Primele indicii ale lui Darwin

Testoase din Galapagos in Alcedo Caldera, Insula Isabela „La izvoare, era un spectacol curios sa urmaresti numeroase dintre aceste creaturi uriase, o parte inaintand nerabdatoare, cu gaturile intinse, iar cealalta parte intorcandu-se dupa ce-si vor fi potolit setea.“ 8 Octombrie, 1835

Omul de știință a fost inspirat de fosilele de armadilo și leneși.

Text: David Quammen

“Ziua s-a scurs într-un mod încântător. Dar chiar încântarea e un termen palid pentru a exprima sentimentul unui naturalist care, pentru întâia oara, cutreiera de unul singur printr-o pădure braziliană.”

– Călătoria Vasului Beagle, 29 februarie, 1832

Anul acesta marchează a 150-a aniversare a celei mai incendiare cărți din istoria științei și, ca o coincidență, cea de-a 200-a aniversare a englezului cumpătat care a scris-o. Charles Darwin n-a inventat ideea de evoluție, la fel cum nici Abraham Lincoln, care întâmplător are ziua de naștere tot pe 12 februarie, n-a inventat ideea de libertate.

Ceea ce a oferit Darwin prin Originea speciilor a fost o teorie redutabilă cu privire la cum poate surveni evoluția prin forțe pur naturale, permițând oamenilor de știință să exploreze glorioasa complexitate a vieții, în loc s-o accepte pur și simplu ca pe un mister de nedezlegat.

“Nimic din biologie n-are sens decât în lumina evoluției” – scria acum 36 de ani geneticianul Theodosius Dobzhansky. Lumina aceea, ivită ca o licărire în mintea unui tânăr naturalist de la bordul vasului H.M.S. Beagle, strălucește astazi într-atât, încât la raza ei putem citi adevarata carte a vieții. Darwin ar fi copleșit de bucurie să vadă câte lucruri nu cunoștea și câte au mai rămas de aflat.

Călătoria tânărului Charles Darwin la bordul navei H.M.S. Beagle, pe parcursul anilor 1831-36, e unul dintre cele mai cunoscute și mai iscusit mitologizate episoade din istoria științei. Legenda spune că Darwin a navigat pe Beagle în calitate de naturalist al vasului și a vizitat Arhipelagul Galápagos, din estul Oceanului Pacific, unde a văzut țestoase-uriașe-de-Galápagos și cinteze.

Numeroasele specii de cinteze se deosebeau prin forma diferită a ciocurilor, care sugera adaptarea la diete specifice. Țestoasele, de la o insulă la alta, purtau carapace de forme diferite. Aceste indicii din Galápagos l-au facut pe Darwin (de îndată? mult timp după aceea? aici legenda e vagă) să conchidă că diversitatea vieții pe Pământ a luat naștere printr-un proces organic de descendență, însoțit de modificări – evoluție, așa cum e cunoscută acum -, acționat de mecanismul selecției naturale.

El a scris o carte intitulată Originea speciilor și a convins pe toată lumea, cu excepția conducerii Bisericii Anglicane, că lucrurile au stat întocmai. Ei bine, e adevărat și nu prea. Această relatare sumară a călătoriei lui Beagle și a consecințelor ei conține o fărâmă atrăgătoare de adevăr, dar în același timp stârnește confuzie, distorsionează și omite mult din el.

De pildă, cintezele n-au fost atât de relevante ca diversitatea de mimide din insule, cel puțin nu la început, iar Darwin n-a făcut legătura dintre ele până când un ornitolog de acasă, din Anglia, nu i-a dat o mână de ajutor. Escala din Galápagos a fost un episod scurt și neașteptat, aproape de sfârșitul unei expediții consacrate în special explorării liniei de coastă sud-americane.

Darwin nu se îmbarcase pe Beagle ca naturalist oficial; era un tânăr absolvent de Cambridge în vârstă de 22 de ani, care se îndrepta oarecum indiferent spre o carieră de preot de țară, invitat în călătorie să țină companie la masa căpitanului, un aristocrat tânăr și isteț, pe nume Robert Fitzroy. Darwin chiar și-a asumat rolul de naturalist și s-a considerat el însuși astfel pe măsura trecerii timpului. Dar teoria sa s-a dezvoltat lent, în secret, iar Originea speciilor n-a apărut până în 1859. Mulți oameni de știință, precum și unii membri victorieni ai clerului, s-au opus timp de decenii argumentelor și dovezilor prezentate. Realitatea evoluției a devenit larg acceptată în timpul vieții lui Darwin, dar teoria sa caracteristică – avand selecția naturală ca primă cauză – n-a triumfat decât în jurul anilor 1940, dupa ce a fost integrată cu succes în genetică.

Pe lângă aceste clarificări, aspectul cel mai interesant omis de varianta simplificată a poveștii e următorul: primul indiciu autentic al lui Darwin cu privire la evoluție nu survenise in Galápagos, ci cu trei ani inainte, pe o plajă cuprinsă de furtună, de-a lungul coastei nordice a Argentinei. Și n-avea forma unui cioc de pasăre.

Nici măcar nu era vorba de o ființă vie. Era un tezaur de fosile. Noțiunea de „cintezele lui Darwin” poate fi dată uitării. Pentru o nouă viziune asupra călătoriei lui Beagle, trebuie să începem cu armadilo și cu lenesii-uriași ai lui Darwin.

În septembrie 1832, în primul an al misiunii sale, Beagle a acostat lângă Bahía Blanca, o așezare situată în interiorul unui golf, la aproximativ 650 km sud-vest de Buenos Aires. Un anume general Rosas ducea un război genocidal împotriva indienilor, iar Bahía Blanca constituia un avanpost fortificat, ocupat în majoritate de soldați. Mai bine de o lună, Beagle a rămas în zonă, o parte a echipajului fiind ocupată cu cercetarea, celeilalte fiindu-i trasate sarcini pe uscat – săparea unei fântâni, strângerea lemnelor de foc, vânătoarea pentru hrană.

Peisajul înconjurător era pampasul argentinian clasic, pășunea fertilă ce făcea loc dunelor de nisip ancorate de ierburi de-a lungul coastei. Vânătorii se întorceau cu căprioare, agouti și alte tipuri de vânat, inclusiv câțiva armadilo și o pasăre mare, incapabilă să zboare, pe care Darwin a numit-o, la repezeală, „struț“.

Bineînțeles că nu era un struț (care e originar din Africa și inițial din Orientul Mijlociu); era un nandu, care seamănă cu struțul, dar trăiește doar în America de Sud și e cea mai grea pasăre de pe continent. „Ceea ce am avut la prânz azi ar putea părea foarte ciudat în Anglia – scria Darwin în jurnalul său pe 18 septembrie, savurând exotismul noii sale diete –, struț în aluat și armadilo“.

Era în căutarea unei aventuri, nu doar într-o cercetare pe teren în domeniul istoriei naturale, iar jurnalul său de bord (ulterior transformat într-unul de călătorie, cunoscut sub numele Călătoria vasului Beagle) reflectă interesul pe care îl acorda culturilor, oamenilor, politicii, precum și științei. Carnea roșie a păsării mari aducea cu vita – și-a notat el. Armadilo, dupa ce erau scoși din carcasă, aveau înfățișarea și gustul unei rațe.

Experiențele sale culinare de aici, din pampas, și mai apoi din Patagonia, nu doar că au făcut parte din turneul sau vorace de descoperiri, ci au jucat în cele din urmă un rol în gândirea sa evoluționistă. După câteva zile, pe 22 septembrie 1832, Darwin și Fitzroy au luat o barcă mică pentru a vizita un loc numit Punta Alta, la 16 km de unde ancoraseră, găsind aici câteva aflorimente stâncoase aflate deasupra apei. „Sunt primele pe care le-am văzut – scria Darwin – și sunt foarte interesante, conținând numeroase cochilii și oasele unor animale mari.“ În ciuda numelui, Punta Alta („punct înalt“) nu era foarte înalt, faleza roșiatică din argilit de-abia ridicându-se la circa 6 m.

Dar dacă promontoriul nu era spectaculos, fosilele expuse erau: cu forme mari, neobișnuite și din abundență. Darwin și un ajutor au început să sape cu târnăcoapele în roca moale. În sesiunea respectivă și în cele ulterioare, el a prelevat de la Punta Alta rămășițele a nouă mamifere de talie mare, toate necunoscute sau aproape necunoscute pentru știință. Erau giganți dispăruți din Pleistocen, unici în cele două Americi, datând de mai bine de 12.000 de ani.

Cel mai celebru era Megatherium, un leneș-uriaș de mărimea unui elefant, care fusese deja numit și descris de catre anatomistul francez Georges Cuvier pe baza unui set de fosile descoperite în Paraguay. Leneșii actuali sunt specifici Americii Centrale și de Sud, și doar acelei zone; Megatherium avea multe dintre caracteristicile lor anatomice, dar era mult prea mare pentru a se putea cățăra în copaci.

Descoperirile lui Darwin includeau cel puțin alți trei leneși-uriași, o specie dispărută de cal și o carapace protectoare făcută din mici plăci strâns îmbinate, rămasă în urma vreunei bestii uriașe care trebuie să fi semănat bine cu un armadilo. El era deja familiarizat cu armadilo în carne și oase, după ce-l mâncase pe cel jupuit de carapace, cu gust de rață, împreună cu struțul în aluat.

Mai vazuse gaucho locali omorând armadilo și prăjindu-i în carapace. Cele 20 de specii actuale de armadilo trăiesc, toate, pe teritoriul Americilor, iar câteva sunt întâlnite în pampas; animalele prajite erau probabil armadilo (Euphractus sexcinctus), din belșug în zonă și cu reputația de a avea un gust oribil, lucru care nu trebuie sa-i fi descurajat pe acei gaucho nepretențioși, care uneori trăiau sptămâni de zile cu ce găseau. „La fel ca melcii, întreaga proprietate și-o cară în spate, iar mâncarea e în jurul lor“ – scria Darwin, referindu-se la cowboy, nu la armadilo.

O lună mai târziu, la 50 km spre nord de Punta Alta, de-a lungul țărmului, Darwin a descoperit o altă faleză bogată în fosile, aceasta având o înălțime de 35 m și marcând un loc numit Monte Hermoso. Acolo a dezgropat rămășițele pietrificate ale câtorva creaturi deteriorate, care îi aminteau, în diferite feluri, de un agouti, un capibara și de o mică rozătoare sud-americană, tuco, exceptând faptul că, în fiecare caz, potrivirea dintre fosile și speciile actuale era mare, dar nu totală.

Iar mai târziu, mai spre sud pe coasta Argentinei, el a excavat un al treilea set de oase de mamifer, care, examinate ulterior de catre un anatomist, i-au amintit acestuia de o specie disparută de cămilă. Creatura a devenit cunoscută sub numele de Macrauchenia. Familia cămilelor include două specii sud-americane sălbatice, guanaco și vicuña, precum și variantele lor domesticite, lama și alpacaua.

Darwin era perfect conștient ca în zonă mai trăiau guanaco, întrucât împușcase el însuși unul doar cu câteva zile în urmă. Aceste descoperiri, analogii și juxtapuneri i s-au fixat în memorie și în imaginație, fermentând acolo pe măsură ce călătoria a continuat și mulți ani după aceea. Între timp, fosilele au fost puse în lăzi pentru a fi expediate în Anglia, cele mai multe date în grija lui John Stevens Henslow, distinsul botanist care fusese mentorul lui Darwin la Cambridge. „Am fost norocos cu fosilele“ – îi scria el lui Henslow.

El pomenește de rozătoarea uriașă, leneșul-uriaș, și de plăcile osoase poligonale, comentând la final: „Imediat ce le-am zărit, m-am gandit că trebuie să aparțină unui armadilo gigant, o specie actuală, al cărei gen se găsește din belșug aici.“ Și adaugă: „Dacă vă interesează suficient de mult pentru a le despacheta, aș fi tare curios să aflu ceva despre ele.“ E important să nu exageram măsura în care Darwin și-ar fi putut identifica descoperirile, pentru a nu mai vorbi de interpretare. Majoritatea fosilelor sale, cu exceptia Megatherium-ului, reprezentau specii încă necunoscute experților, iar el nu era un expert.

Nu era un anatomist comparatist, precum marele Cuvier; nu cunoștea prea multe despre mamifere; iar cuvantul „paleontolog“ nici măcar nu fusese introdus în circulație. Darwin a încredințat descrierea și identificarea fosilelor sale unui strălucit tânăr anatomist de acasă, din Londra, pe nume Richard Owen, o promițătoare autoritate în domeniul mamiferelor dispărute.

Owen a fost cel care a botezat leneșii necunoscuți și tot el a sugerat (în mod eronat, corectându-se ulterior) afinitatea dintre Macrauchenia și cămilă. Darwin însuși nu era Owen. El era doar un om de teren extrem de atent, avid după specimene, care învăța din mers. Invitația la bordul lui Beagle l-a salvat de la o carieră nepotrivită, cea de pastor de țară, și chiar din primele zile de după îmbarcare s-a pus sârguincios pe treabă, pregătindu-se cu repeziciune pentru a-și asuma (și apoi a depăși) rolul de naturalist al vasului.

Cea mai bună calificare pe care-o avea în interpretarea fosilelor era curiozitatea sa intensă, talentul de a face observații atente și sentimentul instinctiv că totul în lumea naturală are oarecum legătură cu restul. De asemenea, nu se ferea de speculații îndrăznețe – atâta vreme cât le putea face în particular.

O alta informație minoră, dar sugestivă, i-a parvenit la câteva luni mai târziu, în timp ce Beagle zăbovea în larg, în nordul Patagoniei, iar Darwin își petrecea timpul pe uscat, cu un alt grup de gaucho prietenoși. La început a fost o vorbă-n vânt: gaucho au pomenit de o specie rară de struț, mai mic decat cel comun, cu picioare mai scurte și mai ușor de ucis cu bolas-urile lor (lațuri de vânătoare prevăzute cu bile), altminteri însă asemanator.

Posibilitatea de a găsi acea pasăre nu i-a trecut prin cap lui Darwin până când unul dintre colegii săi de vas a împușcat un asemenea „struț“ mic (struțul-lui-Darwin) pentru hrană. Darwin nu i-a acordat prea multă atenție, închipuindu-și că era un pui. „Pasărea a fost jupuită și friptă înainte să-mi dau seama – scria el într-un pasaj atât de candid, că-l și vedeai plesnindu-se peste frunte.

Dar capul, gâtul, picioarele, aripile, multe dintre penele mari și o mare parte din piele fuseseră păstrate.“ El a salvat rămășițele și le-a trimis în Anglia, unde au fost însăilate într-un specimen prezentabil, destinat Muzeului Societății Zoologice. Ornitologul John Gould, căruia Darwin îi va incredința spre identificare cintezele și mimidele sale din Galápagos, a fost și primul care a studiat această creatură.

Gould a confirmat ca era vorba de o specie distincta si a numit-o Rhea darwinii (nume care va fi schimbat ulterior, din cauza unor detalii taxonomice) în cinstea celui care a salvat-o din gunoi. Ce l-a intrigat cel mai mult pe Darwin la cele două specii de nandu a fost faptul ca, in ciuda similitudinilor, distribuirea lor geografica se suprapunea in foarte mica masura.

Nandu cel mare trăia în pampas și în nordul Patagoniei, ajungând spre sud chiar pana la Río Negro, în Argentina, care curge spre țărm la aproximativ 41° latitudine sudică; nandu cel mic îi lua locul dincolo de Río Negro, ocupând sudul Patagoniei. Împreună cu dovada mamiferelor sud-americane dispărute, implicațiile diversității și distribuirii acestor nandu se vor dovedi aproape la fel de sugestive pentru Darwin ca modelele pe care le va întâlni ulterior printre cintezele și mimidele din Galápagos.

Care este originea speciilor și cum au ajuns acolo unde sunt? Explicația larg răspândită, încă îmbrățișată ferm de către știința europeană la vremea călătoriei lui Beagle, era aceea ca Dumnezeu crease speciile separat, în grupuri consecutive (pentru a compensa disparițiile) și alesese să le plaseze, aproape arbitrar, în zonele lor specifice – cangurii în Australia, girafele și zebrele în Africa, nandu, leneșii și armadilo în America de Sud, speciile vii și cele dispărute fiind îngrămădite laolaltă în spațiu și timp.

Dar pentru Darwin, atat mamiferele dispărute (împreună cu echivalentele lor vii din rândul leneșilor și armadilo), cât și cei doi nandu (ocupând regiuni adiacente de habitat) sugerau o ipoteză mai rațională: ideea de înrudire și succesiune printre speciile strâns apropiate. Aceasta e explicația de care Darwin se simțea atras, întrucât părea mai eficientă, mai inductivă și mai convingătoare decât scenariul creaționist.

Cât de importante au fost informațiile sud-americane în zdruncinarea credinței sale în viziunea ortodoxă – convingându-l că evoluția e o realitate pentru care ar trebui căutata o explicație materială? Darwin însuși va oferi mai multe răspunsuri la această întrebare pe parcursul vieții sale. Răspunsurile sale variau, în esență, de la foarte importante, dar într-o mai mică măsură decât păsările din Galápagos, la crucial de importante, punct.

El a sugerat acest subiect în 1845, în ediția secundă a povestirii călătoriei cu Beagle, revăzută pentru a include aluzii discrete la teoria pe care nu era încă pregătit s-o publice. Relațiile dintre fosile și speciile de azi printre rozătoare, leneși, cămile și armadilo erau „de cel mai mare interes“ – nota el. Investigațiile ulterioare ale altor cercetători revelaseră între timp existența aceluiași tipar în Brazilia – fosile și forme vii de furnicar, tapir, maimuță, pecari și oposum.

„Aceasta minunată relație, pe același continent, între morți și vii – scria Darwin – va face mai multă lumină cu privire la apariția ființelor organice pe planeta noastră și la dispariția lor decât orice fel de date.“ Dar ce fel de lumină? Ce urma să dezvăluie această lumină? A face lumină era una dintre metaforele sale preferate și ea va reveni, dar nu mai înainte de un deceniu si jumătate – nu înainte ca el să proiecteze în public raza orbitoare a teoriei sale.

Mai exista un semn de întrebare legat de fosile și nandu din America de Sud: când i s-a întiparit în minte lui Darwin aceasta evidență, conducându-l la ideea de evoluție?

Punctul de vedere acceptat îndeobște e că s-a întors din călătoria pe Beagle fără să fi devenit un evoluționist, ci doar intrigat de ceea ce văzuse, și că a făcut saltul cel mare spre gândirea evoluționistă după ce s-a consultat la Londra cu John Gould si Richard Owen cu privire la specimenele de păsări și fosile pe care li le încredințase.

(Curând după aceasta, el a început să utilizeze un termen nou pentru acest proces, „transmutație“). Dar nu toată lumea e de acord cu asta. „Cred că, lăuntric, el se convertise cu mult timp înainte“ – mi-a spus un istoric al paleontologiei, pe nume Paul D. Brinkman. Ne aflăm în biroul său de la Muzeul de Științe Naturale din Raleigh, Carolina de Nord, înconjurați de un portret al tânărului Darwin, un poster cu Jurassic Park și fotografii ale unor vechi specimene de leneși preistorici și gliptodonți.

„De ce ar exista această asemănare între fauna fosilă și fauna actuală din această zonă? De ce ar fi atât de similare?“ – întreabă el, repunând întrebari pe care trebuie să le fi formulat și Darwin. Vechile rozătoare și agouti de azi, gliptodonții și armadilo – de ce? „Cred că una dintre posibilele explicații la care se gândea, nu mai târziu de 1832, era aceea că o specie a dat naștere celeilalte. Transmutație.“

Dar chiar și Brinkman recunoaște că există doar dovezi subțirele, „discrete“, în favoarea ipotezei sale cu privire la convertirea lui Darwin la evoluționism cu mult înainte de a pune piciorul în Galápagos. O mărturie obscură a venit de la Darwin însuși, către sfarșitul vieții, în autobiografia privată pe care a scris-o pentru familia sa.

„În timpul călătoriei lui Beagle – își amintea el –, fusesem profund impresionat de descoperirea, în formațiunile din pampas, a unor mari fosile de animale acoperite cu o armură precum cea existentă la armadilo.“ El s-a mai referit și la nandu și la speciile din Galápagos, care difereau de la insulă la insulă.

„Era evident – scria Darwin – că astfel de fapte, ca acestea, precum și multe altele, puteau fi explicate cu ajutorul ipotezei că speciile se modifică treptat; iar subiectul acesta m-a bântuit.“ De atunci, i-a bântuit ți pe cercetatori.

Vasul Beagle, încheindu-și munca de cercetare în America de Sud și apoi facând, timp de un an, înconjurul lumii, a ajuns în Anglia în 1836. Darwin, pe atunci în vârstă de 27 de ani și un experimentat naturalist, sătul de călătorii și dornic sa revină acasă, se schimbase și in alte privinte.

Nu se mai vedea slujind într-o parohie de țară; era hotărât să se dedice unei cariere științifice. Și începuse, cel puțin, să-și piardă credința în imutabilitatea speciilor. E imposibil de știut cu siguranță, dar pare să fi identificat deja marea întrebare, chiar dacă nu și marele răspuns, ce va domina restul vieții sale consacrate științei.

Specimenele fiind încredințate pentru identificare unor specialiști (păsările – lui Gould; mamiferele fosilizate – lui Owen; reptilele – unui zoolog pe nume Thomas Bell), el a purces la ordonarea gândurilor și la verificarea presupunerilor sale. Și-a frământat mintea, în carnetelele sale secrete, cu struții, cu guanaco și cu întrebarea dacă „o specie chiar se transformă în alta“.

Dacă e așa, cum ar putea surveni o astfel de transmutare? Cam după un an și jumătate, după adăugarea a încă unui element crucial la concepția sa (acela de reproducere în exces și de luptă pentru existență, împrumutat dintr-un eseu despre populația umană scris de Thomas Malthus), Darwin și-a formulat teoria: selecția naturală, în care indivizii cel mai bine adaptați ai fiecărei populații supraviețuiesc, dând naștere unor progenituri, iar ceilalți – nu. Apoi și-a alimentat, rafinat, dezvoltat și tăinuit teoria timp de douăzeci de ani, până când mai tânărului Alfred Russel Wallace (vezi „Omul care n-a fost Darwin“, în National Geographic, decembrie 2008) i-a venit aceeasi idee, obligându-l pe Darwin să se grăbească să-și încredințeze lucrarea tiparului.

Asta se întâmpla în 1858. Până atunci, Darwin începuse sa scrie un tratat lung, detaliat, împănat cu note de subsol, despre selecția naturală, dar acesta era doar pe jumatate finalizat. Panicat, simțind că ideea îi aparținea, și totuși retrezit la viață de importanța nemaipomenită a poveștii pe care o avea de spus, el a lăsat deoparte cărțoiul și a întocmit repede o prezentare mai succintă.

Această variantă restrânsă, facută în pripă, urma să fie doar un „rezumat“ al teoriei și al datelor pe care se fundamenta – susținea el. A numit-o „abominabilul meu volum“, întrucât, după decenii de chibzuință și întârziere, procesul de scriere fusese unul pripit și dureros. Dorea să-l numeasca Un rezumat al unui eseu despre originea speciilor și a raselor prin selecție naturală, dar editorul l-a convins să accepte ceva mai atractiv, măcar parțial.

A apărut în noiembrie 1859 sub numele Despre originea speciilor prin metoda selecției naturale etcetera și a devenit imediat un best-seller. Cinci noi ediții au văzut lumina tiparului în timpul vieții lui Darwin. Aproape incontestabil, e cea mai importantă carte de știință publicată vreodată.

După 150 de ani, oamenii continuă să o venereze, să o regrete, iar Originea speciilor continuă să exercite o influență extraordinară – deși, din păcate, puțini sunt cei care o și citesc de fapt. Iar indiciile uitate care l-au condus pe autor la teoria sa continuă să fie, în general, uitate și ele. În orice caz, sunt omise din mitologie.

Cercetătorii încă își dispută semnificația acelor creaturi argentiniene dispărute sau încă în viață, în special a leneșilor-preistorici și gliptodonților, a leneșilor, armadilo și nandu. Probele sunt neconcludente, chiar și în numeroasele comentarii privind acest subiect lăsate de către Darwin însuși.

Cel mai elocvent dintre comentarii, din punctul meu de vedere, e atât de evident, că tinde să fie trecut cu vederea. El cuprinde primele două propoziții din Originea speciilor, conferind o notă nostalgică începutului cărții. Darwin spune: „Pe când mă aflam la bordul vasului «Beagle», în calitate de naturalist, am fost foarte surprins de anumite aspecte ce priveau distribuția locuitorilor Americii de Sud și de raporturile geologice ale prezentului cu vechii locuitori ai continentului. Mi se părea că aceste aspecte fac oarecum lumină în problema originii speciilor.“ Cintezele din Galápagos își fac apariția după vreo 400 de pagini.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*