Regele Irod se dezvăluie

Palatul cu trei niveluri al lui Irod cel Mare coboara in cascada pe latura nordica a Masadei, opera a unui rege ponegrit indelung pentru ca ar fi fost un ticalos, dar recunoscut azi ca arhitect de geniu. Cu ajutorul tehnicilor romane si al ambitiei sale fara pereche, el a creat capodopere indraznete. Foto: Michael Melford

Mormântul său, scos recent la lumină, îi reflectă cruzimea și genialitatea.

Text: Tom Mueller
Foto: Michael Melford

La aproape 13 km sud de Ierusalim, acolo unde ultimii măslini pitici și culturile de porumb de pe terenurile pline de pietre se pierd în deșertul iudeu, un deal se ivește brusc, un con abrupt cu vârful tăiat, ca un mic vulcan. E Herodium, una dintre cele mai mărețe creații arhitecturale ale lui Irod cel Mare, regele Iudeei, care a transformat un delușor într-un memorial impunător, lucrat în piatră albă, și l-a înconjurat cu palate ale desfătării, cu piscine și grădini terasate.

Conducător abil și generos, strălucit general și unul dintre cei mai plini de imaginație și energici constructori ai antichității, Irod și-a condus regatul spre o nouă prosperitate și putere. Și totuși, azi el e cunoscut mai ales ca monarhul viclean și ucigaș din Evanghelia lui Matei, care a omorât toți pruncii de sex masculin din Betleem, într-o încercare eșuată de a-l elimina pe nou-născutul Isus, regele din profețiile iudeilor. E aproape sigur că Irod nu e vinovat de această crimă, la care nu există o altă referire în afara celei a lui Matei.

Dar cu siguranță ca el a ucis copii, inclusiv trei dintre propriii săi fii, laolaltă cu soția, cu soacra și cu numeroși alți membri ai curții sale. De-a lungul vieții, el a împletit creativitatea cu cruzimea, armonia cu haosul. Arheologul israelian Ehud Netzer a petrecut ultima jumătate de secol în căutarea adevaratului Irod, cel înfățisat nu în vorbe, ci în piatră.

El a excavat numeroase construcții ale lui Irod de pe cuprinsul Țării Sfinte, explorând palatele în care a locuit regele, fortărețele în care a luptat, peisajele în care se simțea cel mai confortabil.

Dintre numeroasele proiecte de construcție imaginate de Irod, Herodium e singurul care-i poartă numele și a fost poate cel mai apropiat sufletului sau. Aici, la sfârșitul carierei sale pline de vitejie dar și mânjite de sânge, a fost înmormântat într-un impunător mausoleu.

Amplasamentul exact al mormântului lui Irod a rămas un mister timp de aproape două milenii, până în aprilie 2007, când Netzer și colegii săi de la Universitatea Evreiască din Ierusalim l-au dezgropat pe pantele superioare ale Herodiumului.

Descoperirea a înlesnit o incursiune într-una dintre cele mai enigmatice minti ale antichității – și noi dovezi ale urii pe care Irod o stârnea printre contemporanii săi. Ea a devenit și un incident de natură politică, palestinienii susținând că artefactele din sit le aparțin, iar coloniștii evrei spunând că prezența mormântului le întărește pretențiile teritoriale asupra Cisiordaniei.

Irod s-a nascut în anul 73 î.HR. și a crescut în Iudeea, un regat din inima vechii Palestine sfâșiat de război civil si prins între dușmani puternici. Monarhia hasmoneeană, care condusese Iudeea timp de 70 de ani, era divizată de acerba competiție pentru tron dintre doi frati, prinții Hyrcanus II și Aristobulus II.

Regatul era, la rândul său, prins într-o luptă geopolitică de amploare între legiunile romane, la nord si vest, și parți, inamicii istorici ai Romei, la est. Tatăl lui Irod, principalul sfetnic al lui Hyrcanus și un înzestrat general, a mizat pe romani, care l-au îndepărtat pe Aristobulus și l-au făcut pe Hyrcanus rege al Iudeei.

Încă din copilarie, Irod a înțeles avantajele unei alianțe cu suveranii romani – poziție care a fost mult timp privită ca o trădare a poporului evreu – iar romanii sunt cei care l-au făcut în cele din urmă rege pe Irod. De-a lungul carierei, el s-a străduit să împace cererile lor cu cele ale supușilor săi evrei, care își păzeau cu mare atenție independența politică și religioasă.

Păstrarea acestui echilibru fragil era îngreunată de originea lui Irod; mama lui era de etnie arabă, iar tatal edomit și, deși Irod fusese crescut ca evreu, îi lipsea statutul social al familiilor vechi și puternice din Ierusalim, care i-ar fi permis să slujească drept mare preot, așa cum făcuseră în mod tradițional regii hasmoneeni.

Multi dintre supuși îl considerau pe Irod un intrus – „pe jumatate evreu“, așa cum va scrie mai târziu primul lui biograf, soldatul și aristocratul evreu Flavius Josephus – și au continuat să lupte pentru o teocrație hasmoneeană. În 43 î.Hr., tatăl lui Irod a fost otrăvit de un agent hasmoneean.

Trei ani mai târziu, când parții au invadat pe neașteptate Iudeea, o facțiune hasmoneeana rivală s-a aliat cu invadatorii, l-a detronat și mutilat pe Hyrcanus și s-a întors împotriva lui Irod. În acest moment de criză, Irod a căutat sprijin la romani.

El a părăsit Ierusalimul împreună cu familia, la adăpostul întunericului, și, după înfrângerea parților și a aliaților lor evrei într-o bătălie crâncenă, purtată pe locul unde ulterior va construi Herodiumul, a călătorit la Roma, unde Senatul, amintindu-și de loialitatea sa nestrămutată, l-a numit rege al Iudeei.

A ieșit din clădirea Senatului braț la braț cu cei mai puternici doi oameni din Imperiul Roman: Marc Antoniu, soldatul și oratorul care conducea jumătatea de răsărit, și Octavian, tânărul patrician care o conducea pe cea de apus și care, nouă ani mai tarziu, îl va infrânge pe Antoniu și va prelua controlul întregului imperiu, luându-și ulterior titlul de „Augustus“.

Apoi, într-un gest care simboliza numeroasele compromisuri pe care avea să le facă pentru a-și păstra vremelnica putere, Irod a condus procesiunea pe Capitoliu până la templul lui Jupiter, cel mai sacru altar roman, unde regele Iudeei le-a oferit sacrificii zeilor Romei păgâne. Acum Irod avea un regat, dar mai trebuia să-l și cucerească, lucru care s-a întâmplat după trei ani de lupte grele.

În cele din urmă, în 37 î.Hr., el a cucerit Ierusalimul, iar Iudeea a devenit a sa – cel puțin din punct de vedere politic. Pentru a-și întări autoritatea socială și religioasă, el a divorțat de prima sa soție, Doris, și s-a căsătorit cu Mariamne, o prințesă hasmoneeană. Dar amenințarea hasmoneeană n-a încetat.

Doi ani mai târziu, de Paștele evreiesc, fratele adolescent al Mariamnei, mare preot la cel de Al Doilea Templu, a fost ovaționat călduros de mulțimea de credincioși; Irod, temându-se că într-o bună zi tânărul i-ar putea uzurpa tronul, a pus să fie înecat într-un bazin din palatul său de la Ierihon.

Hasmoneenii nu erau singura sa grijă. Între 42 și 31 î.Hr., când Marc Antoniu a condus partea de răsărit a imperiului, Irod a ramas prietenul și aliatul lui de nădejde, în ciuda ambițiilor frumoasei regine egiptene a lui Antoniu, Cleopatra, care l-a convins pe soțul ei amorezat să ciopârțească pentru ea părțile dorite din regatul lui Irod și chiar a încercat să-l seducă pe Irod (care i-a declinat avansurile).

În 31 î.Hr., peisajul politic s-a schimbat după Bătălia de la Actium, în care Octavian a zdrobit armatele reunite ale lui Antoniu și Cleopatrei și a devenit primul împărat al Romei. Irod, știind că Octavian nu-l va privi cu ochi buni din pricina îndelungatei prietenii cu Antoniu, s-a dus degrabă în Insula Rodos pentru a-l întâlni pe împărat și i s-a prezentat fără a purta coroana, dar cu toată demnitatea regească.

În loc să se lepede de devotamentul fața de Antoniu, el l-a scos in evidență, promițând ca pe viitor sa-l slujească pe noul său stăpân, Octavian, cu aceeași loialitate. Octavian a fost atât de impresionat de franchețea și seninatatea lui Irod, încât l-a confirmat ca rege al Iudeei și ulterior a adăugat noi teritorii regatului acestuia, spunând că megalopsychia lui Irod – noblețea lui sufletească – era prea mare pentru un regat atât de mic precum Iudeea.

În cele două decenii de prosperitate economică și relativă pace care au urmat, Irod și-a transformat curtea într-un centru de cultură elenistică și romană, strângându-și în jur pe câțiva din cei mai de seamă invățați, poeți, sculptori, pictori și arhitecți ai Răsăritului și ai Apusului.

A dovedit o generozitate regească atât față de supușii săi, în vremurile de foamete și de dezastre naturale, cât și mult dincolo de granițele regatului, în Grecia și Asia Mica. (Locuitorii din Olimpia i-au fost atît de recunoscători pentru donațiile generoase încât l-au ales agonothete, adică președinte, al Jocurilor Olimpice). Și-a asumat proiecte de construcție de o amploare, ambiție și creativitate remarcabile.

Deoarece țărmului nordic al Iudeei îi lipsea un port natural de adâncime, el a construit unul din temelii la Cezareea, folosind o tehnică inovatoare pentru a ridica un dig enorm din blocuri masive de beton hidraulic. Palatul de Nord de la Masada al lui Irod coboara în trepte, pe fața unei stânci, în trei terase înguste, creând o reședință spațioasă și luminoasă, care era în același timp o fortăreață practic inexpugnabilă.

La reconstruirea celui de Al Doilea Templu, Irod a folosit pietre de temelie imense, unele mai lungi de 12 m și cântărind 600 t. Ceea ce a rămas din această lucrare în piatră, Zidul Plângerii, e locul cel mai sfânt al iudaismului. Pe el se află cel de-al treilea loc sfânt al islamului, Domul Stâncii. Grandoarea și prosperitatea afișate în timpul domniei lui Irod ascundeau însă tulburările crescânde din viața lui.

La fel ca mulți alți conducători elenistici ai vremii, el avea o familie numeroasă și greu de stăpânit – 10 neveste și peste o duzină de copii –, ale cărei frecvente conspirații scoteau la iveală cruzimea și paranoia lui Irod. În 29 î.Hr., într-o izbucnire de gelozie alimentată abil de sora lui, Salome, și-a executat nevasta, pe Mariamne, deși încă o iubea, și a trăit luni de zile după aceea în cea mai neagră depresie, strigându-i numele de parcă ar fi vrut s-o aducă înapoi din morți.

În acești ultimi ani, și-a exilat trei dintre fii pentru presupuse conspirații de a-l detrona și și-a schimbat testamentul de șase ori. Boala terminală a lui Irod, la fel ca restul carierei sale, a fost spectaculoasă – cel puțin potrivit lui Josephus, care enumera simptomele cu o bucurie prost disimulată: dureri interne și senzații de arsură, umflarea picioarelor, convulsii, un apetit nestăpânit, un colon ulcerat, organe genitale putrezite și mâncate de viermi și o respirație foarte, foarte urât mirositoare.

Generații de învățați și-au exersat imaginația încercând să identifice boala lui Irod, oferind diagnostice care includeau sifilisul, diabetul, care ar fi dus la ciroza ficatului, și o boală cronică a rinichilor, complicată de cangrena Fournier. Dar, una peste alta, cea mai mare problema a lui Irod se poate să fi fost un biograf ostil. Și totuși, relatarea lui Josephus despre procesiunea funerară a lui Irod sugerează respectul, chiar venerația pe care supușii încă o mai simțeau pentru el.

La Ierihon, acolo unde a murit Irod în anul 4 î.Hr., corpul său a fost așezat pe un catafalc aurit, bătut în nestemate și drapat cu purpură regală, cu un sceptru în mâna dreaptă și o coroană de aur pe cap.

Numeroasa lui familie s-a strâns în jurul catafalcului împreună cu armata sa, înveșmântată în echipament complet de luptă, și cu 500 de servitori și sclavi eliberați purtând mirodenii. Împreună, ei l-au condus pe Irod 40 km lungi si fierbinți spre sud-vest, până la un deal conic, împânzit de ziduri sclipitoare de piatră albă, aflat la marginea desertului. Acolo a fost inmormantat.

2.000 de ani mai tarziu, am vizitat Herodiumul, împreună cu Ehud Netzer, într-o dimineață de februarie rece și furtunoasă. Netzer e un tip îndesat, în vârstă de 74 de ani, cu păr grizonat, cu burtică, maxilar proeminent, buze subțiri și drepte, care ar putea fi un semn de timiditate, ursuzenie sau chiar duritate, deși din când în când severitatea lui se topește într-un zâmbet larg.

Am parcat la poalele dealului, la limita unui sat cu case din blocuri de zgură aparținând beduinilor din tribul taamra, unde un indicator înalt de 2 m spune că  cetățenilor israelieni le e interzis prin lege să intre. Munca lui Netzer de la Herodium, la fel ca viața si cariera lui, a fost marcata de politică, violență și război.

A crescut în Ierusalim, unde casa i-a fost bombardată de fortele arabe când au ocupat partea estică a orașului în 1948, cu puțin înaintea întemeierii Israelului. Având inițial studii de arhitectură, Netzer a participat la cercetări arheologice de vară încă din anii 1950, pe când era student.

A continuat să practice cele două activități în paralel, putând să-și desfășoare excavările datorită abilităților de afaceri dobândite ca arhitect independent, facând rost el însuși de banii necesari pentru săpături, folosind studenți când nu-și putea permite să angajeze oameni din afară și transportând echipament înspre și dinspre situri cu furgoneta proprie, încărcată cu patru roabe bine uzate în spate și alte cinci prinse pe capotă.

Prima intalnire cu Irod s-a petrecut în 1963, când a început un stagiu de trei ani ca arhitect al echipei care efectua săpături topografice la Masada, complexul fortificat construit de regele iudeu pe o terasa ce domina Marea Moartă. În 1967, când Războiul de Șase Zile și ocuparea Cisiordaniei, care i-a urmat, au făcut ca un număr de situri legate de Irod să le devină accesibile arheologilor israelieni, Netzer a început excavațiile la două dintre cele mai bogate, la Ierihon si Herodium, iar ulterior la alte câteva.

„Am intâlnit atâtea proiecte și soluții arhitecturale unice, încât treptat am ajuns la concluzia că în spatele lor se afla o singură minte – ca Irod înțelegea în profunzime arhitectura și planificarea urbană și că a avut un rol activ în ridicarea multora dintre clădirile sale.“

În următoarele câteva ore, am șerpuit pe drumul nostru care urca dealul, iar ruinele masive ne-au reconstruit paradisul ridicat de Irod la marginea deșertului, ca un miraj devenit realitate. Herodium consta în două sectoare principale: orașul-grădină al Herodiumului Inferior, la poalele dealului și pe pantele de la baza – la data construcției, era probabil cel mai mare complex de vile din lumea romană – și impunătoarea fortăreață-palat din Herodiumul Superior, pe coamă, al cărei Turn Estic masiv, cu cinci niveluri, aflat de mult in ruine, domina cândva orizontul.

„Herodium e un sit complicat, întrucât e amplasat pe un teren abrupt, articulat pe multe niveluri, și are o mare bogăție de vestigii – mi-a spus Netzer de-îndata ce am inceput să suim spre Palatul Inferior. E un puzzle vast, cu patru dimensiuni, căci timpul este și el o dimensiune.“

Nu departe de locul unde parcasem, Netzer mi-a arătat Marele Bazin, la care a început să sape în 1972: era rectangular, făcut din cărămidă și înconjurat de o colonada albă și gratioasă, care pe vremuri cuprindea o piscina pentru înot aproape cât un teren de fotbal.

Cu anii, el a asamblat treptat alte piese ale puzzle-ului Herodium, încercând și abandonând teoriile referitoare la identitatea structurilor individuale pâna când acestea s-au potrivit perfect cu concepția de ansamblu a sitului. Pe pantele mai joase, am pășit pe o terasă plată, de aproximativ 30 m lățime și aproape 365 m lungime, care fusese tăiata în coasta dealului.

„La început, am crezut că era un hipodrom – mi-a spus când am ajuns la ea. Dar în cele din urmă am ajuns la concluzia că era prea îngustă pentru raza de întoarcere a carelor de curse. Așa că am căzut de acord că era vorba probabil de un teren de paradă, pe care s-a adunat armata lui Irod in timpul funeraliilor sale.“

Pregătirea de arhitect a lui Netzer i-a permis sa recunoască in fotografii aeriene axele de simetrie precise care legau clădirile din Herodiumul Superior și cel Inferior. O axă nord-sud trecea exact prin centrul fortăreței de pe culme și al Palatului Inferior de pe panta de dedesubt; o alta, la aproximativ 30 de grade de prima, împărțea în două Turnul de Est și Marele Bazin.

Asta însemna că Herodiumul fusese construit potrivit unui plan general cuprinzător, care, crede Netzer, a fost probabil conceput de către Irod însuși. „E foarte posibil ca Herodiumul să fi reprezentat in mintea lui Irod orașul ideal – mi-a spus el –, ale cărui cladiri somptuoase, colonade și ape în curgere creau o ordine și o atmosferă de pace și liniște după care, probabil, el tânjea.“ Toate aceste frumuseți de la un om care și-a ucis soția și fiii, și-a torturat curtenii și a petrecut luni întregi bălmăjind ca un nebun.

În 1972, când a început săpăturile la Herodium, Netzer nu era neaparat interesat de găsirea adevăratului mormânt al lui Irod. Totuși, cu anii, asta s-a transformat într-un soi de obsesie. „Ne-am spart capul cu problema mormântului“ – râde Netzer, folosind o expresie evreiască. La începutul lui 2006, la scurt timp după ce reveniseră la Herodium după cea de-a doua intifada, el a încercat o nouă abordare.

„Mi-am spus: «Săpăm de ani de zile în Herodiumul Inferior și nici vorbă ca mormântul să fie acolo. Hai să incercăm pe deal.»“ A ales un punct înalt al versantului, nu departe de Turnul de Est, unde intuiția îi spunea că o neregularitate a unuia din ziduri ar putea semnala prezența unei structuri subterane.

Netzer si cu mine am ajuns acolo tocmai când vocea unui muezin a răsunat din minaretul satului de dedesubt, chemând credincioșii la rugăciune. În panta dealului fusese tăiat un prag, care lăsa să se vadă un zid de 9 m din blocuri de calcar, atât de bine definit și de strălucitor, încât părea să fi răsărit de curând din coasta plină de pietre a dealului.

Yaakov Kalman și Roi Porath, vechi membri ai echipei de săpături, tocmai se așezaseră, împreună cu alți lucrători, la o gustare cu măsline, anacarde, cepe mici și albe, humus și curmale dense, cu gust de caramel.

În primavara lui 2007, la câteva luni de la debutul săpăturilor la noua locație, echipa lui Netzer a început să găsească fragmente frumos cioplite dintr-un obiect fin sculptat în piatra dură de calcar roz, unul dintre ele purtând o rozetă ornamentală întâlnită în arta funerară.

Porath i-a trimis pe mail lui Netzer, care era plecat din sit, fotografii ale fragmentelor, împreună cu o întrebare ispititoare: „Ar putea fi un sarcofag?“ Pe 27 aprilie, tăișul cazmalei lui Porath a sunat ca și cum ar fi dat peste ceva mare și dur îngropat dedesubt. El a dezgolit treptat trei blocuri masive dintr-o piatră calcaroasă albă, numita meleke, cuvântul arab pentru „regal“.

„Pornind de la calitatea superioară a pietrei, de la zidăria îngrijită, de la mulțimea ornamentelor, mi-am dat seama imediat că era vorba de o descoperire majoră, parte a unei structuri mari și maiestuoase“ – a spus Porath. El i-a telefonat lui Netzer, care era în mașina cu Dvorah, soția lui. „Ehud a fost foarte reținut pe parcursul convorbirii – își amintește ea. L-a intrebat pe Roi despre lucrătura pietrei, fiind de acord că era diferită față de tot ce găsiseră în Herodium. A conchis: «O.K., cred că asta e».

Dar dupa ce a închis telefonul, și-a aruncat brațele în aer și a strigat «Yesh!», ceea ce înseamnă «Este!» E un cuvânt folosit de adolescenți – Ehud nu vorbește niciodată așa! Nu l-am vazut niciodată atât de fericit.“ Netzer și echipa lui cred că monumentul pe care l-au dezgropat treptat a avut cândva 24 m înălțime, cu un prim etaj în formă de cub, un al doilea cilindric și un acoperiș semeț, țuguiat, ascuțit precum o turlă de biserică.

Fragmente ale altor două sarcofage, cioplite elegant, dar dintr-o piatră de calitate inferioară, au fost găsite curând în apropiere, la fel ca și niște oseminte umane. Deja existau tot mai puține îndoieli că mormântul lui Irod fusese descoperit în sfârșit. Starea fragmentelor de sarcofag confirmă că Irod a fost defăimat până și mort: urme de ciocan dezvăluie că sarcofagele au fost distruse intentionat.

Cel din calcar roz a fost cu precădere ținta unui tratament sălbatic, fiind spart în sute de bucăți. Distrugerea s-a petrecut, pare-se, cam la 70 de ani de la moartea lui Irod, când luptătorii evrei au ocupat Herodiumul în timpul a două rebeliuni scurte și lipsite de succes, numite Prima și, respectiv, A Doua Revoltă Evreiască, împotriva ocupanților romani. „Ei vedeau în Irod un colaborator al romanilor, un trădător al credinței și al independenței politice a evreilor – mi-a spus Netzer. Nu era un simplu jaf.

Era răzbunare.“ Timp de trei săptămâni, Netzer și echipa lui au ținut secretă descoperirea. „Voiam ca toate lucrurile să-mi fie clare înainte de a face anunțul, întrucât mă așteptam ca mormântul să primească multă atenție.“ Avea dreptate. Conferința de presă a lui Netzer de pe 8 martie a declanșat un incident politic.

Shaul Goldstein, lider al coloniei Gush Etzion, de la sud de Ierusalim, a spus la radioul armatei israeliene că mormântul constituie „o nouă dovadă a legăturii dintre Gush Etzion și poporul evreu și Ierusalim“ și a cerut să fie desemnat sit național și religios.

Dimpotrivă, Autoritatea Palestiniana, îngrijorată vizibil că prezența mormântului va întări pretențiile evreilor asupra regiunii, a pus sub semnul întrebării în mod public faptul că mormântul îi aparținea lui Irod și a protestat împotriva mutării de catre Netzer a vestigiilor din sit – aflat în Cisiordania și sub presupus control palestinian – pe teritoriul israelian. „Acesta e un jaf al artefactelor palestiniene“ – le-a spus celor de la Washington Post Nabil Khatib, administratorul districtului Betleem din partea Autorității Palestiniene.

Viziunea lui Irod nu i-a supraviețuit prea multă vreme. După moartea sa, prosperitatea Iudeei a intrat în declin. Descendenții au irosit enorma bogăție pe care le-o lăsase și au făcut praf armonia religioasă și politică pe care o întreținuse cu atâta grijă. După zece ani de domnie ineficientă a fiului lui Irod, romanii, iritați, au desemnat un procurator care să conduca Iudeea în mod direct (la începutul anilor 30 d.Hr., funcția a fost deținută de Pilat din Pont). Pentru mulți evrei, romanii erau acum asupritorii necredincioși.

În Prima Revoltă Evreiască, la sfârșitul anilor 60 d.Hr., rebelii au rezistat cu dârzenie împotriva legiunilor romane în ambele fortărețe construite de Irod pe creste de deal, Herodium și Masada. La Herodium, ei au vandalizat mormântul lui Irod și au refăcut culmea dealului: au transformat tricliniul, o încăpere luxoasă în care era servită masa, în sinagogă și au săpat două băi rituale evreiești, numite mikvah, transformându-le în curte.

În cele din urmă, luptătorii de acolo s-au predat. Dar la Masada, ei au luptat până la capăt; când înfrângerea a părut inevitabilă, se spune că s-au sinucis pentru a nu deveni prizonieri și sclavi romani. În timpul celei de A Doua Revolte Evreiești, din jurul anului 130, cele două fortărețe au devenit din nou bastioane rebele.

La Herodium, răsculații au săpat un sistem de tuneluri în deal, pe care l-au folosit pentru a lansa atacuri-surpriză împotriva romanilor și care poate fi vizitat și astăzi. Ca și templul lui Irod din Ierusalim, Herodium și Masada ramân repere proeminente pentru israelienii din zilele noastre.

Luptătorii lor temerari simbolizează un idealism religios și un curaj impresionant în fața invadatorilor străini, pentru mulți israelieni asta rezonând puternic cu poziția actuală a țării lor în Orientul Apropiat. În timpul sărbătorii Tishab b’Ab, când evreii comemorează distrugerea Primului și a celui de-al Doilea Templu, unii au început să jelească pe coama dealului de la Herodium în loc de Ierusalim.

La Masada, se țin priveghiuri la lumina lumânării și se celebrează bar mitzvah, iar ofițerii sunt primiți în armata israeliană repetând fraza profetică: „Masada nu va mai cădea niciodată!“ Și totuși astăzi – mi-a spus Netzer – tot mai mulți israelieni privesc curajul suicidar al apărătorilor Masadei ca pe-un fanatism lipsit de sens. „Mulți spun că ar fi trebuit să negocieze cu romanii, nu să lupte orbește până la moarte.“

Poate că alianța lui Irod cu romanii, considerată mult timp o trădare, începe să semene tot mai mult cu o diplomație de stat. Întrebările privitoare la independență și colaborare, puritate religioasă și eclectism cultural, creativitate și putere – pe care le ridică viața lui – rămân în dezbatere și de actualitate.

(Articolul a fost publicat în ediția din decembrie 2008 a revistei National Geographic România)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*