Bagdadul în aşteptarea bombelor

Perdea de fum. La lăsarea serii, irakienii au aprins tranşeele pline de petrol ca să creeze o perdea de fum în jurul oraşului - sperînd, presupun, să „orbească“ bombardierele şi să deruteze sistemele de ghidare ale rachetelor de croazieră. Că a funcţionat sau nu, tactica a creat un decor dramatic pentru Moscheea A 14-a zi a Ramadanului. Foto: Alexandra Boulat

Nota editorului: Hoinărind prin Bagdadul lui Saddam Hussein, în anii 80, în plin război irano-irakian, William S. Ellis, reporter la NATIONAL GEOGRAPHIC, a remarcat aparenta nepăsare care domina oraşul.

“Linia frontului este la circa o zi cu maşina şi, cu toate acestea, oraşul îţi dă o senzaţie puternică de bunăstare”, scria el în numărul din ianuarie 1985. “Suflarea războiului – acea halenă a suferinţei – moare aici, ca o briză marină care se pierde cu cît înaintează pe uscat”.
Bagdadul mai cunoscuse furtuni, îi spuneau localnicii Alexandrei Boulat. Chiar şi oamenii însărcinaţi de guvern să îi monitorizeze ei activitatea urmăreau apropierea războiului cu o indiferenţă studiată. Aşa cum a făcut şi cînd a fost în Kosovo, Albania sau Indonezia, Alexandra a cercetat mai adînc, reuşind să surprindă nu pregătirile militare pentru război, ci starea de spirit a locuitorilor oraşului.
În timp ce scriu aceste rînduri, la început de aprilie, cu cîteva ore înainte ca revista să intre la tipar, Bagdadul este cuprins de haos. Statuile lui Saddam, descoperite de Bill Ellis acum două decenii, sînt tîrîte prin praful drumurilor. Alexandra se află în continuare acolo, face fotografii şi continuă să relateze despre evenimentele în desfăşurare. Nu ştiu cum va arăta Bagdadul în ziua în care vei citi acest articol, în lunile sau anii care vor urma. Cu siguranţă va fi un loc foarte diferit de ceea ce vedeţi aici.
În lunile ce vin, NATIONAL GEOGRAPHIC va publica continuarea articolului Alexandrei, pe măsură ce istoria Orientului Mijlociu se scrie chiar sub ochii ei. Pentru  înţelegerea celor ce urmează, v-am oferit acest prolog în imagini şi cuvinte – instantanee ale unui oraş în prag de război.

Jocul de-a războiul. M-a mirat lipsa oricăror pregătiri militare în oraş. Astăzi însă, am observat pe străzi baricade din saci de nisip, fortăreţe în miniatură ridicate de armată în puncte strategice precum intersecţiile. Copiii n-au rezistat şi s-au căţărat pe ele, jucîndu-se de-a războiul contra americanilor. Îi auzeam imitînd explozii şi încercam să reţin intersecţiile astea, ca să le evit cînd va începe războiul cu adevărat. Foto: Alexandra Boulat

Jurnalul de fotograf

Hotel Palestina: 19 martie Azi e altă stare de spirit. Oamenii se-nghesuie în magazine pentru provizii. Îşi fac bagajele, îşi baricadează ferestrele, îşi mai sună o dată rudele din străinătate. Toţi ştiu că războiul va veni peste ei, dar nimeni nu ştie cînd. E greu să dormi sau să mai gîndeşti limpede. Aşa că oraşul e plin cu cinci milioane de oameni nedormiţi şi cu nervii întinşi. Se citeşte pe feţele lor.
E straniu pentru că nu mai tîrziu de săptămîna trecută oamenii mai încercau încă să respecte un program normal, să se poarte ca şi cum nimic rău nu avea să se întîmple. În ianuarie, cînd am venit, m-am gîndit că irakienii încercau să nege evidenţa sau că au fost atît de încercaţi de războaiele trecute, încît chiar nu se mai temeau. Dar, după ce am vorbit cu mai multă lume, mi-am dat seama că li se părea aberant ca nişte străini să le invadeze ţara. Pur şi simplu nu li se părea posibil. Aşa că lumea îşi vedea în continuare de treburi. Acum două săptămîni am fost la o nuntă care a durat două zile şi în timpul căreia nimeni nu a vorbit despre război. Se făcea atîta tevatură în jurul mîncării şi hainelor şi atîţi bani se cheltuiau, de parcă s-ar fi căsătorit tot Bagdadul. Dacă n-aş fi ştiut cum stau lucrurile, aş fi zis că oraşul intrase în vacanţa de primăvară.
Şi deodată, soldaţii stivuiesc pretutindeni saci de nisip. Majoritatea jurnaliştilor au plecat, şi nici nu poţi să-i condamni. Dar eu am decis să rămîn. Am călătorit luni de zile prin Irak, încercînd să descopăr realitatea, viaţa oamenilor de rînd. A fost greu să-mi dau seama ce simt ei şi ce gîndesc cu adevărat, poate şi din cauza celor trimişi de Ministerul irakian al Informaţiei ca să mă urmărească. Dar am stat aici îndeajuns, am trecut îndeajuns de neobservată pentru ca, uneori, oamenii să se relaxeze şi să se comporte firesc.
Chiar şi acum, în pragul războiului, majoritatea irakienilor cu care stau de vorbă sînt convinşi că vor supravieţui. Mi-am petrecut seara trecută cu o femeie înstărită, a cărei vilă e plină de obiecte de artă şi antichităţi şi care s-a hotărît să nu plece din Bagdad. Ca să-şi protejeze bunurile, ea îşi împachetase cea mai mare parte din mobilă. Dar a doua zi, cînd s-a trezit în casa goală, s-a simţit atît de deprimată, încît a despachetat iar totul. Spune că nu se teme de război, ci de ceea ce va urma după. Cine va conduce Irakul? Va fi război civil? Ce va mai rămîne în picioare? Va supravieţui Irakul ca stat? Acestea sînt cele mai importante întrebări şi nimeni de aici nu poate răspunde.
Bagdadul în prag de război
Bagdadul datează de la începuturile civilizaţiei, azi avînd 5 milioane de suflete şi 725 kmp. Centrul s-a ridicat în patru ani, începînd din 762 d.H., cînd califul Abbasid al II-lea a pus 100.000 de lucrători să ridice lîngă Tigru un “oraş al păcii”. La răscruce de drumuri comerciale, Bagdadul a prosperat în secolele opt şi nouă; cultura şi ştiinţele au înflorit, atingînd culmile civilizaţiei islamice. Cucerit de mongoli în 1258, Bagdadul a pălit încet, decăzînd ulterior sub Imperiul Otoman. După primul război mondial, în 1932, a ajuns capitala Irakului independent sub administraţie britanică. În 1968, după preluarea puterii de către Partidul BAAS, străvechiul oraş a devenit piesa de bază a Irakului lui Saddam – cîndva o capitală mîndră, îngenuncheată azi de teamă şi război.

Text: Alexandra Boulat

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2003)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*