Viaţa mea

Dorinţa de a ajuta. ”Am crescut cu ideea că trebuie să-i ajuţi pe cei care o duc mai greu decât tine”, spune Hillary despre proiectele sale de asistenţă a satelor de şerpaşi. ”Pe lângă asta, chiar mi-a plăcut această muncă.” În 1963, în timp ce construiau o şcoală, Hillary şi tovarăşii săi au vaccinat sute de şerpaşi împotriva variolei, care făcea ravagii în satele nepaleze. De-a lungul anilor, el a ajutat la construirea unor spitale, aducţiuni, poduri şi şcoli. Foto: Sir Edmund Hillary, Muzeul din Auckland

Chiar din dimineaţa zilei de 29 mai 1953, atunci cînd Tenzing Norgay şi cu mine am devenit primii alpinişti care au păşit pe vîrful muntelui Everest, am fost considerat un erou al aventurii.

Adevărul este că sînt doar un neozeelandez simplu, căruia viaţa i-a pus în faţă numeroase încercări. De fapt, uitîndu-mă în urmă, după 50 de ani, atingerea vîrfului Everestului pare, din multe puncte de vedere, mai puţin importantă decît alţi paşi pe care i-am făcut în acest timp – paşi meniţi să îmbunătăţească vieţile prietenilor mei, şerpaşii din Nepal, şi să protejeze cultura şi frumuseţea Himalayei.
Nu că n-aş fi fost încîntat să ajung pe acoperişul lumii. Îmi amintesc momentul în care Tenzing şi cu mine ne-am găsit faţă în faţă cu creasta finală, plină de gheaţă, care ducea spre vîrf. Unii coechipieri anticipaseră că această creastă va fi imposibil de urcat, însă nouă nu ni s-a părut atît de înspăimîntătoare. După ce ne-am montat butelii noi de oxigen, am pornit la asalt. Eu deschideam drumul tăind o serie de trepte în gheaţă, cu pioletul. După aproape o oră, am ajuns la un contrafort de stîncă de 12 metri înălţime, care ne-a oprit înaintarea – o problemă destul de serioasă la aproape 8.840 de metri înălţime. În partea dreaptă, o cornişă de gheaţă, tăiată de o lungă crăpătură, spînzura deasupra peretelui. Dincolo de cornişă, muntele se prăvălea abrupt către Gheţarul Kangshung, cel puţin 3.050 m. O să ţină cornişa atunci cînd voi încerca să o urc? Nu exista decît un singur mod de a afla răspunsul…
Mi-am înfipt colţarii în gheaţa de sub mine şi  am reuşit cumva să mă strecor către partea superioară a fisurii din gheaţă, folosind orice priză pe care am putut-o găsi. Pentru prima dată am avut convingerea că o să reuşim să mergem pînă la capăt. Spre dreapta, am văzut un dom de zăpadă rotunjit şi am continuat să tai trepte în sus. În mai puţin de o oră am atins vîrful, de pe care, în orice direcţie, în jurul meu, nu mai era decît cer… Tenzing m-a ajuns din urmă – spre marea noastră uşurare şi bucurie, stăteam pe vîrful muntelui Everest.
În anii care au urmat după ascensiunea noastră, m-am întors de multe ori în regiunea Everestului împreună cu prieteni alpinişti şi am pus bazele unei strînse prietenii cu şerpaşii, petrecînd mult timp la ei acasă, împreună cu familiile lor. Am admirat curajul şi tăria acestor oameni, însă mi-am dat seama rapid cît de multe lucruri le lipseau, cum ar fi şcolile sau asistenţa medicală, lucruri pe care la noi, în Noua Zeelandă,  le consideram normale.

Prieteni pe înălţimi. Semn că a acceptat urările sătenilor, Hillary poartă eşarfe la o petrecere de la Khumjung, în 1990, unde, cu 30 de ani în urmă a construit prima şcoală din regiunea Everestului. ”Fără şcoală, am fi fost şi azi păstori de iaci ”, spune Ang Rita Sherpa, care administrează acum fundaţia lui Hillary, la Kathmandu. Profesorul Pasang Sherpa o spune mai simplu: ”Hillary este un om cu inimă mare”. Foto: Anne B. Keiser

Într-o zi a anului 1960, grupul nostru de alpinişti şi şerpaşi se afla într-o tabără de pe un gheţar, nu departe de Everest. Tremurînd de frig, ne înghesuiam în jurul unui foc din arbuşti. Ore în şir am vorbit despre istoria şi tradiţiile şerpaşilor, într-un amestec de nepaleză şi engleză. Flăcările au scăzut şi ne-a cuprins frigul. Un şerpaş,  pe nume Urkien, a aruncat pe foc o mînă de azalee uscate, făcînd să izbucnească o jerbă de scîntei.
“Spune-ne, Urkien – l-am rugat eu – dacă ar exista un lucru pe care noi l-am putea face pentru satul vostru, care ar fi acela?”
“Am dori ca şi copiii noştri să poată merge la şcoală, sahib!” mi-a spus el. “Dintre toate lucrurile pe care voi le aveţi, învăţătura este ceea ce dorim cel mai mult pentru copiii noştri.”
Cuvintele lui Urkien au mers direct la ţintă. În anul următor am convins o companie din Calcutta să doneze o clădire din componente de aluminiu. Crucea Roşie elveţiană a transportat  clădirea cu avionul, pe bucăţi, de la Kathmandu şi pînă la o pistă de aterizare din valea Mingbo,  la 4.725 m altitudine. De acolo, şerpaşii au cărat materialele de construcţie cale de o zi, pînă la Khumjung, unde am construit şcoala.
În iunie 1961, l-am invitat pe lama de la mînăstirea din Tengboche să o inaugureze. A sosit însoţit de călugări, în sunete de trompete, tobe şi ţimbale. S-au intonat rugăciuni şi, în final, lama a înconjurat clădirea de două ori, cu noi toţi înşiraţi în urma lui. În timp ce mergea, arunca pumni de orez în toate direcţiile. Şcoala din Khumjung era binecuvîntată cum se cuvine.
Pe măsură ce am îmbătrînit, am călătorit împreună cu soţia mea June în toată lumea, strîngînd fonduri pentru noi proiecte destinate ajutorării oamenilor din Himalaya. La cererea şerpaşilor, am contribuit la fondarea a 27 de şcoli, două spitale şi 12 dispensare, cărora li s-au adăugat cîteva poduri peste rîuri de munte. Am construit cîteva piste de aterizare şi am reparat mînăstiri şi centre de cultură budiste. Am plantat un milion de puieţi în Parcul Naţional Sagarmatha, pentru a contrabalansa tăierile masive de păduri pentru lemn de foc sau pentru construcţia micilor hoteluri apărute o dată cu dezvoltarea turismului.
De-a lungul anilor, am întreprins numeroase expediţii şi proiecte în zone izolate ale lumii – unele mai mari, multe din ele mai mici. Am ajuns atît la Polul Nord, cît şi la Polul Sud, dar şi pe unele din cele mai mari vîrfuri ale lumii. Şi totuşi, atunci cînd privesc înapoi în timp, nu am nici o îndoială că cele mai valoroase realizări ale mele nu au fost atingerea marilor înălţimi muntoase sau a punctelor extreme ale Pămîntului. Cele mai importante proiecte ale mele au fost construirea şi întreţinerea şcolilor şi dispensarelor pentru prietenii mei din Himalaya, ca şi sprijinul dat la restaurarea frumoaselor lor mînăstiri.
Îmi amintesc foarte limpede ziua fericită în care am inaugurat şcoala din Khumjung, cu numai 47 de copii îmbrăcaţi în haine sărăcăcioase, însă roşii de emoţie şi zîmbind fericiţi. Unul dintre aceşti elevi este acum pilotul unui Boeing 767, iar alţii au ajuns directori ai unor companii turistice, comerciale sau ai unor organizaţii neguvernamentale.
Acestea sînt amintirile pe care le voi purta cu mine întotdeauna.

Text: Sir Edmund Hillary

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2003)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*