cazuri excepționale. Participarea mea la sabotarea sondelor a fost considerată de britanici drept importantă pentru deznodământul războiului.

Mi-a prins-o pe piept, m-a felicitat și apoi a trecut la fratele meu, exclamând surprins: „Dar voi sunteți frații Dimăncescu, cercetașii lui Carol!“ Așa s-au încheiat anii mei de război.

In cele 18 luni de participare la război, România a pierdut 350.000 de soldați, iar alți 150.000 au fost răniți.

Aproape 20 la sută dintre bărbații apți de luptă înainte de 1918 nu aveau să se mai intoarcă acasă. Trei mari imperii au fost dezmembrate: cel rus, cel turc și cel austro-ungar. Din cel din urmă s-au desprins Transilvania, Banatul și Bucovina, care au devenit parte a României Mari, alături de Basarabia, recuperată de la ruși, și de Cadrilaterul bulgăresc.

România a ieșit din război de două ori mai mare – cu 300.000 de kilometri pătrați. Această victorie, datorată într-o mare măsură și soldaților care au rezistat pe frontul de la Mărășești-Oituz, a marcat, după spusele istoricului Glenn Torrey, „un nou stadiu în crearea conștiinței naționale românești“.

 

Articolul a apărut în numărul de decembrie 2008 al revistei National Geographic România.

De același autor, poți citi și Bătălia pentru Ploiești



3 Comments

  1. locuiesc in zona dealului cosna. pot fii vizitate locurile. drumul nemtesc, transeele, adaposturile , gropile de obuz sunt intacte. peisajul e si el deosebit. intre tg.ocna si slanic moldova dealurile sunt pline de urmele luptelor din 1917. cine are timp si bunavointa poate sa urmeze traseul.

  2. [quote name=”rares”]locuiesc in zona dealului cosna. pot fii vizitate locurile. drumul nemtesc, transeele, adaposturile , gropile de obuz sunt intacte. peisajul e si el deosebit. intre tg.ocna si slanic moldova dealurile sunt pline de urmele luptelor din 1917. cine are timp si bunavointa poate sa urmeze traseul.[/quote]

    Unde e pe harta acest loc? Poti sa dai un link din google maps?

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*