Tehnologia modernă redeschide cazul Regelui Tut

Acum, cînd şi-a părăsit mormîntul pentru prima dată în aproape 80 de ani, Tut a fost supus unei tomografii computerizate (CT), care furnizează date exacte pentru o reconstituire medico-legală cît mai precisă a faraonului băietan. Foto: Kenneth Garrett

Medicina legală modernă şi imagistica de nivel înalt redeschid străvechiul caz al băiatului-faraon al Egiptului, oferind noi indicii în legătură cu viaţa şi cu moartea sa.

 

 

Text: A. R. Williams

Un vînt furios s-a iscat, stîrnind vîrtejuri fantomatice de praf, atunci cînd regele Tut a fost luat din locul lui de odihnă din vechiul cimitir egiptean, cunoscut sub numele de Valea Regilor. Nori pîntecoşi şi întunecaţi se petrecuseră toată ziua pe cerul deşertului, iar acum

ascundeau stelele cu un cenuşiu funerar. Era 6 după-amiaza, pe 5 ianuarie 2005. În cîteva momente, cea mai celebră mumie a lumii avea să alunece, cu capul înainte, într-un scaner pentru tomografii computerizate (CT), adus aici pentru a cerceta misterele medicale persistente ale acestui tînăr stăpînitor puţin înţeles, care a murit cu mai bine de 3.300 de ani în urmă.
Întreaga după-amiază, obişnuitul şir de turişti din toată lumea coborîseră cam 8 metri sub pămînt, în mormîntul strîmt, tăiat în piatră, pentru a-i aduce omagii.
După ce valea a fost închisă pentru public, în amurg, egiptologii în blugi şi muncitorii în robe lungi şi turbane s-au apucat de lucru. Strigînd instrucţiuni şi încurajări peste zgomotul făcut de aerul proaspăt pompat în mormînt, au legat rapid cu frînghii capacul sicriului la cap şi la picioare şi l-au ridicat din sarcofag. După o pauză, în care au repoziţionat frînghiile, au scos o cutie simplă de lemn. Înăuntru, aşezate pe un pat de vată şi muselină îngălbenită, zăceau rămăşiţele funerare ale regelui Tutankhamon: un chip senin, cu o cicatrice pe obrazul stîng, un piept bombat, braţe şi picioare scheletice, toate înnegrite de răşinile turnate în timpul riturilor de înmormîntare.
„Mumia este într-o condiţie foarte proastă, după intervenţia lui Carter din anii 1920“ – a spus Zahi Hawass, secretar general al Consiliului Suprem al Antichităţilor din Egipt, în timp ce se apleca deasupra mumiei pentru o primă privire atentă. Carter – adică Howard Carter – a fost arheologul britanic care, în 1922, a descoperit mormîntul lui Tut, după ani de căutări zadarnice. Conţinutul său, deşi jefuit la repezeală în antichitate, era surprinzător de complet. Obiectele rămîn cea mai bogată colecţie regală descoperită vreodată şi au devenit parte din legenda faraonului. Uimitoarele artefacte din aur, a căror eternă strălucire era menită să garanteze reînvierea, au provocat senzaţie la momentul descoperirii şi încă li se dă cea mai mare atenţie. Dar Tut a fost înmormîntat şi cu lucruri de fiecare zi pe care le-ar fi vrut în viaţa de apoi: jocuri, un brici de bronz, lenjerie de in şi lăzi de alimente şi vin.
După luni de inventariere atentă a comorilor funerare ale faraonului, Carter a început să studieze cele trei sicrie aşezate unul într-altul. Cînd l-a deschis pe primul, a găsit un giulgiu decorat cu ghirlande din salcie şi frunze de măslin, ţelină sălbatică, petale de lotus şi albăstrele, dovada decolorată a unei înmormîntări în martie sau aprilie. Cînd, în cele din urmă, a ajuns la mumie, a dat de necaz. Răşinile rituale se întăriseră, cimentîndu-l pe Tut de fundul sicriului său de aur masiv. „Nu puteau fi îndepărtate prin folosirea unei forţe acceptabile – scria mai tîrziu Carter. Ce era de făcut?“
Soarele poate lovi ca un ciocan în acest loc atît de sudic al Egiptului, iar Carter a încercat să-l folosească pentru a înmuia răşinile. Timp de cîteva ore, el a lăsat mumia afară, în soarele dogoritor, care a încălzit-o la 65 de grade Celsius. Nu s-a clintit nimic. Cu detaşare ştiinţifică, Carter a relatat că „materialul întărit a trebuit să fie desprins cu dalta de sub membre şi trunchi, înainte de a putea ridica rămăşiţele regelui“.

În apărarea lui, Carter nu prea avea într-adevăr de ales. Dacă n-ar fi desprins mumia, hoţii cu siguranţă i-ar fi păcălit pe paznici şi ar fi tăiat-o în bucăţi pentru a scoate aurul. Pe vremea lui Tut, regii erau fabulos de bogaţi şi – credeau hoţii sau sperau – ar fi putut să-şi ia cu ei bogăţiile. Pentru călătoria spre marea lume de dincolo, regele Tut era încărcat cu podoabe strălucitoare: colane preţioase, coliere şi brăţări cu incrustaţii, inele, amulete, un şorţ ceremonial, sandale, teci pentru degetele de la mîini şi de la picioare şi, de-acum emblematice, sicriul interior şi masca – toate din aur pur. Pentru a-l separa pe Tut de podoabele sale, oamenii lui Carter au îndepărtat capul mumiei şi au retezat aproape fiecare încheietură importantă. O dată ce au terminat, ei au reasamblat rămăşiţele pe un strat de nisip, într-o cutie din lemn cu o căptuşeală care maschează distrugerile, patul pe care Tut odihneşte acum.
Arheologia s-a modificat substanţial în deceniile care au trecut de atunci, concentrîndu-se mai puţin pe tezaure şi mai mult pe fascinantele detalii ale vieţii şi pe incitantele mistere ale morţii. Ea foloseşte unelte mai sofisticate, inclusiv tehnologie medicală. În 1968, la peste 40 de ani de la descoperirea lui Carter, un profesor de anatomie a radiografiat mumia şi a scos la iveală un fapt tulburător: sub răşina care i s-a întărit pe piept, sternul şi coastele din faţă lipsesc.
Astăzi, imaginile pentru diagnostic pot fi obţinute prin tomografie computerizată, sau CT, în care sute de raze X în secţiune sînt alăturate ca feliile de pîine pentru a obţine un corp virtual tridimensional. Ce ar putea dezvălui o scanare a lui Tut în plus faţă de radiografie? Şi poate ea răspunde la cele două foarte mari întrebări despre el care încă persistă – cum a murit faraonul şi cîţi ani avea la data morţii sale?
Decesul regelui Tut a fost un eveniment de amploare, chiar după standarde regale. Era ultimul descendent al familiei şi la înmormîntarea lui au bătut clopotele pentru o întreagă dinastie. Dar detaliile decesului şi urmările acestuia sînt neclare. „Perioada respectivă e ca o piesă de teatru – a explicat Zahi Hawass, în agitaţia biroului său din Cairo, înainte de scanare. O parte din ea a fost scrisă. Dar nu cunoaştem scenele de final.“
Iată ce ştim: Amenhotep III – tatăl sau bunicul lui Tut, în funcţie de cum interpretezi dovezile – a fost un faraon puternic, care a domnit aproape patru decenii la apogeul epocii de aur a dinastiei a XVIII-a. I-a urmat fiul lui, Amenhotep IV, care a iniţiat una din cele mai stranii perioade din istoria Egiptului antic. Noul faraon a promovat cultul lui Aton, discul soarelui, şi-a schimbat numele în Akhnaton, adică „slujitorul lui Aton“, şi a strămutat capitala religioasă din străvechea cetate a Tebei în noul oraş Akhetaton, cunoscut astăzi sub numele de Amarna. A continuat să-şi şocheze compatrioţii, atacîndu-l pe Amun, un zeu mai important, distrugîndu-i statuile şi închizînd templele. „Trebuie să fi fost nişte vremuri cumplite – spune Ray Johnson, director al Centrului de Cercetare al Universităţii din Chicago, din Luxor, locul vechii Tebe. Familia care domnise vreme de secole apunea şi, pe deasupra, Akhnaton o luase şi el razna.“
După moartea lui Akhnaton, a apărut pentru scurtă vreme un stăpînitor misterios, pe nume Smenkhkare, care a ieşit din scenă aproape fără nici o urmă. Şi apoi s-a urcat pe tron regele Tut, cum e îndeobşte cunoscut azi. Băieţandrul-rege şi-a schimbat în curînd numele în Tutankhamon, „întruparea vie a lui Amon“, şi a vegheat la reinstaurarea vechilor tradiţii. A domnit în jur de nouă ani – şi apoi a murit pe neaşteptate.
Curtea regală a fost prinsă într-o criză a succesiunii. Cu intrigi şi jocuri de putere clocotind cu siguranţă în jurul ei, văduva lui Tut, Ankhesenamun, pare să fi organizat o lovitură de palat proprie, trimiţîndu-i scrisori disperate regelui hitiţilor din Anatolia: „Soţul meu e mort – scria ea. Trimite-mi-l pe fiul tău şi îl voi face rege.“ Era o cerere fără precedent, dar de înţeles. „Bunica ei era Tiye, una din cele mai puternice regine pe care o avusese Egiptul – a comentat Ray Johnson. Mama ei era Nefertiti. Ambele domniseră ca nişte zeiţe în viaţă, aşa că, desigur, şi Ankhesenamun simţea că deţine aceeaşi putere. A descoperit însă că nu o deţinea.“ Un prinţ hitit, Zannanza, a fost în cele din urmă trimis în sud să o ia de soţie, dar a fost ucis la intrarea pe teritoriul egiptean. Un curtean bătrîn, numit Aye, poate chiar bunicul lui Ankhesenamun, a devenit atunci faraon. El nu a domnit decît trei sau patru ani. La moartea lui, controlul a fost preluat de către comandantul armatei, Horemheb.
Noul stăpînitor, un bărbat extrem de ambiţios, se ridicase la tron dintr-o obîrşie obscură. Oare să fi conspirat el împreună cu bătrînul Aye pentru a-i elimina pe Tut şi pe prinţul hitit, ca apoi să aştepte momentul prielnic cînd va muri Aye? Avea motivul, ocazia şi puterea. În orice caz, Horemheb, mereu trist că n-avea urmaşi pînă spre sfîrşitul domniei, l-a numit ca prinţ moştenitor pe un vechi tovarăş de arme, Ramses, care a devenit fondatorul unei noi dinastii.

Egiptologii iau prea puţin în seamă conspiraţia, dar istoriile cu intrigi au stîrnit imaginaţia nenumăraţilor detectivi ai regelui Tut, care citează probe circumstanţiale împotriva lui Aye, Horemheb sau chiar împotriva soţiei lui Tut, Ankhesenamun, precum şi unele indicii oferite de înmormîntare. Pentru început, mormîntul lui Tut e neobişnuit de mic pentru un rege, iar obiectele din interior erau înghesuite. Carter a notat că raclele care se aşezau una într-alta înconjurînd sarcofagul „fuseseră evident lovite între ele, fără grija că ar putea fi distruse“. În plus, lucrătorii vremii ciopliseră sicriul exterior în formă de mumie, pentru a-l face să încapă în sarcofag. Aceşti factori – şi alţii asemenea – dovedesc graba, dar constituie ei o dovadă a crimei?
Regele Tut ar fi putut muri uşor în urma unei infecţii sau îmbolnăviri. Scrisori din acea epocă amintesc că o epidemie – încă neidentificată – a făcut ravagii prin Egipt şi ţările învecinate. O altă posibilitate ar fi un accident. E uşor să ni-l imaginăm pe Tut conducînd un car şi simţind acea nevoie a tinerilor pentru viteză. Putea o cădere să îi afecteze sternul şi coastele atît de rău, încît îmbălsămătorii să fie nevoiţi să i le scoată? Lăsînd la o parte faima lui şi speculaţiile privind soarta pe care a avut-o, Tut nu e decît o mumie printre multe altele din Egipt. Proiectul Mumia Egipteană, care a început un inventar la finele lui 2003, a înregistrat pînă acum aproape 600, iar numărătoarea continuă. Următoarea fază: scanarea mumiilor cu un aparat pentru CT portabil, donat de Societatea National Geographic şi de Siemens. Regele Tut e una dintre primele mumii scanate – în moarte, ca şi în viaţă, situîndu-se, regeşte, înaintea compatrioţilor săi.
În noaptea scanării, muncitorii l-au cărat pe Tut din mormînt în cutia lui. Asemeni purtătorilor de giulgiu, ei au urcat o pantă, apoi un şir de trepte, pînă în nisipul învîrtejit de afară, după care au fost ridicaţi de o platformă hidraulică pînă în rulota cu scanerul. După douăzeci de minute, doi bărbaţi au ieşit, au alergat pînă la biroul din apropiere şi s-au întors cu două ventilatoare albe de plastic. Scanerul de un milion de dolari se defectase din cauza nisipului intrat în ventilatorul de răcire. „Blestemul faraonului“ – a glumit nervos unul dintre paznici.
Pînă la urmă, ventilatoarele suplimentare au funcţionat destul de bine pentru a putea fi terminată procedura. După ce s-a verificat că nu au fost pierdute date, tehnicienii l-au predat pe Tut muncitorilor, care l-au cărat înapoi în mormîntul lui. În mai puţin de trei ore după ce a fost scos din sicriu, faraonul se odihnea din nou în pace, acolo unde preoţii funerari îl aşezaseră cu atît timp în urmă.
Înapoi în rulotă, un tehnician obţinea imagini uimitoare ale lui Tut pe ecranul unui computer. Un cap cenuşiu prindea formă dintr-o aglomerare de pixeli, iar tehnicianul o rotea şi o balansa în toate direcţiile. Vertebrele gîtului apăreau clare, ca la o lecţie de anatomie. Alte imagini scoteau la iveală o mînă, cîteva reprezentări ale cutiei toracice şi o secţiune a craniului. Avea să mai dureze cîteva săptămîni pînă cînd o echipă de radiologi îşi va fi finalizat analizele – fără a aduce vreo probă concludentă în favoarea crimei. Dar, pentru moment, tensiunea încetase. Relaxat în fotoliul lui, Zahi Hawass zîmbea, vizibil uşurat că nimic grav nu se întîmplase. „N-am închis ochii azi noapte nici măcar o secundă – a spus el. Eram foarte îngrijorat. Dar acum, cred că o să mă duc să mă culc.“
Cînd am plecat din rulotă, coborînd treptele de metal pînă pe solul nisipos, vîntul se oprise. Aerul iernii era rece şi neclintit, ca moartea însăşi, peste această vale a celor duşi. Chiar deasupra intrării în mormîntul lui Tut strălucea Orionul – constelaţia pe care vechii egipteni o credeau sufletul lui Osiris, zeul vieţii de apoi –, veghind asupra băiatului-rege.

Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2005.



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*