Primele indicii ale lui Darwin

Testoase din Galapagos in Alcedo Caldera, Insula Isabela „La izvoare, era un spectacol curios sa urmaresti numeroase dintre aceste creaturi uriase, o parte inaintand nerabdatoare, cu gaturile intinse, iar cealalta parte intorcandu-se dupa ce-si vor fi potolit setea.“ 8 Octombrie, 1835

Omul de stiinta a fost inspirat de fosile de armadilo si lenesi.

Text: David Quammen

“Ziua s-a scurs intr-un mod incantator. Dar chiar incantarea e un termen palid pentru a exprima sentimentul unui naturalist care, pentru intaia oara, cutreiera de unul singur printr-o padure braziliana.”

– Calatoria Vasului Beagle, 29 februarie, 1832

Anul acesta marcheaza a 150-a aniversare a celei mai incendiare carti din istoria stiintei si, ca o coincidenta, cea de-a 200-a aniversare a englezului cumpatat care a scris-o. Charles Darwin n-a inventat ideea de evolutie, la fel cum nici Abraham Lincoln, care intamplator are ziua de nastere tot pe 12 februarie, n-a inventat ideea de libertate.

Ceea ce a oferit Darwin prin Originea speciilor a fost o teorie redutabila cu privire la cum poate surveni evolutia prin forte pur naturale, permitand oamenilor de stiinta sa exploreze glorioasa complexitate a vietii, in loc s-o accepte pur si simplu ca pe un mister de nedezlegat.

“Nimic din biologie n-are sens decat in lumina evolutiei” – scria acum 36 de ani geneticianul Theodosius Dobzhansky. Lumina aceea, ivita ca o licarire in mintea unui tanar naturalist de la bordul vasului H.M.S. Beagle, straluceste astazi intr-atat, incat la raza ei putem citi adevarata carte a vietii. Darwin ar fi coplesit de bucurie sa vada cate lucruri nu cunostea si cate au mai ramas de aflat.

Calatoria tanarului Charles Darwin la bordul navei H.M.S. Beagle, pe parcursul anilor 1831-36, e unul dintre cele mai cunoscute si mai iscusit mitologizate episoade din istoria stiintei. Legenda spune ca Darwin a navigat pe Beagle in calitate de naturalist al vasului, a vizitat Arhipelagul Galápagos, din estul Oceanului Pacific, unde a vazut testoase-uriase-de-Galápagos si cinteze.

Numeroasele specii de cinteze se deosebeau prin forma diferita a ciocurilor, care sugera adaptarea la diete specifice. Testoasele, de la o insula la alta, purtau carapace de forme diferite. Aceste indicii din Galápagos l-au facut pe Darwin (de indata? mult timp dupa aceea? aici legenda e vaga) sa conchida ca diversitatea vietii pe Pamant a luat nastere printr-un proces organic de descendenta, insotit de modificari – evolutie, asa cum e cunoscuta acum -, actionat de mecanismul selectiei naturale.

El a scris o carte intitulata Originea speciilor si a convins pe toata lumea, cu exceptia conducerii Bisericii Anglicane, ca lucrurile au stat intocmai. Ei bine, e adevarat si nu prea. Aceasta relatare sumara a calatoriei lui Beagle si a consecintelor ei contine o farama atragatoare de adevar, dar in acelasi timp starneste confuzie, distorsioneaza si omite mult din el.

De pilda, cintezele n-au fost atat de relevante ca diversitatea de mimide din insule, cel putin nu la inceput, iar Darwin n-a facut lega- tura dintre ele pana cand un ornitolog de acasa, din Anglia, nu i-a dat o mana de ajutor. Escala din Galápagos a fost un episod scurt si neasteptat, aproape de sfarsitul unei expeditii consacrate in special explorarii liniei de coasta sud-americane.

Darwin nu se imbarcase pe Beagle ca naturalist oficial; era un tanar absolvent de Cambridge in varsta de 22 de ani, care se indrepta oarecum indiferent spre o cariera de preot de tara, invitat in calatorie sa tina companie la masa capitanului, un aristocrat tanar si istet, pe nume Robert Fitzroy. Darwin chiar si-a asumat rolul de naturalist si s-a considerat el insusi astfel pe masura trecerii timpului. Dar teoria sa s-a dezvoltat lent, in secret, iar

Originea speciilor n-a aparut pana in 1859. Multi oameni de stiinta, precum si unii membri victorieni ai clerului, s-au opus timp de decenii argumentelor si dovezilor prezentate. Realitatea evolutiei a devenit larg acceptata in timpul vietii lui Darwin, dar teoria sa caracteristica – avand selectia naturala ca prima cauza – n-a triumfat decat in jurul anilor 1940, dupa ce a fost integrata cu succes in genetica.

Pe langa aceste clarificari, aspectul cel mai interesant omis de varianta simplificata a povestii e urmatorul: primul indiciu autentic al lui Darwin cu privire la evolutie nu survenise in Galápagos, ci cu trei ani inainte, pe o plaja cuprinsa de furtuna, de-a lungul coastei nordice a Argentinei. {i n-avea forma unui cioc de pasare.

Nici macar nu era vorba de o fiinta vie. Era un tezaur de fosile. Notiunea de cintezele lui Darwin poate fi data uitarii. Pentru o noua viziune asupra calatoriei lui Beagle, trebuie sa incepem cu armadilo si lenesii-uriasi ai lui Darwin.

In septembrie 1832, in primul an al misiunii sale, Beagle a acostat langa Bahía Blanca, o asezare situata in interiorul unui golf, la aproximativ 650 km spre sud-vest de Buenos Aires. Un anume general Rosas ducea un razboi genocid impotriva indienilor, iar Bahía Blanca constituia un avanpost fortificat, ocupat in majoritate de soldati.Mai bine de o luna, Beagle a ramas in zona, o parte a echipajului fiind ocupata cu cercetarea, celeilalte fiindu-i trasate sarcini pe uscat – saparea unei fantani, strangerea lemnelor de foc, vanatoarea pentru hrana.

Peisajul inconjurator era pampasul argentinian clasic, pasunea fertila ce facea loc dunelor de nisip ancorate de ierburi de-a lungul coastei. Vanatorii se intorceau cu caprioare, agouti si alte tipuri de vanat, inclusiv cativa armadilo si o pasare mare, incapabila sa zboare, pe care Darwin a numit-o, la repezeala, „strut“.

Bineinteles ca nu era un strut (care e originar din Africa si initial din Orientul Mijlociu); era un nandu, care seamana cu strutul, dar traieste doar in America de Sud si e cea mai grea pasare de pe continent. „Ceea ce am avut la pranz azi ar putea parea foarte ciudat in Anglia – scria Darwin in jurnalul sau pe 18 septembrie, savurand exotismul noului sau regim –, strut in aluat si armadilo“.

 El era in cautarea unei aventuri zburdalnice, nu doar intr-o cercetare pe teren in domeniul istoriei naturale, iar jurnalul sau de bord (ulterior transformat intr-unul de calatorie, cunoscut sub numele Calatoria vasului Beagle) reflecta interesul pe care el il acorda culturilor, oamenilor, politicii, precum si stiintei. Carnea rosie a pasarii mari aducea cu vita – si-a notat el. Armadilo, dupa ce erau scosi din carcasa, aveau infatisarea si gustul unei rate.

Experientele sale culinare de aici, din pampas, si mai apoi din Patagonia, nu doar ca au facut parte din turneul sau vorace de descoperiri, ci au jucat in cele din urma un rol in gandirea sa evolutionista. Dupa cateva zile, pe 22 septembrie 1832, Darwin si Fitzroy au luat o barca mica pentru a vizita un loc numit Punta Alta, la 16 km de locul unde ancorasera, gasind aici cateva aflorimente stancoase aflate deasupra apei. „Sunt primele pe care le-am vazut – scria Darwin – si sunt foarte interesante, continand numeroase cochilii si oasele unor animale mari.“ in ciuda numelui, Punta Alta („punct inalt“) nu era foarte inalt, faleza rosiatica din argilit de-abia ridicandu-se la circa 6 m.

Dar daca promontoriul nu era spectaculos, fosilele expuse erau: cu forme mari, neobisnuite si din abundenta. Darwin si un ajutor au inceput sa sape cu tarnacoapele in roca moale. in sesiunea respectiva si in cele ulterioare, el a prelevat de la Punta Alta ramasitele a noua mamifere de talie mare, toate necunoscute sau aproape necunoscute pentru stiinta. Erau giganti disparuti din Pleistocen, unici in cele doua Americi, datand de mai bine de 12.000 de ani.

Cel mai celebru era Megatherium, un lenes-urias de marimea unui elefant, care fusese deja numit si descris de catre anatomistul francez Georges Cuvier pe baza unui set de fosile descoperite in Paraguay. Lenesii actuali sunt specifici Americii Centrale si de Sud, si doar acelei zone; Megatherium avea multe dintre caracteristicile lor anatomice, dar era mult prea mare pentru a se putea catara in copaci.

Descoperirile lui Darwin includeau cel putin alti trei lenesi-uriasi, o specie disparuta de cal si o carapace protectoare facuta din mici placi strans imbinate, ramasa in urma vreunei bestii uriase care trebuie sa fi semanat bine cu un armadilo. El era deja familiarizat cu armadilo in carne si oase, dupa ce-l mancase pe cel jupuit de carapace, cu gust de rata, impreuna cu strutul in aluat.

Mai vazuse gaucho locali omorand armadilo si prajindu-i in carapace. Cele 20 de specii actuale de armadilo traiesc, toate, pe teritoriul Americilor, iar cateva sunt intalnite in pampas; animalele prajite erau probabil armadilo (Euphractus sexcinctus), din belsug in zona si cu reputatia de a avea un gust oribil, lucru care nu trebuie sa-i fi descurajat pe acei gaucho nepretentiosi, care uneori traiau cu ce gaseau timp de saptamani. „La fel ca melcii, intreaga proprietate si-o cara in spate, iar mancarea e in jurul lor“ – scria Darwin, referindu-se la cowboy, nu la armadilo.

O luna mai tarziu, la 50 km spre nord de Punta Alta, de-a lungul tarmului, Darwin a descoperit o alta faleza bogata in fosile, aceasta avand o inaltime de 35 m si marcand un loc numit Monte Hermoso. Acolo a dezgropat ramasitele pietrificate ale catorva creaturi deteriorate, care ii aminteau, in diferite feluri, de un agouti, un capibara si de o mica rozatoare sud-americana, tuco, exceptand faptul ca, in fiecare caz, potrivirea dintre fosile si speciile actuale era mare, dar nu totala.

 Si mai tarziu, mai departe spre sud pe coasta Argentinei, el a excavat un al treilea set de oase de mamifer, care, examinate ulterior de catre un anatomist, i-au amintit acestuia de o specie disparuta de camila. Creatura a devenit cunoscuta sub numele de Macrauchenia. Familia camilelor include doua specii sud-americane salbatice, guanaco si vicuña, precum si variantele lor domesticite, lama si alpacaua.

Darwin era perfect constient ca in zona mai traiau guanaco, intrucat impuscase el insusi unul doar cu cateva zile in urma. Aceste descoperiri, analogii si juxtapuneri i s-au fixat in memorie si in imaginatie, fermentand acolo pe masura ce calatoria a continuat si multi ani dupa aceea. intre timp, fosilele au fost puse in lazi pentru a fi expediate in Anglia, cele mai multe date in grija lui John Stevens Henslow, distinsul botanist care fusese mentorul lui Darwin la Cambridge. „Am fost norocos cu fosilele“ – ii scria el lui Henslow.

El pomeneste de rozatoarea uriasa, lenesul-urias, si de placile osoase poligonale, comentand la final: „Imediat ce le-am zarit, m-am gandit ca trebuie sa apartina unui armadilo gigant, o specie actuala, al carei gen se gaseste din belsug aici.“ {i adauga: „Daca va intereseaza suficient de mult pentru a le despacheta, as fi tare curios sa aflu ceva despre ele.“ E important sa nu exageram masura in care Darwin si-ar fi putut identifica descoperirile, pentru a nu mai vorbi de interpretare. Majoritatea fosilelor sale, cu exceptia Megatherium-ului, reprezentau specii inca necunoscute expertilor, iar el nu era un expert.

Nu era un anatomist comparatist, precum marele Cuvier; nu cunostea prea multe despre mamifere; iar cuvantul „paleontolog“ nici macar nu fusese introdus in circulatie. Darwin a incredintat descrierea si identificarea fosilelor sale unui stralucit tanar anatomist de acasa, din Londra, pe nume Richard Owen, o promitatoare autoritate in domeniul mamiferelor disparute.

Owen a fost cel care a botezat lenesi necunoscuti si tot el a sugerat (in mod eronat, corectandu-se ulterior) afinitatea dintre Macrauchenia si camila. Darwin insusi nu era Owen. El era doar un om de teren extrem de atent, avid dupa specimene, care invata din mers. Invitatia la bordul lui Beagle l-a salvat de la o cariera nepotrivita, cea de pastor de tara, si chiar din primele zile de dupa imbarcare s-a pus sarguincios pe treaba, pregatindu-se cu repeziciune pentru a- i asuma (si apoi a depasi) rolul de naturalist al vasului.

Cea mai buna calificare pe care-o avea in interpretarea fosilelor era curiozitatea sa intensa, talentul de a face observatii atente si sentimentul instinctiv ca totul in lumea naturala are oarecum legatura cu restul. De asemenea, el nu se ferea de speculatii indraznete – atata vreme cat le putea face in particular.

O alta informatie minora, dar sugestiva, i-a parvenit la cateva luni, in timp ce Beagle zabovea in larg, in nordul Patagoniei, iar Darwin isi petrecea timpul pe uscat, cu un alt grup de gaucho prietenosi. La inceput a fost o vorba-n vant: gaucho au pomenit de o specie rara de strut, mai mic decat cel comun, cu picioare mai scurte si mai usor de ucis cu bolas-urile lor (laturi de vanatoare prevazute cu bile), altminteri insa asemanator.

 Posibilitatea de a gasi acea pasare nu i-a trecut prin cap lui Darwin pana cand unul dintre colegii sai de vas a impuscat un asemenea „strut“ mic (strutul-lui-Darwin) pentru hrana. Darwin nu i-a acordat prea multa atentie, inchipuindu-si ca era un pui. „Pasarea a fost jupuita si fripta inainte sa-mi dau seama – scria el intr-un pasaj atat de candid, ca-l si vedeai plesnindu-se peste frunte.

Dar capul, gatul, picioarele, aripile, multe dintre penele mari si o mare parte din piele fusesera pastrate.“ El a salvat ramasitele si le-a trimis in Anglia, unde au fost insailate intr-un specimen prezentabil, destinat Muzeului Societatii Zoologice. Ornitologul John Gould, caruia Darwin ii va incredint a spre identificare cintezele si mimidele sale din Galápagos, a fost si primul care a studiat aceasta creatura.

Gould a confirmat ca era vorba de o specie distincta si a numit-o Rhea darwinii (nume care va fi schimbat ulterior, din cauza unor detalii taxonomice) in cinstea celui care a salvat-o din gunoi. Ce l-a intrigat cel mai mult pe Darwin la cele doua specii de nandu a fost faptul ca, in ciuda similitudinilor, distribuirea lor geografica se suprapunea in foarte mica masura.

Nandu cel mare traia in pampas si in nordul Patagoniei, ajungand spre sud chiar pana la Río Negro, in Argentina, care curge spre tarm la aproximativ 41° latitudine sudica; nandu cel mic ii lua locul dincolo de Río Negro, ocupand sudul Patagoniei. impreuna cu dovada mamiferelor sud-americane disparute, implicatiile diversitatii si distribuirii acestor nandu se vor dovedi aproape la fel de sugestive pentru Darwin ca modelele pe care le va intalni ulterior printre cintezele si mimidele din Galápagos.

Care este originea speciilor si cum au ajuns acolo unde sunt? Explicatia larg raspandita, inca imbratisata ferm de catre stiinta europeana la vremea calatoriei lui Beagle, era aceea ca Dumnezeu crease speciile separat, in grupuri consecutive (pentru a compensa disparitiile) si alesese sa le plaseze, aproape arbitrar, in zonele lor specifice – cangurii in Australia, girafele si zebrele in Africa, nandu, lenesii si armadilo in America de Sud, speciile vii si cele disparute fiind ingramadite laolalta in spatiu si timp.

Dar pentru Darwin, atat mamiferele disparute (impreuna cu echivalentele lor vii din randul lenesilor si armadilo), cat si cei doi nandu (ocupand regiuni adiacente de habitat) sugerau o ipoteza mai rationala: ideea de inrudire si succesiune printre speciile strans apropiate. Aceasta e explicatia de care Darwin se simtea atras, intrucat parea mai eficienta, mai inductiva si mai convingatoare decat scenariul creationist.

Cat de importante au fost informatiile sud-americane in zdruncinarea credintei sale in viziunea ortodoxa – convingandu-l ca evolutia e o realitate pentru care ar trebui cautata o explicatie materiala? Darwin insusi va oferi mai multe raspunsuri la aceasta intrebare pe parcursul vietii sale. Raspunsurile sale variau, in esenta, de la foarte importante, dar intr-o mai mica masura decat pasarile din Galápagos, la crucial de importante, punct.

El a sugerat acest subiect in 1845, in editia secunda a povestirii calatoriei cu Beagle, revazuta pentru a include aluzii discrete la teoria pe care nu era inca pregatit s-o publice. Relatiile dintre fosile si speciile de azi printre rozatoare, lenesi, camile si armadilo erau „de cel mai mare interes“ – nota el. Investigatiile ulterioare ale altor cercetatori revelasera intre timp existenta aceluiasi tipar in Brazilia – fosile si forme vii de furnicar, tapir, maimuta, pecari si oposum.

„Aceasta minunata relatie, pe acelasi continent, intre morti si vii – scria Darwin – va face mai multa lumina cu privire la aparitia fiintelor organice pe planeta noastra si la disparitia lor decat orice fel de date.“ Dar ce fel de lumina? Ce urma sa dezvaluie aceasta lumina? A face lumina era una dintre metaforele sale preferate si ea va reveni, dar nu mai inainte de un deceniu si jumatate – nu inainte ca el sa proiecteze in public raza orbitoare a teoriei sale.

Mai exista un semn de intrebare legat de fosile si nandu din America de Sud: cand i s-a intiparit in minte lui Darwin aceasta evidenta, conducandu-l la ideea de evolutie?

Punctul de vedere acceptat indeobste e acela ca el s-a intors din calatoria pe Beagle fara a fi devenit deja un evolutionist, ci doar intrigat de ceea ce vazuse, si ca a facut saltul cel mare spre gandirea evolutionista dupa ce se va fi consultat la Londra cu John Gould si Richard Owen cu privire la specimenele de pasari si fosile pe care li le incredintase.

(Curand dupa aceasta, el a inceput sa utilizeze un termen nou pentru acest proces, „transmutatie“). Dar nu toata lumea e de acord cu asta. „Cred ca, launtric, el se convertise cu mult timp inainte“ – mi-a spus un istoric al paleontologiei, pe nume Paul D. Brinkman. Ne aflam in biroul sau de la Muzeul de {tiinte Naturale din Raleigh, Carolina de Nord, inconjurati de un portret al tanarului Darwin, un poster cu Jurassic Park si fotografii ale unor vechi specimene de lenesipreistorici si gliptodonti.

„De ce ar exista aceasta asemanare intre fauna fosila si fauna actuala din aceasta zona? De ce ar fi atat de similare?“ – intreba el, repunand intrebari pe care trebuie sa le fi formulat si Darwin. Vechile rozatoare si agouti de azi, gliptodontii si armadilo – de ce? „Cred ca una dintre posibilele explicatii la care se gandea, nu mai tarziu de 1832, era aceea ca o specie a dat nastere celeilalte. Transmutatie.“

Dar chiar si Brinkman recunoaste ca exista doar dovezi subtirele, „fara surle si trambite“ in favoarea ipotezei sale cu privire la convertirea lui Darwin la evolutionism cu mult inainte de a pune piciorul in Galápagos. O marturie obscura a venit de la Darwin insusi, catre sfarsitul vietii, in autobiografia privata pe care a scris-o pentru familia sa.

„In timpul calatoriei lui Beagle – isi amintea el –, fusesem profund impresionat de descoperirea, in formatiunile din pampas, a unor mari fosile de animale acoperite cu o armura precum cea existenta la armadilo.“ El s-a mai referit si la nandu si la speciile din Galápagos, care difereau de la insula la insula.

„Era evident – scria Darwin – ca astfel de fapte, ca acestea, precum si multe altele, puteau fi explicate cu ajutorul ipotezei ca speciile se modifica treptat; iar subiectul acesta m-a bantuit.“ De atunci, i-a bantuit si pe cercetatori.

Vasul Beagle, incheindu-si munca de cercetare in America de Sud si apoi facand, timp de un an, inconjurul lumii, a ajuns in Anglia in 1836. Darwin, pe atunci in varsta de 27 de ani si un experimentat naturalist, satul de calatorii si dornic sa revina acasa, se schimbase si in alte privinte.

Nu se mai vedea slujind intr-o parohie de tara; era hotarat sa se dedice unei cariere stiintifice. {i incepuse, cel putin, sa-si piarda credinta in imutabilitatea speciilor. E imposibil de stiut cu siguranta, dar el pare sa fi identificat pana atunci marea intrebare, chiar daca nu si marele raspuns, ce va domina restul vietii sale consacrate stiintei.

Specimenele fiind incredintate pentru identificare unor specialisti (pasarile – lui Gould; mamiferele fosilizate – lui Owen; reptilele – unui zoolog pe nume Thomas Bell), el a purces la ordonarea gandurilor si la verificarea presupunerilor sale. El si-a framantat mintea, in carnetelele sale secrete, cu privire la struti, guanaco si la intrebarea daca „o specie chiar se transforma in alta“.

Daca e asa, cum ar putea surveni o astfel de transmutare? Cam dupa un an si jumatate, dupa adaugarea a inca unui element crucial la conceptia sa (acela de reproducere in exces si de lupta pentru existenta, imprumutat dintr- un eseu despre populatia umana scris de Thomas Malthus), Darwin si-a formulat teoria: selectia naturala, in care indivizii cel mai bine adaptati ai fiecarei populatii supravietuiesc, dand nastere unor progenituri, iar ceilalti – nu. Apoi si-a alimentat, rafinat, dezvoltat si tainuit teoria timp de douazeci de ani, pana cand mai tanarului Alfred Russel Wallace (vezi „Omul care n-a fost Darwin“, in National Geographic, decembrie 2008) i-a venit aceeasi idee, obligandu-l pe Darwin sa se grabeasca pentru a-si incredinta lucrarea tiparului.

Asta se intampla in 1858. Pana atunci, Darwin incepuse sa scrie un tratat lung, detaliat, impanat cu note de subsol, despre selectia naturala, dar acesta era doar pe jumatate finalizat. Panicat, simtind ca ideea ii apartinea, si totusi retrezit la viata de importanta nemaipomenita a povestii pe care o avea de spus, el a lasat deoparte cartoiul si a intocmit repede o prezentare mai succinta.

Aceasta varianta restransa, facuta in pripa, urma sa fie doar un „rezumat“ al teoriei si al datelor pe care se fundamenta – sustinea el. A numit-o „abominabilul meu volum“, intrucat, dupa decenii de chibzuinta si intarziere, procesul de scriere fusese unul pripit si dureros. Dorea sa-l numeasca Un rezumat al unui eseu despre originea speciilor si a raselor prin selectie naturala, dar editorul l-a convins sa accepte ceva mai atractiv, macar partial.

A aparut in noiembrie 1859 sub numele Despre originea speciilor prin metoda selectiei naturale etcetera si a devenit imediat un best-seller. Cinci noi editii au vazut lumina tiparului in timpul vietii lui Darwin. Aproape incontestabil, e cea mai importanta carte de stiinta publicata vreodata.

Dupa 150 de ani, oamenii continua sa o venereze, sa o regrete, iar Originea speciilor continua sa exercite o influenta extraordinara – desi, din pacate, putini sunt cei care o si citesc de fapt. Iar indiciile uitate care l-au condus la teoria sa continua sa fie, in general, uitate si ele. in orice caz, sunt omise din mitologie.

Cercetatorii inca isi disputa semnificatia acelor creaturi argentiniene disparute sau inca in viata, in special a lenesilor-preistorici si gliptodontilor, a lenesilor, armadilo si nandu. Probele sunt neconcludente, chiar si in numeroasele comentarii privind acest subiect lasate de catre Darwin insusi.

Cel mai elocvent dintre comentarii, din punctul meu de vedere, e atat de evident, ca tinde sa fie trecut cu vederea. El cuprinde primele doua propozitii din Originea speciilor, conferind o nota nostalgica inceputului cartii. El spune: „Pe cand ma aflam la bordul vasului «Beagle», in calitate de naturalist, am fost foarte surprins de anumite aspecte ce priveau distributia locuitorilor Americii de Sud si de raporturile geologice ale prezentului cu vechii locuitori ai continentului. Mi se parea ca aceste aspecte fac oarecum lumina in problema originii speciilor.“ Cintezele din Galápagos isi fac aparitia dupa vreo 400 de pagini.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*