Aur Pierdut. Darul unui vapor din Războiul Civil

Epuizaţi şi disperaţi după abandonarea vasului, oamenii dintr-o barcă vîslesc ca să ajungă la alţii de pe o plută improvizată. N-au reuşit. „Vîntul urla... ca demonii mării“ scria William Nichols, supravieţuitor din barca de salvare. Din cei 92 de oameni îmbarcaţi pe Republic, 25 au murit inclusiv 12 din cei 14 de pe plută. Ilustraţie: Jon Foster

Pornit din New York către New Orleans în 1865, S.S. Republic s-a scufundat în timpul unui uragan, luând cu el pe fundul Atlanticului o mulţime de bunuri şi un tezaur de monede de aur şi argint. Acum, epava a fost găsită, iar încărcătura ei face milioane.

Era vremea ca lucrurile să meargă înainte, ca focurile să fie stinse şi rănile să se vindece. Războiul Civil se încheiase în luna mai, iar liniştea sfântă care i-a urmat se transformase într-un zumzet estival al oportunităţilor. Sudul înfrânt era sărac şi plin de amărăciune, dar restul naţiunii americane se reapucase recunoscătoare să facă bani.
În octombrie, William T. Nichols, fost colonel într-un regiment din Vermont, şi fratele lui mai mic, Henry, au dat fiecare câte 60 de dolari şi s-au îmbarcat de pe un debarcader din Manhattan pe S.S. Republic, un vapor cu aburi, cu destinaţia New Orleans. Au găsit cabina cu numărul 13, şi-au lăsat bagajele şi au aşteptat ora plecării: 3,30. În larg era vreme rea, aşa că vaporul a rămas până a doua zi dimineaţă în Staten Island şi a făcut din nou îmbarcarea pe 19 octombrie, la ora 9,00 a.m.
Proaspăt retransformat din navă de război în vapor de călători, cu cele două roţi cu zbaturi gemene puse în mişcare de cazane alimentate cu cărbuni, Republic ducea 59 de pasageri, 500 de butoaie cu marfă şi suma declarată de 400.000 de dolari în monede. Acestea erau rare în fostele state ale Confederaţiei şi New Orleansul era falit, aşa că bancherii şi oamenii de afaceri expediau butoiaşe întregi de monede pentru a profita de puterea lor de cumpărare, datorată inflaţiei. Cu aceeaşi monedă de aur de 20 de dolari se cumpăra în New Orleans de două ori mai mult decât în New York.
La bordul vasului Republic se aflau familii cu copii, ofiţeri din armată care se îndreptau spre noi posturi şi oameni de afaceri precum Nichols. Purtând mătăsuri şi jobenuri, pasagerii respirau aerul călduţ şi sărat, jucau cărţi şi beau vin, fericiţi că au supravieţuit războiului.
Soarta nu fusese blândă cu William Nichols, care, la 35 de ani, era un veteran al bătăliei de la Gettysburg. May, fiica lui, tocmai murise de febră tifoidă. Pierduse şi o mică avere investită în acţiuni şi lână. Acum se îndrepta spre sud ca să se repună pe picioare, intenţionând ca din New Orleans să plece mai departe, în Texas, unde spera să cumpere terenuri ieftine. Călătoria îi dădea curaj. „Vremea e frumoasă, iar vasul îşi urmează cursul, ca orice în viaţă“ i-a scris el soţiei, Thyrza, rămasă acasă, în Rutland.
Republic a trecut de Capul Hatteras duminică, pe 22 octombrie, iar pînă în seara următoare vântul se înteţise dinspre nord-vest, devenind furtună. Vaporul se afla în largul coastelor Georgiei cînd furtuna s-a transformat în ceea ce căpitanul, Edward Young, a descris drept „un uragan perfect“. Deşi înainta spre sud cu toată viteza, Republic n-a reuşit să-l depăşească.
Începutul sfârşitului a fost un ruliu care a aruncat cina de luni seara – plăcinte, carne, legume şi condimente – pe podea, într-o harababură totală. Vaporul făcea mari sforţări, în timp ce valurile uriaşe se prăvăleau pe punte. Pasagerii, uzi leoarcă, învălmăşiţi în cabinele lor, incapabili să doarmă, au văzut în limpezimea de coşmar a zorilor de marţi cum imensele zbaturi se opresc, lăsând vasul în derivă, la mila vântului. Valurile măturau cabina pilotului şi apărătorile zbaturilor. Pasagerii şi echipajul, deopotrivă, aruncau peste bord încărcătura ca să uşureze vaporul. S-au dus baloturi de mătase, lingouri de cositor, băuturi, tutun, lacuri şi alte bunuri grele.
„Am crezut că am văzut haos pe câmpul de luptă scria mai târziu Nichols , dar scena asta le întrecea pe toate. Vaporul avea 300 de tone de cărbune şi, când se apleca dintr-o parte în cealaltă, zgomotul apei şi al cărbunilor din cală se auzea precum Niagara, iar apa care năvălea, izbindu-se de vapor, făcea un alt zgomot înspăimântător. Vântul urla peste punte ca demonii mării şi, ca iadul să fie total, oamenii, surescitaţi şi mânjiţi de funingine şi vaselină, răcneau unii la alţii. Era disperarea la paroxism.“

Cu puţin înainte de ora 14,00, pe 25 octombrie, căpitanul Young a dat ordin ca nava să fie abandonată. Echipajul şi pasagerii s-au căţărat în patru bărci de salvare şi pe o plută, improvizată la repezeală din lemne de pe vapor. Fraţii Nichols s-au urcat în barca de salvare numărul 2, ultima lăsată la apă. În timp ce Republic, cu un ultim spasm, se lăsa pradă adâncurilor, marea ridica valuri de 12 metri, care aruncau bărcile de colo-colo, zădărnicind încercările de a le ţine laolaltă. Pluta, fără vâsle sau pânză, a dispărut rapid, o biată coajă de nucă pradă furiei uraganului.
Cei 15 supravieţuitori din barca numărul 2 au scos apa cu pantofii şi cu şepcile, ca să plutească, şi au tras cu disperare la vâsle, având de trecut o noapte neagră şi crudă. În ziua următoare, au întins o faţă de masă pe post de pânză. „Setea, mai groaznică decât orice am îndurat vreodată, s-a adăugat celorlalte calamităţi scria Nichols. N-aveam strop de apă şi, cu efortul pe care îl depuseserăm, părea imposibil să supravieţuim.“
Vineri, 27 octombrie, a început cu slabe speranţe. Gâtlejurile supravieţuitorilor începuseră să se umfle de sete şi Nichols şi-a băgat în gură medalionul şi lănţişorul de aur ale fiicei lui defuncte, May, ca să-şi ţină limba umedă. Când la orizont s-a ivit un catarg, au vâslit către el din răsputeri, dar acesta a dispărut. În pragul disperării, s-au dezbrăcat şi au sărit în apă, sperând să absoarbă ceva umezeală.
Apoi, o altă navă a apărut. Deşi epuizaţi pînă la amorţeală, au vâslit mai mult de o oră până să atragă atenţia căpitanului Joseph Blankenship de pe Horace Beals. Cînd au fost ridicaţi la bordul goeletei, nici nu se mai puteau ţine pe picioare, dar luni erau în siguranţă în portul Charleston. Celelalte trei bărci de salvare au petrecut şi ele zile cumplite şi au fost recuperate de navele de căutare sau de cele aflate în trecere.
„Am îndurat totul, mai puţin moartea îi scria Nichols soţiei lui, Thyrza , dar, mulţumită lui Dumnezeu, azi dimineaţă am ajuns aici în siguranţă. Am pierdut toate hainele şi bagajele, de fapt tot, mai puţin ceea ce s-a nimerit să avem asupra noastră, avem totuşi banii şi nu pot să-ţi scriu decât aceste cîteva rînduri, căci tocmai ne pregătim să luăm trenul către New Orleans.“
Cei de pe plută nu au fost la fel de norocoşi. Plutind opt zile în voia curenţilor, 12 din cei 14 ocupanţi au fost măturaţi de valuri unul câte unul sau, pur şi simplu, au sărit în Atlantic de disperare. Cei doi supravieţuitori timonierul-şef, Oliver Martin, şi stewardul James Noolan se mai agăţau încă de plută pe 2 noiembrie, când vaporul Tioga, aparţinând marinei militare, i-a localizat la sud de farul Capului Hatteras. Plutiseră în derivă circa 400 de kilometri spre nord, purtaţi de puternicul Golfstrom.

Ernie Tapanes pufăia din trabucul lui zdravăn, strângând balustrada lui Odyssey , o navă de cercetare de 34 de metri lungime, care se legăna pe valuri. Era iulie, iar în largul coastelor Georgiei marea se zbuciuma într-un amestec de furtuni cu tunete, călduri sufocante şi hulă de doi metri. Tapanes, de 35 de ani, era atât investitor, cât şi inginer oceanolog al companiei Odyssey Marine Exploration, cu sediul în Tampa, precum şi şeful de operaţiuni al navei. El şi echipajul de zece oameni se aflau pe mare de două săptămâni, într-o nouă încercare a companiei de a găsi epava vaporului Republic. Odyssey auzise de cel puţin alte două grupuri care pregăteau expediţii de căutare a lui Republic. Pentru a distrage atenţia, echipa folosea numele de cod Bavaria pentru vaporul cu aburi.
Găsirea lui Republic ar fi răsplătit cei 12 ani de eforturi tenace de cercetare ale cofondatorilor companiei Odyssey, Greg Stemm şi John Morris, antreprenori din Tampa convinşi că recuperarea epavei de la mare adîncime ar putea deveni, în pofida tuturor dificultăţilor, o afacere viabilă. Monedele care se scufundaseră cu Republic ar preţui acum cu mult, mult mai mult decât valoarea înscrisă pe ele.
Cercetătorii de la Odyssey introduseseră în nişte programe de computer un amalgam de date care cuprindea viteza vânturilor, curenţii, informaţii din jurnalele de bord ale altor nave, articole de ziar, relatări ale supravieţuitorilor şi coordonatele locului în care au fost găsite bărcile de salvare. Echipajele pieptănaseră 4.000 de kilometri pătraţi cu un sonar cu rază lungă şi un magnetometru şi cercetaseră 24 de potenţiale locaţii. Doar în ultimii doi ani găsiseră un avion de luptă, un vas cu pânze făcut la comandă şi o corabie comercială din secolul al XIX-lea, plină cu ceramică englezească şi porţelan chinezesc. Dar Republic le scăpase printre degete.
Ernie Tapanes avea mare încredere în misiune, dar începuse să obosească. El şi echipa lui acoperiseră toată extremitatea de nord a ariei de căutare mai puţin o parte. „După aceste zile interminabile, când te ţii tare pe poziţii şi în fiecare dimineaţă o iei de la capăt spunea el , începi să te întrebi: nu cumva avem informaţii greşite? Oare mai poate fi găsită nava asta?“
Pe 7 iulie, cu proviziile pe sfârşite şi cu mintea aiurea, pe ecran li s-a conturat o formă masivă. „E doar o navă cu pânze“ a spus Jackson, unul din membrii echipajului de la sonar. Dar navele cu pânze sunt mai înguste, se tot frămînta Tapanes în timp ce termina de scanat secţiunea şi ducea nava înapoi la Charleston pentru alimentare şi aprovizionare, fără să-şi poată lua gîndul de la imaginea de pe sonar.
Odyssey avea mare nevoie de o infuzie rapidă de succes. După ani de nereuşite, Stemm şi partenerul lui, John Morris, fuseseră obligaţi să-şi dilueze participarea în companie, vânzând din acţiuni până când deveniseră simpli acţionari minoritari.

„Ştiu că epava e acolo spunea Stemm, un bărbat de 47 de ani plin de energie, cu un zâmbet fermecător. Undeva pe harta asta. Ştiu că e acolo. Trebuie doar să o căutăm în continuare.“ Compania nu dădea faliment atît timp cât investitorii loiali ar fi rămas, dar băieţii din Tampa îşi subţiau credibilitatea. „E dureros spunea Stemm. Pur şi simplu dureros.“
Fixând sonarul la o rezoluţie mai înaltă, Ernie Tapanes şi echipajul de pe Odyssey s-au întors pe mare, ca să se uite mai bine la obiectul care semăna cu o corabie cu pînze. Au petrecut două zile extenuante, încercând să focalizeze imaginea, ca să realizeze o formă tridimensională pe sonar. „N-am mai obţinut niciodată o asemenea imagine a spus cu căinţă J. J. Jackson. E aproape ca o fotografie. Şi se potriveşte perfect cu ceea ce ştim despre Republic.“
Epava zăcea drept, la 500 de metri adâncime şi la circa 150 de kilometri sud-est de Savannah, Georgia. În a treia săptămână din iulie, Tapanes le-a trimis pe e-mail lui Stemm şi John Morris o imagine, cu titlul „Corabie #1“.
Stemm şi Morris ştiau, cu ajutorul sonarului, că era vorba de un vapor cu aburi cu două roţi cu zbaturi. Acum urma să demonstreze că era Republic. Pe 2 august, echipajul s-a întors cu un mic vehicul teleghidat (ROV), legat de navă şi dotat cu braţ cu gheară mobilă şi o cameră video.
„Abia dacă reuşea să îşi menţină poziţia din cauza Golfstromului povestea Tapanes. Aproape că l-am făcut praf.“ Dar camera a descoperit o pală de cârmă îmbrăcată în cupru şi scheletele fantomatice ale roţilor verticale cu zbaturi. Lucruri din viaţa de zi cu zi zăceau împrăştiate pe fundul mării grămezi de sticle, mormane de pantofi, baloturi de mătase pentru rochii de lux, carafe elegante, jocuri de domino, vase de porţelan, fructe de pădure puse la sticle pentru prăjituri. Mai tîrziu au găsit şi lăzi cu tăbliţe de scris, călimări şi obiecte de cult din sticlă turnată candelabre, candele stivuite în ordine, ca lemnele.
Din grămadă, gheara a recuperat o sticlă cafenie şi o bucată de lemn. În conformitate cu legea recuperării, Morris a predat sticla şi bucata de lemn la un tribunal federal din Tampa, pentru a „rezerva“ locaţia adică a-i împiedica pe alţii să se atingă de ea. La 250 de kilometri în larg, epava se afla dincolo de zona în care atât statul Georgia, cât şi guvernul federal aveau autoritate asupra obiectelor de patrimoniu cultural, dar era nevoie de o aprobare legală pentru a începe recuperarea lor. Pe 6 august, tribunalul a conferit companiei Odyssey drepturi exclusive asupra epavei.
Având acum convingerea că era vorba de Republic şi asaltată de investitorii entuziaşti, Odyssey a achiziţionat un vas de cercetare mai mare şi mai nou, un fost trauler de pescuit lung de 76 de metri, botezat Odyssey Explorer. Nava urma să transporte un nou ROV, de mari dimensiuni, pe nume Zeus, un robot cât un tanc, de 200 de cai putere şi şapte tone, echipat cu braţe mobile care puteau ridica şi obiecte grele, dar le puteau manipula cu grijă şi pe cele mici. Era nevoie de echipament foarte puternic doar ca să ajungă la epavă şi să-şi menţină poziţia. „Golfstromul îi ţine la distanţă pe amatori explica Ernie Tapanes. El păzeşte epava.“

În noiembrie, când a coborât din tren la New Orleans, William Nichols a găsit o economie ruinată. Reconstrucţia era în toi şi se făcea cu paşi mari şi dureroşi în oraşul ocupat în 1862 de trupele federale. Încărcătura de pe Republic, dacă ar fi ajuns la timp, ar fi avut un efect imediat. Monedele de aur şi de argint aproape dispăruseră din circulaţie, iar oamenii tânjeau să le mai audă clinchetul în buzunare.
În anii 1840 şi 1850, în plin avînt economic, când oraşul servea drept centru comercial pentru întregul bazin al Fluviului Mississippi, cele 13 bănci ale oraşului deţineau peste 12 milioane de dolari în monede de aur şi de argint. Monetăria din New Orleans era una din cele şapte care furnizau monedă Statelor Unite pentru distribuţie la scară naţională. Dar, pentru a zădărnici iminenta ocupaţie a forţelor unioniste, în 1862 băncile au trimis toate rezervele de monedă forte în ascunzători de pe văile râurilor, de unde puteau fi luate de Armata Confederată în retragere.
Pe toată durata războiului, o bună parte a comerţului s-a desfăşurat pe baza celor mai neobişnuite monede de schimb: obligaţiuni provizorii, bancnote sau fise emise de magazine sau chiar de administraţiile locale. Pe post de mărunţiş, se foloseau chiar bonuri de la cârciumile locale sau tichetele de tramvai de cinci cenţi.
Au trecut săptămâni până când Nichols a primit o scrisoare care spunea că Thyrza murise de febră tifoidă. S-a agăţat de viaţă scria pastorul familiei sale din Vermont „într-o stare de aşteptare dureroasă“, până când o telegramă i-a confirmat faptul că soţul ei supravieţuise naufragiului.
Nichols s-a întors ulterior acasă pentru a-şi relua viaţa. S-a căsătorit cu sora Thyrzei, Louise, apoi s-a îndreptat spre vest cu cealaltă fiică a lui, Lucy. În Illinois a fondat un oraş, Maywood, în memoria iubitei lui fiice May. A devenit patriarhul oraşului, abil om de afaceri şi inventator de unelte agricole, precum grapa reglabilă, o maşină revoluţionară de cultivare a solului.

În septembrie, după trei săptămîni intense de ajustări, reamenajări şi instalare a sistemelor de computere, de monitorizare, video şi a celor de cartografiere arheologică, Odyssey Explorer a plecat din Baltimore cu o misiune şi o echipă de 23 de membri, printre care şi arheologul marin Neil Cunningham Dobson, scoţian de origine. Dobson a fost atacat puternic de colegii săi din lumea academică. Majoritatea arheologilor obiectează din principiu faţă de orice excavare care duce la vânzarea obiectelor descoperite. „Convingerea generală este că arheologia va fi compromisă dacă are motivaţii comerciale a spus el. Mie nu mi se pare cinstit. Până la urmă, nu-mi pasă dacă sînt plătit de o universitate sau de o companie comercială pentru a face arheologie. Indiferent de care, eu respect aceleaşi standarde. Sunt un profesionist.“ Numai o expediţie comercială a adăugat el şi-ar putea permite recuperarea epavei Republic de la adâncime.
Plutind peste scheletul vaporului scufundat, roverul Zeus transmitea la suprafaţă imagini video proiectate pe ecranele monitoarelor de la bordul lui Odyssey Explorer, aflat deasupra. Sub greutatea încărcăturii, carcasa vasului Republic se spărsese ca o ceapă fiartă, iar în mijloc se ridicau roţile cu zbaturi şi o grindă de 9 metri înălţime, cadrul metalic care învârte arborele cotit al unui motor cu aburi vertical. „Avea ceva fantomatic spunea tehnicianul sonarului, J. J. Jackson. Aproape că simţeai cum i s-a răcit cazanul.“
Între traversele distruse, echipajul a zărit ceva de bronz. Camera de pe Zeus a strâns cadrul pe obiect era clopotul vaporului! Zeus a apucat cu grijă baza acelei mase de bronz crăpate, de 36 de centimetri, şi a adus-o la suprafaţă. O bună parte din numele gravat pe clopot se erodase, dar ultimele patru litere se distingeau clar: SSEE. Vaporul Republic, construit în 1853, fusese botezat iniţial S.S. Tennessee. Clopotul nu fusese niciodată înlocuit. Acum nu mai exista nici o îndoială. Odyssey îşi găsise comoara.
Monedele erau altă poveste. Rămăşiţele împrăştiate ale vasului Republic se întindeau pe o suprafaţă aproape cât un teren de fotbal şi erau acoperite cu nisip şi cu coral dur. Fără un noroc chior, recuperarea lor ar fi putut însemna luni întregi de scotocit pe fundul mării.
Pe 5 noiembrie, Jim Starr, supervizorul ROV, se pregătea să iasă din tură, dar mai era timp pentru cîteva manevre. Roverul cel mare avea două instrumente principale: un tub Venturi, cu diametrul de 15 centimetri, ca un aspirator uriaş, care putea fie să sufle, fie să aspire nisipul ca să cureţe locul, şi o ventuză foarte delicată, denumită „lipitoarea“, care putea apuca obiecte fără să le zgîrie.
„Hai să testăm sistemul Venturi a spus Starr. Tocmai i-am făcut nişte reparaţii.“

Pilotul ROV, Gary Peterson, l-a condus cu îndemînare pe Zeus până într-un loc nisipos de la pupa. Nu era un loc ales chiar la întîmplare pentru testare: monedele găsite în 1991 pe epava vaporului Central America, datând din epoca goanei după aur, fuseseră depozitate într-un seif de la pupa. Tehnicianul Alan Smith a pornit tubul Venturi şi a început să aspire nisipul.
„Stop! a strigat Starr, uitându-se atent pe monitor. Opreşte sistemul. Am văzut o monedă!“ Camera a mărit marginea metalică ce se ivea din nisip. „Nimeni nu scotea o vorbă îşi aminteşte Starr. Eram toţi înmărmuriţi.“
În curînd, alte cinci monede s-au ivit de sub turbioanele de nisip. Bănuiala echipei, întregul plan de explorare, de fapt, se dovedea corectă. Nici măcar nu aveau un conteiner pregătit pentru a scoate monedele, dar Zeus a scotocit prin zona de căutare după un obiect potrivit. Aşa se face că primele 80 de monede recuperate de pe S.S. Republic au fost depozitate temporar într-o oală de noapte smălţuită.
În câteva zile, unitatea Venturi a scos la iveală o cascadă de monede de aur, atât de 10 dolari, cât şi aşa-numitele „doi-vulturi“, de douăzeci, revărsate peste marginile curbate ale unui butoiaş de lemn îngropat în mâl. Multe erau lipite între ele în fişicuri, ca jetoanele de la pocher. Joi, pe 13 noiembrie, Odyssey Explorer s-a întors la bază, în portul Jacksonville, cu peste 700 de monede de aur şi argint. Îi aştepta un expert evaluator Rob Westfall, de la compania National Gold Exchange, Inc., din Tampa.
„Acestea sînt, practic, monede scoase direct din monetăria statului, n-au fost niciodată în circulaţie s-a minunat Westfall. Şi sunt atât de diverse. Din câte ştiu, nu s-a mai descoperit niciodată o rezervă de monede din epoca Războiului Civil. E de-a dreptul incredibil.“
Odyssey ştia că vor mai fi şi alţi pretendenţi la comoară. Guvernul american, de exemplu, a deschis o investigaţie pentru a afla dacă nu cumva o parte din bani erau din bugetul federal, teorie care s-a dovedit nefondată. Iar în ianuarie 2004, compania a plătit 1,6 milioane de dolari compensaţie către Compania de Asigurări Atlantic, care asigurase o parte din încărcătura de pe Republic. Se părea că Odyssey poate păstra restul de bani.

Numismaţii au salutat cu veneraţie colecţia. Un număr de monede au fost calificate drept cele mai valoroase de la categoriile respective, iar valoarea lor totală a fost estimată la probabil 75 de milioane de dolari.
Thyrza Nichols Goodeve, stră-strănepoata lui William Nichols, predă istoria artelor la Şcoala de Arte Vizuale din Manhattan. În februarie, când s-a alăturat uneia din expediţiile Odyssey, a adus cu ea un lanţ de aur cu medalion moştenit din familie, în care se afla portretul miniatural al primei Thyrza Nichols. Fotogravura îşi păstrase claritatea după 135 de ani, iar dintre veşmintele austere, specifice Noii Anglii, ochii femeii scăpărau cu asprime.
Goodeve descoperise scrisori vechi din trecutul familiei ei într-un cufăr mucegăit. „Nici măcar nu ştiam de naufragiu a povestit ea. Nu s-a vorbit niciodată despre asta. Cred că a fost doar un amănunt al vieţii stră-străbunicului.“
Într-adevăr, omul era mai mult decât un supravieţuitor. William Nichols a condus Regimentul 14 de voluntari din Vermont, a suferit durerea neostoită de a-şi pierde soţia şi copilul şi a pus bazele unei familii ale cărei legături s-au dovedit tari ca oţelul. Numele de Thyrza şi Lucy au alternat de-a lungul generaţiilor. Fiica lui, Lucy, şi-a botezat fetiţa Thyrza. „Era bunica mea a spus Goodeve. Mama a fost Lucy şi apoi am venit eu, Thyrza.“
Povestea lui William Nichols e doar una dintre cele 43 de istorii norocoase ale supravieţuitorilor de pe S.S. Republic. Chiar şi acum, conservat în vâltoarea tăcută a Golfstromului, vaporul ne spune povestea unor vremuri de încercări îndrăzneţe şi de reconciliere naţională, când bărbaţii îşi puteau transforma baionetele în pluguri şi săbiile în grape reglabile.

Text: Priit J. Vesilind

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din septembrie 2004)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*