Lumea terorii

Ultimul val de terorism internaţional a atras atenţia lumii asupra unei tactici care foloseşte moartea şi distrugerea ca instrumente politice. Dar terorismul în sine, cu rădăcini istorice şi geografice adînci, nu este ceva nou. Foto: Masatomo Kuriya

Ultimul val de terorism internaţional a atras atenţia lumii asupra unei tactici care foloseşte moartea şi distrugerea ca instrumente politice. Dar terorismul în sine, cu rădăcini istorice şi geografice adînci, nu este ceva nou.

Odată cu începerea unui nou secol, o epidemie de terorism a împrăştiat panică pe întregul glob. În capitalele lumii, conducătorii şi-au întărit paza şi şi-au redus apariţiile în public. Cetăţenii de rînd se simţeau nesiguri cînd umblau pe străzile principalelor oraşe, în vreme ce teroriştii înşişi erau ca fantomele – pretutindeni şi nicăieri în acelaşi moment, aparent capabili să lovească după bunul plac. Terorismul a devenit o preocupare pentru poliţie şi politicieni, bancheri şi importanţi oameni de afaceri. În Statele Unite, un oribil atac terorist, din septembrie, a zguduit bursa şi a stîrnit resentimente împotriva imigranţilor. Un alt atac, la Madrid, a azvîrlit lumea politică spaniolă într-o dispută aprinsă despre război şi pace.

Politicienii americani au început să descrie războiul contra terorii ca pe o luptă a binelui contra răului, în vreme ce unii lideri religioşi, citînd Biblia, propovăduiau apropierea sfîrşitului lumii.Era anul 1901. Oricît de înfricoşător e terorismul modern, teama profundă generată de el le-ar fi fost familiară celor care au trăit la începutul secolului al XX-lea. Cu două decenii mai înainte, revoluţionarii ruşi îl asasinaseră pe ţarul Alexandru al II-lea, într-un atentat cu bombă, la Sankt Petersburg. În 1894, un anarhist italian l-a înjunghiat pe preşedintele Franţei, Sadi Carnot. În 1897, primul-ministru spaniol a fost asasinat, chiar în perioada în care răbufnea mişcarea cubaneză pentru independenţă; în mai puţin de un an, Spania avea să intre în război cu Statele Unite ale Americii. Iar în 1901, William McKinley, preşedintele Statelor Unite, a fost asasinat de Leon Czolgosz, un anarhist de 28 de ani. Şi, desigur, după 13 ani, un terorist sîrb l-a împuşcat mortal pe arhiducele Ferdinand, moştenitorul tronului Austriei – declanşînd în acest fel primul război mondial.

Este evident că terorismul – definit aici drept utilizarea sistematică a crimei, vătămării şi distrugerii sau a ameninţării cu asemenea acte pentru atingerea unor obiective politice – are forţa de a deturna cursul istoriei, după cum demonstrează astăzi atacurile de la 11 septembrie, din New York şi Washington, aruncarea în aer a trenurilor din Madrid, din primăvara acestui an, sau titlurile însîngerate ale ştirilor referitoare la Israel ori Irak. Şi, în plus, cu ameninţarea armelor de distrugere în masă, un nou soi de terorism, care a dobîndit mijloacele pentru a înfrunta chiar şi cele mai puternice naţiuni ale lumii.

Cum s-a ajuns în acest punct? Ce s-a schimbat oare în lume?

Terorismul este la fel de vechi ca şi istoria umanităţii. El apare în istoria Greciei sau a Romei antice – asasinarea lui Iulius Cezar a fost un act de teroare – şi de atunci, practic, în fiecare secol şi în orice parte de lume. Însă multe s-au schimbat în secolul care tocmai a trecut, începînd cu alegerea ţintelor. În trecut, victima tipică a teroriştilor era un împărat sau rege, un preşedinte, un general ori cel puţin un oficial guvernamental. Teroriştii chiar ar fi contramandat un atac pentru a cruţa vieţi inocente, şi aceasta deoarece uciderea oamenilor la întîmplare era considerată atît imorală, cît şi nesăbuită. Mulţi dintre teroriştii de astăzi nu au astfel de scrupule.

Şi motivele s-au schimbat. Cu un secol în urmă, terorismul era în principal apanajul grupurilor sau indivizilor cu vederi revoluţionare ori anarhiste sau, în cazul Irlandei şi al Balcanilor, naţionaliste. O privire aruncată asupra geografiei terorismului pe la 1970 arăta încă aceleaşi tendinţe – un terorism de stînga în Europa şi America Latină; un terorism naţionalist sau separatist în Irlanda, regiunea bască a Spaniei şi în Orientul Mijlociu şi cîteva grupări teroriste de dreapta în Italia, Turcia şi în alte ţări.

Astăzi însă grupurile islamice extremiste, cum este Al-Qaida, au ajuns în avangarda terorismului global. După datele CIA, Al-Qaida şi grupările afiliate ei acţionează în 68 de state ale lumii. Dacă atacurile de la 11 septembrie, de la New York şi Washington, reprezintă cel mai spectaculos succes al acestora de pînă acum, alte atacuri au avut loc în Maroc, Tunisia, Spania, Indonezia, Filipine, Turcia, Arabia Saudită, Afganistan, Cecenia, Irak şi Rusia – toate după 11 septembrie. După cum susţin Osama bin Laden şi alţi conducători ai mişcării, Al-Qaida este motivată de tradiţia islamică a „jihadului“, războiul sfînt, care apără credinţa împotriva necredincioşilor. Aceştia se consideră angajaţi într-o luptă globală împotriva unui inamic corupt şi asupritor: Occidentul.

Comparaţi aceste motive cu cele ale anarhiştilor ruşi de la 1881, cu cele ale mişcării „Calea Luminoasă“, din Peru, sau ale Armatei Republicane Irlandeze. Este clar că, din punct de vedere ideologic, teroriştii au foarte puţin în comun. Ceea ce au în comun este disponibilitatea de a folosi aceleaşi tactici brutale pentru a-şi atinge scopurile. De asemenea, în ciuda unei concepţii greşite larg răspîndite, ei nu sînt împinşi către terorism pentru că sînt săraci.

Liderii şi mulţi dintre membrii de rînd ai mişcărilor islamiste provin dintr-o solidă clasă de mijloc, iar unii, ca bin Laden, din familii foarte bogate. Asta nu înseamnă că factorii sociali, cum sînt sărăcia sau disperarea, nu radicalizează populaţiile. Însă foamea în sine nu conduce neapărat la violenţă politică; în multe din cele mai sărace state ale lumii terorismul este foarte rar sau chiar absent. La fel de neadevărat este şi faptul că terorismul ar apărea în cele mai opresive regimuri. Germania nazistă, Rusia stalinistă sau Irakul lui Saddam Hussein au avut parte de puţin terorism. Terorismul presupune o anumită doză de libertate, pentru a-şi mobiliza susţinătorii şi pentru a se putea organiza; el se sufocă în condiţii de dictatură.

Sute de minorităţi naţionale şi religioase sînt persecutate în lume; de fapt, sînt puţine statele în care minorităţile nu se simt oprimate. Însă numai cîteva recurg la terorism, iar aici tradiţiile sociale şi culturale par să joace un rol. Anumite societăţi par să tolereze violenţa mai degrabă decît altele. De ce radicalii basci din Spania au ales terorismul, în vreme ce catalanii au urmat o cale mult mai paşnică? De ce s-au angajat „tigrii tamili“ din Sri Lanka într-una din cele mai lungi şi mai sîngeroase campanii teroriste din istorie, iar musulmanii din aceeaşi ţară, oprimaţi şi ei, nu? De asemenea, terorismul solicită, se pare, lideri charismatici, capabili să-i determine pe recruţi să înfrunte pericolul sau moartea şi, în acelaşi timp, să cîştige simpatia populaţiei din jur. După cel de-al doilea război mondial, grupările teroriste sioniste Irgun şi Stern Gang, din Palestina, s-au bucurat de sprijinul unei părţi a comunităţilor evreieşti din Palestina şi SUA, contribuind la alungarea britanicilor din ţară; unul dintre comandanţii Irgun, Menahem Begin, a fost mai tîrziu ales prim-ministru al Israelului. Dimpotrivă, liderii grupului japonez Aum Shinrikyo, care în 1995 a atacat metroul din Tokyo cu un gaz toxic, nu s-au prea bucurat de sprijin dincolo de cel oferit de membrii săi, iar astăzi zac în închisori.


Ce s-ar putea face pentru a contracara sau măcar a dezamorsa pericolul terorismului în viitor?

Unele mişcări sînt deschise la soluţiile politice – în special cele care cer o autonomie politică mai mare, precum kurzii din Turcia sau cecenii din Rusia. Grupările mai radicale însă, ca Al-Qaida, nu sînt dispuse la compromisuri: ele pretind victoria totală.

Pe termen lung, un asemenea fanatism feroce se poate consuma sau chiar poate dispărea făcînd loc unor noi tipuri de militanţi. Între timp însă sîntem confruntaţi cu unul dintre cele mai periculoase episoade ale istoriei umanităţii. Pentru prima dată, teroriătii – aceste mici şi imprevizibile grupuri de oameni fără ţară, fără nici un fel de morală, decît a lor proprie – au un potenţial de distrugere care sfidează orice imaginaţie, dacă în mîinile lor vor ajunge arme de distrugere în masă.

Civilizaţia va învinge – ca întotdeauna –, însă s-ar putea să nu fie nici o victorie finală în acest „război împotriva terorii“, care, într-un fel sau altul, va continua cîtă vreme pe Pămînt vor exista conflicte.

Text: Walter Laqueur

Articol publicat în ediţia de noiembrie 2004 a revistei National Geographic România

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*