Victoria fatală a Amiralului Nelson

Conducînd din prima linie, Horatio Nelson primeşte în umărul stîng glonţul de muschetă al unui ţintaş, o rană care îi va provoca moartea – şi îi va pecetlui locul în istorie. Tactica folosită de Nelson la Trafalgar i-a adus Angliei cea mai mare victorie maritimă, de la care luna aceasta se împlinesc 200 de ani. Ilustraţie: Justin Sweet

Aproape 5.000 de oameni au murit într-una dintre ultimele mari bătălii de vase cu pînze, printre ei şi legendarul erou britanic al mărilor.

Galerie de imagini:

Singurul lucru la care locotenentul Paul Nicolas se putea gîndi, în timp ce stătea în partea din faţă a punţii pupa a vasului de război cu 74 de tunuri H.M.S. Belleisle, era să se întindă puţin. Nu că ar fi fost obosit. Dar avea abia 16 ani şi era nou pe vas. Urma să primească botezul focului. Era puţin după prînz, pe data de 21 octombrie 1805, în apropiere de Cádiz, în sudul Spaniei. În timp ce Belleisle despica încet valurile spre inamic, Nicolas a început să vadă linia în formă de semilună alcătuită din cele 33 de vase franceze şi spaniole, care se întindea pe kilometri întregi de-a lungul coastei, de la Capul Roche, în nord, pînă la Capul Trafalgar, în sud.
Echipajul lui Belleisle fremăta. Oamenii aşteptau de mai bine de două luni un atac împotriva lui Johnny Crapaud, cum le spuneau ei francezilor. Tunarii scriseseră cu cretăpe tunuri „Victorie sau moarte“.
William Hargood, căpitanul lui Belleisle, a ordonat echipajului să se întindă pe jos cînd primele proiectile au sfîşiat velatura vasului. Un tînăr recrut de lîngă Nicolas a fost decapitat de o ghiulea. Puntea era împroşcată de sînge şi bucăţi de trupuri omeneşti. Nicolas şi-ar fi dat şi-un dinte doar ca să se poată culca pe jos, dar era locţiitor la comanda unui detaşament de infanterie marină şi se cuvenea ca un ofiţer să rămînă în picioare. S-a apropiat, aşadar, de John Owen, un proaspăt sublocotenent, ceva mai în vîrstă decît el. Peste ani, Nicolas avea să scrie că spiritul lui Owen „m-a încurajat să mă port aşa cum se cuvenea“.
Îl mai însufleţea şi faptul că în zare se vedea conturul semeţ al navei-amiral a flotei britanice, cu 100 de tunuri, HMS Victory, comandată de amiralul Nelson. Nicolas nu îl întîlnise niciodată pe Nelson. Dar, la fel ca toţi ceilalţi membri ai Marinei Regale, ştia poveştile – cum Nelson cucerise un vas spaniol, apoi îl folosise ca să abordeze şi să captureze un al doilea; cum îşi pierduse un braţ conducînd un raid de noapte în Tenerife; cum distrusese flota franceză în Golful Abukir, cu şapte ani în urmă. Cu Nelson la comandă, rezultatul era sigur. Mai devreme, în dimineaţa aceea, Nelson urcase pavilioanele de semnalizare pe catargul lui Victory, transmiţînd mesajul: „Anglia aşteaptă ca fiecare om să-şi facă datoria.“ Întreaga flotă izbucnise în urale.
Dar avea să fie o bătălie sîngeroasă. Nu ca în manuale, unde flotele se aliniau una lîngă cealaltă şi se tocau mărunt cu salve de tun. Nelson împărţise cele 27 de vase britanice de război în două coloane şi le ordonase să navigheze direct către linia inamicului, pe care să o despartă în două, ca o haită de lupi care fugăreşte o turmă de căprioare.

După Royal Sovereign, Belleisle era al doilea vas din escadronul aflat sub vînt, care era comandat de Cuthbert Collingwood, sau Bătrînul Cuddie, cum îi spuneau oamenii cînd nu era de faţă. Era un bărbat rezervat, pedant, care tînjea să se întoarcă la grădina sa din Northumberland, unde planta varză şi cartofi, şi care prefera compania cîinelui său, Bounce, celor mai mulţi oameni. Mai devreme, în dimineaţa aceea, servitorul lui Collingwood, John Smith, îl dusese pe Bounce jos, în cală, şi îl legase, ca să fie în siguranţă.
Planul lui Nelson avea o hibă ce s-ar fi putut dovedi fatală. Navigînd drept către flota inamică, el avea să facă ceea ce toate manualele navale te preveneau să nu faci: intra în poziţie de T. În ultimele 20 de minute ale manevrei, vasele sale aveau să fie în bătaia tunurilor laterale ale inamicului. Cu un vînt puternic din spate, acest interval putea fi redus la zece minute, însă vîntul murise. Belleisle se deplasa într-un ritm agonizant.
Din tunurile inamice a ţîşnit fum, apoi s-a auzit zgomotul ca de tunet al vaselor care au deschis focul asupra lui Belleisle în acelaşi timp. Vergile au început să se prăbuşească. Oamenii urlau. Văzînd măcelul, locotenentul Ebenezer Geale i-a sugerat căpitanului Hargood să se rotească şi să tragă cu tunurile laterale, măcar pentru a ridica o perdea de fum. Replica lui Hargood a răsunat pe punte: „Ni s-a ordonat să străpungem linia şi asta vom face, pentru numele lui Dumnezeu!“ Paul Nicolas îşi ţinea răsuflarea şi încerca să-şi alunge gîndul de a se întinde pe jos.
Marea Britanie şi Franţa erau în război, cu unele întreruperi, încă din 1793. În 1802 se încheiase o scurtă pace, însă un an mai tîrziu ostilităţile se declanşaseră din nou. Războaiele Napoleoniene, aşa cum au devenit cunoscute, erau un nou tip de conflict: un război al învinuirilor ideologice, în spiritul unei profunde animozităţi. Pentru Nelson, Napoleon reprezenta ceea ce Stalin – sau Osama bin Laden – ar însemna pentru epoca noastră. Nelson credea cu pasiune că patria sa şi Dumnezeu îl chemaseră să apere Anglia de tiranie.
În vara lui 1805, Napoleon comasase 90.000 de soldaţi în Boulogne, pentru o invazie peste Marea Mînecii. Dar nu putea aduna încă forţa navală necesară pentru a-şi proteja soldaţii pe timpul traversării. „Anglia era în plin război total de supravieţuire naţională – spune Andrew Lambert, profesor de istorie navală la King’s College, în Londra. În războiul împotriva lui Napoleon au fost colectate mai multe taxe pe cap de locuitor decît în războiul contra lui Hitler. Pentru Nelson, francezii erau inamicul şi ei trebuiau anihilaţi.“

Anihilare era unul dintre cuvintele preferate ale lui Nelson. „Ţara îşi doreşte anihilarea totală, nu doar o victorie răsunătoare“ – le-a spus el ofiţerilor săi înaintea Bătăliei de la Trafalgar. Este aproape sigur că acest cuvînt era pe buzele sale în timp ce păşea apăsat pe duneta lui Victory în dimineaţa aceea, împreună cu cel mai apropiat prieten al său, căpitanul vasului, Thomas Masterman Hardy. Cei doi alcătuiau o pereche ciudată. Hardy era un bărbat solid, de 1,93 m, tipul fermierului din Dorset. Nelson avea 1,68 m, umeri înguşti şi conformaţia unui balerin.
La vîrsta de 47 de ani, Nelson era cel mai celebru comandant naval britanic de la Sir Francis Drake încoace. Cîştigase trei bătălii foarte importante şi luptase în alte 50, mai multe decît oricare alt amiral din istoria Marinei Regale. Povestea lui de dragoste, extrem de comentată – şi adulteră – cu Emma Hamilton, soţia unui diplomat britanic, pe care Nelson o cunoscuse la Napoli, nu făcuse decît să îi sporească celebritatea. „Nelson a fost primul mare erou modern – spune Tom Pocock, biograf al lui Nelson şi fost corespondent de război. Toată lumea ştia povestea bătăliilor lui şi istoria cu Emma. Călătorise mult prin Marea Britanie. Peste tot erau imagini cu el. A fost prima vedetă modernă. Era un om ca toţi oamenii şi în acelaşi timp un supererou.“
Semăna prea puţin cu tipul dandy, cu obraji îmbujoraţi, din portretele lui oficiale. Plecat pe mare de la vîrsta de 12 ani, îşi petrecuse pe uscat doar doi din mai bine de doisprezece ani. Avea faţa tăbăcită de vînturi, dinţii stricaţi, trupul mutilat şi acoperit cu cicatrice. Era ceva frecvent pentru mateloţi sau tunari să-şi piardă cîte o mînă, un picior, să fie împuşcaţi sau arşi. Era însă rar pentru un amiral. Nelson conducea din prima linie, punîndu-şi propria viaţă în pericol, aşa cum le cerea şi celorlalţi.
Rănile lui Nelson erau adevărate însemne ale curajului său, mai mult decît cele patru ordine de cavaler şi cele două medalii de aur care îi sclipeau pe tunică la ocazii festive. În 1794, pe cînd asedia Calvi, pe Insula Corsica, o ghiulea s-a izbit de parapet chiar lîngă el, împroşcîndu-i în ochiul drept nisip şi pietriş. (Contrar portretizărilor obişnuite, Nelson nu a purtat niciodată un plasture pe ochi.) Pentru a-şi proteja ochiul rămas teafăr de strălucirea mării, ceruse să i se facă un cozoroc verde de fetru, care se ivea de sub tricornul său precum cel al unei şepci de baseball. Trecuse prin felurite suferinţe, între care traumatisme, febră reumatică, scorbut, malarie, probabil hernie, posibil tuberculoză. Braţul drept al lui Nelson fusese amputat la 15 cm deasupra cotului, după ce fusese lovit de un glonţ de muschetă în timp ce conducea o operaţiune specială, în Tenerife.
Dar Nelson îşi privea rănile cu umor – „Mi-a căzut direct în braţ“ au fost celebrele cuvinte cu care a descris prima sa întîlnire cu Emma Hamilton. Aceste răni îi făceau pe oamenii săi să simtă că el era unul de-ai lor. Şi îi confereau ceea ce astăzi numim un brand uşor identificabil. „Spunea că braţul amputat e aripioara lui înotătoare – explică Colin White, istoric naval de la Muzeul Naţional Maritim, din Londra. Şi se folosea de el ca să spună: «Sînt eu, Nelson.»“ În Marea Baltică, în 1801, în timp ce se deplasa într-o ambarcaţiune cu vîsle, a fost somat de către un vas din propria flotă. Şi-a aruncat mantaua pe spate şi a zis: „Sînt lordul Nelson şi iată înotătoarea mea.“
La bordul lui Victory erau 820 de oameni, între care 14 ofiţeri, 70 de subofiţeri plus 665 de marinari şi infanterişti marini, dintre care 31 erau copii. Unul dintre primele proiectile care au lovit vasul l-a despicat în două pe secretarul personal al lui Nelson, John Scott. Nu era timp pentru o înmormîntare corespunzătoare, astfel încît trupul său a fost pur şi simplu aruncat peste bord. Un alt proiectil a trecut printre Nelson şi Hardy şi s-a izbit violent de un suport de lemn. O ţandără a smuls catarama de pe pantoful lui Hardy, învineţindu-i piciorul. Cei doi bărbaţi s-au privit cu îngrijorare. Apoi, Nelson a zîmbit. „Prea s-au încins spiritele, Hardy, ca să dureze mult“ – a comentat el.

Dincolo de umor, se ascundea o teamă reală. „El se aştepta ca francezii să fie puşi pe fugă – spune White. Nu credea că ei vor rămîne pe loc să lupte. Şi cunoştea pericolele planului său de atac: dacă tunarii francezi ar fi fost cît de cît buni, ar fi sfărîmat Victory în bucăţele.“
La început, Nelson vizase o breşă din spatele uriaşului vas de luptă Santísima Trinidad. Spaniolii erau aliaţi şovăielnici ai francezilor. Cîţiva căpitani ai lor luptaseră alături de englezi, în urmă cu 12 ani, împotriva flotei lui Napoleon. Iar acum se trezeau tîrîţi într-o bătălie pentru care aveau prea puţin apetit, din cauza unei alianţe în care nu credeau, cu Napoleon, un om pe care mulţi dintre ei îl dispreţuiau. Printre ei se numărau bărbaţi precum Cosmé Damián Churruca, un căpitan de vas şi navigator basc, care comanda vasul cu 74 de tunuri San Juan Nepomuceno, şi Dionisio Alcalá Galiano, unul dintre primii europeni care au explorat nord-vestul Pacificului, căpitanul vasului Bahama.
Ţinta tirului lui Nelson, în timp ce se îndrepta spre inamic, era însă un francez: amiralul Pierre Villeneuve, comandantul Flotei Combinate. Cu şapte ani în urmă, în Bătălia Nilului, din Golful Abukir, în Egipt, Villeneuve urmărise cum Nelson transforma flota lui Napoleon în epave carbonizate. Unul dintre căpitanii lui Nelson i-a dăruit acestuia un sicriu făcut din scîndurile vasului L’Orient, vasul-amiral al francezilor, un suvenir al victoriei.
În martie, Villeneuve îşi combinase forţele cu o flotă spaniolă ancorată în Cádiz şi condusese vasele peste Atlantic, ca o diversiune, pentru a-l atrage pe Nelson departe de Europa, astfel încît armata pentru Anglia a lui Napoleon să poată traversa Marea Mînecii. A ţinut. Nelson îl urmărise pe Villeneuve pînă în Indiile de Vest şi înapoi şi îl pierduse în largul coastelor Martinicăi. Revenit în Europa, Villeneuve se îndreptase spre Brest, în Bretagne, unde avea întîlnire cu restul flotei franceze. Pe 22 iulie însă, în largul Capului Finisterre, a întîlnit un escadron britanic. Luptînd pe o ceaţă deasă, el a pierdut două vase spaniole. Speriat şi demoralizat, a fugit la sud, spre Cádiz, compromiţînd planul de invazie al lui Napoleon.
A existat o logică geopolitică profundă pentru care bătălia definitorie a epocii vaselor cu pînze s-a purtat aici. Cádiz era „poarta“ dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă. „Rolul jucat de Cádiz în bătălia strategică mai amplă, dintre puterile care doreau să controleze Atlanticul, nu a fost întîmplător – spune Javier Fernández Reina, directorul Arhivei Municipale din Cádiz. Şi nici faptul că bătălia a avut loc aici. Trafalgar nu a fost un eveniment izolat. A fost actul final al unei drame care se derula de aproape un deceniu.“
Nelson era sigur că Villeneuve se afla într-unul din cele patru vase care înconjurau Santísima Trinidad. La început, Villeneuve nu şi-a ridicat steagul. Apoi, un tricolor uriaş a apărut pe Bucentaure, un vas cu 84 de tunuri. Nelson străbătuse tot Atlanticul, dus-întors, vînîndu-l pe Villeneuve. Acum îl avea în faţa ochilor. Depărtîndu-se de Santísima Trinidad, Victory s-a îndreptat spre breşa din spatele lui Bucentaure.

Un vas de război precum Victory avea mai multă putere de foc decît o întreagă armată de uscat. Trecînd în spatele lui Bucentaure, a deschis focul cu cea mai puternică armă din lume, un tun cu ţeavă scurtă şi gură largă, numit „carronade“, după Compania Carron, din Glasgow, Scoţia, unde era fabricat. Victory avea două tunuri cu obuze de 30 kg pe teugă. La ora 12:25, tunul de la babord a tras direct în ferestrele cabinei lui Villeneuve, spulberînd pupa lui Bucentaure.
Şi-a direcţionat apoi tirul tunurilor de la bord înspre gaura care se căscase: 50 de tunuri cu încărcătură dublă au tras, unul după altul, în valuri succesive. Pentru că Victory se mişca atît de încet, iar tunarii englezi erau atît de rapizi – s-a estimat că, pentru fiecare foc tras de spanioli sau de francezi, englezii reuşeau să tragă două sau chiar trei –, pînă în momentul în care Nelson a intersectat siajul lui Bucentaure, fiecare tun trăsese de două ori. La sfîrşitul acestei prime canonade de 10 minute, aproximativ 200 de oameni, cam un sfert din echipajul lui Bucentaure, fuseseră ucişi sau scoşi din luptă, iar punţile tunurilor erau grav avariate.
Dar uralele echipajului de pe Victory au fost îndată acoperite de trosnetul lemnăriei cînd vasul a intrat într-una dintre navele cu cel mai bun echipaj şi cel mai bun comandant din Flota Combinată: un vas cu punte dublă şi 74 de tunuri, numit Redoutable. Căpitanul său, Jean-Jacques-Étienne Lucas, era chiar mai mic decît Nelson (un petit bonhomme, sau un omuleţ, după cum l-a numit Remi Monaque – istoric naval francez şi cîndva comandantul unui dragor de mine – pe acest ofiţer de 1,42 m, impecabil îmbrăcat), însă era unul dintre puţinii căpitani inamici care se gîndise cum să lupte. Ştia că nu putea cîştiga un duel al tunurilor cu tunarii englezi, mai bine instruiţi şi echipaţi. Dar, dacă i-ar fi putut ucide pe toţi cei aflaţi la bord, în special pe ofiţeri, ar fi putut să abordeze vasul şi să îl captureze.
Cît aşteptase în Cádiz, Lucas îşi instruise oamenii în arta abordării, a trasului cu muscheta şi a aruncării de grenade. Arma sa cea mai cumplită era o echipă de trăgători de elită special antrenaţi. Cînd căngile lui Redoutable l-au agăţat şi l-au blocat pe Victory, ţintaşii lui Lucas, înşiraţi pe gabiile arborelui artimon ca nişte ciori, au început să toarne foc asupra dunetei lui Victory.
La 1:15 p.m., la ceva mai mult de o oră de la începerea bătăliei, unul dintre ţintaşi a tras ceea ce istoricul Tim Clayton numeşte „cel mai infam glonţ de muschetă din istoria Angliei“. Acesta s-a înfipt în partea de sus a umărului stîng al lui Nelson, a ricoşat în jos, i-a zdrobit două coaste, i-a perforat plămînul stîng şi i-a retezat artera pulmonară, înainte de a i se opri în coloana vertebrală. Nelson s-a prăbuşit pe punte, chiar în locul unde fusese ucis secretarul său, John Scott.
A fost transportat jos, la infirmerie, hainele i-au fost tăiate şi scoase, iar trupul său gol a fost acoperit cu pînză de velă. Apoi a fost întins pe jumătate şezînd, cu spatele rezemat de lemnul lui Victory, în singura poziţie care îi mai alina din durere. Cu fiecare bătaie a inimii, sîngele îi ţîşnea în plămîni. Nu îşi mai simţea partea de jos a corpului. A cerut să i se aducă un evantai. A comandat limonadă. A întrebat de mai multe ori de căpitanul Hardy.
În timp ce Nelson zăcea în agonie, se derulau în egală măsură scene de groază şi eroism. Pe Belleisle, Paul Nicolas ajuta la încărcarea unui tun de calibru mare, cînd a auzit un strigăt: „Feriţi! Vine!“ După cîteva momente, arborele pupa al lui Belleisle s-a prăbuşit. Belleisle fusese atacată de patru vase franceze. Nu mai era manevrabilă, dar refuza să se predea. Cînd pavilionul ei a fost spulberat de o ghiulea, un matelot a atîrnat steagul Angliei pe o lance şi l-a fluturat către francezi.

Dar Flota Combinată suferea pierderi cumplite. Pe San Juan Nepomuceno, supus tirului susţinut a şapte vase englezeşti, Cosmé Damián Churruca sîngera de moarte, după ce piciorul drept îi fusese zdrobit de o ghiulea. Pe Bahama, Alcalá Galiano, lovit în faţă de o aşchie de lemn, refuza să coboare sub punte. Luneta i-a fost smulsă din mînă de un glonţ de muschetă. Timonierul său a ridicat-o, dar a fost despicat în două de o ghiulea. După cîteva secunde, rafale provenind din acelaşi tun i-au spulberat capul lui Alcalá Galiano.
Pînă la ora morţii lui Nelson, la 4:30 după-amiaza, flota engleză capturase, scufundase sau pusese pe fugă una dintre cele mai mari flote de război lansate vreodată. Moartea lui Nelson în momentul său de glorie şi o furtună avînd forţa unui uragan, care a înecat după bătălie mii de mateloţi, au umbrit festivităţile. Dar Trafalgar rămîne cea mai răsunătoare victorie navală din lunga şi legendara istorie maritimă a Angliei.
Două motive explică uşurinţa cu care a fost obţinută această victorie: moralul oamenilor şi artileria grea mai bună. Multe dintre echipajele Flotei Combinate, în special cele de pe vasele spaniole, fuseseră recrutate în grabă, dintre oameni care nu mai fuseseră niciodată pe mare. Mulţi s-au îmbolnăvit de febră galbenă, care făcuse ravagii pe coasta sudică a Spaniei din 1801 pînă în 1805. „A fost ca şi cum Manchester United ar fi jucat cu o echipă din divizia B, cu oamenii accidentaţi şi neîncrezători în ei înşişi – spune David Cordingly, istoric naval britanic. Adversarii nu au crezut niciodată că ar putea învinge. Ca urmare, moralul lor s-a prăbuşit la puţin timp după începerea bătăliei.“
Pe urmă a mai fost şi factorul Nelson. „Numele său făcea el singur cît o armată – a scris viitorul rege George al IV-lea, care luptase sub comanda lui Nelson în tinereţe. Nelson şi Victory însemnau unul şi acelaşi lucru pentru noi şi aduceau în inima duşmanului nostru disperare şi groază.“
Trafalgar a fost una dintre ultimele mari bătălii navale din epoca navigaţiei cu pînze. Cînd britanicii au mai purtat lupte la o asemenea scară în Atlantic, ele s-au dat între cuirasate cu aburi, în primul război mondial. În acest an, Anglia a marcat bicentenarul bătăliei cu un Festival Internaţional al Mării. Dar Trafalgarul are semnificaţii foarte diferite pentru cele trei naţiuni care s-au întîlnit în largul coastei de la Cádiz. Pentru spanioli, Trafalgarul a fost şi este o glorioasă înfrîngere. Există chiar şi o stradă în Madrid care se numeşte Trafalgar.
Totuşi bătălia a marcat începutul sfîrşitului pentru imperiul spaniol din America de Sud. „Pierderea unor căpitani precum Federico Gravina, Churruca şi Alcalá Galiano a fost semnificativă pentru Spania – spune José González-Aller, istoric naval spaniol din Madrid. După această dată, am pierdut speranţa de a mai fi o mare putere maritimă.“
Singurul comentariu al lui Napoleon asupra dezastrului, care s-a soldat cu peste 8.000 de victime, a fost: „Din cauza unei furtuni, am pierdut cîteva vase, după o bătălie purtată imprudent.“
Cîteva luni mai tîrziu, omul răspunzător pentru acea pierdere, amiralul Villeneuve, s-a încuiat în camera sa de hotel din Rennes, Bretagne, şi s-a înjunghiat în inimă cu un cuţit de masă.
„Bătălia de la Trafalgar rămîne o rană adîncă – spune Remi Monaque –, care va sîngera de-a pururi în inima francezilor.“
Corpul lui Nelson a fost adus acasă într-un butoi de coniac, în cabina cea mare a lui Victory, şi depus pe un catafalc de onoare, pentru trei zile, în Sala Pictată de la Greenwich. Înmormîntarea sa, la Catedrala St. Paul, a fost una dintre cele mai grandioase din istoria Angliei. Bătălia cîştigată de el rămîne, alături de Waterloo, în 1815, şi de Bătălia Angliei, în 1941, unul dintre momentele măreţe ale naţiunii. Numele eroului său, descris cîndva drept „un omuleţ nu foarte chipeş“, continuă să fie, alături de un grup restrîns de englezi, precum Shakespeare, Churchill, John Lennon şi prinţesa Diana, un nume pe care orice şcolar englez îl cunoaşte.
„Nelson este simbolul nostru naţional în clipe potrivnice – spune Andrew Lambert. Nu avem mare nevoie de el pentru moment. Dar, dacă vă uitaţi la anii ,40, el apare aproape în fiecare frază a lui Churchill. El este totemul nostru, talismanul nostru pe timp de război.“ Urmările celei mai mari victorii obţinute de el se văd şi astăzi. „Trafalgarul a însemnat triumful Anglosferei – scrie Tim Clayton. Ca urmare a Bătăliei de la Trafalgar, engleza a devenit limba Duniversală a comerţului maritim.“
ar triumful lui Nelson a costat scump. „Am fost pe Trinidada (Santísima Trinidad), capturat de noi, pentru a-i scoate pe prizonieri de acolo – îi scria ofiţerul aspirant John Badcock tatălui său, la Londra, la cîteva zile după bătălie. Pe navă erau între 300 şi 400 de morţi şi răniţi, iar traversele erau acoperite cu sînge, creier şi bucăţi de carne; şi pe celelalte părţi ale punţii erau răniţi, unii rămaşi fără picioare, alţii fără un braţ. Iată ce nenorociri aduce războiul şi cîte vieţi au fost curmate pe data de 21!“
Paul Nicolas, tînărul ofiţer aspirant care voia să se întindă pe jos, a fost unul dintre norocoşii supravieţuitori. La fel şi John Franklin, subofiţer pe Bellerophon, sau Billy Zurbagiul, cum i se spunea vasului. John a intrat apoi în istorie cu o expediţie dezastruoasă, în căutarea Pasajului de Nord-Vest care traversa zona canadiană arctică.
Bătrînul Cuddie a fost făcut baron pentru rolul jucat în această victorie, a primit comanda flotei mediteraneene şi a continuat să străbată duneta, însoţit de credinciosul său cîine.
„Mi-am pierdut complet răbdarea cu Bounce – glumea Collingwood într-o scrisoare către soţia sa, la cîteva luni după Trafalgar. Aerul important pe care şi l-a luat de cînd a devenit un cîine nobil e de nesuportat. Consideră că este sub demnitatea lui să se joace cu cîinii de rînd şi chiar îşi închipuie că le face o favoare cînd catadicseşte să ridice piciorul peste ei…“
Din păcate, Collingwood nu s-a mai întors niciodată la verzele şi cartofii săi. A murit pe mare, cinci ani mai tîrziu, la patru zile după ce, în sfîrşit, fusese lăsat la vatră, şi a fost înmormîntat la Catedrala St. Paul, alături de Nelson.
„Pierderea lui m-a mîhnit profund – îi scrisese Collingwood soţiei sale, de pe fregata Euryalus, la 11 zile după bătălie. Nu mai există nimic cu care să se compare vitejia şi comportamentul lui în luptă. Nu avea o pasiune prostească pentru bătălii, fiindcă era cea mai blîndă dintre fiinţele omeneşti şi adesea deplîngea cruda necesitate a luptelor, însă era un principiu al datoriei pe care toţi bărbaţii o au faţă de ţara lor, pentru a-i apăra legile şi libertatea. El preţuia viaţa numai în măsura în care îi îngăduia să facă bine şi n-ar fi dorit să şi-o păstreze prin orice act pe care îl considera nedemn… Acum s-a dus şi-l voi deplînge cît voi trăi.“

Text: Simon Worrall

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2005)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*