O epavă se dezvăluie

Apariţie stranie, pusă în evidenţă de un sonar de la suprafaţa Mării Baltice, vasul german de lux Steuben, descoperit primăvara trecută, zace culcat pe babord la 72 de metri adîncime. Pe carena de la provă, o linie zimţată albă marchează rana provocată de atacul fatal al torpilelor sovietice. Foto: Biroul Hidrografic al Marinei Poloneze

În numai 20 de minute, transatlanticul german Steuben s-a scufundat cu 4.500 de suflete, după ce torpilele sovietice i-au spintecat carena, în 1945. A fost nevoie însă de 60 de ani ca rămăşiţele navei naziste să fie descoperite în Marea Baltică.

Pe măsură ce al doilea război mondial se apropia de sfîrşit, Armata Roşie a invadat Prusia Orientală. Într-o retragere disperată, circa 5.200 de refugiaţi germani şi soldaţi răniţi s-au îngrămădit la bordul lui Steuben. Lovit de un submarin sovietic, acesta s-a scufundat în apele îngheţate – una dintre cele mai teribile tragedii din istorie.
Marea Baltică era la fel de cenuşie ca norii de furtună atunci cînd patru dintre noi au sărit în apă. Fiecare aveam cîteva butelii umplute cu diferite amestecuri de gaze, pentru a respira la adîncimi de pînă la 72 de metri – de peste două ori mai mult decît în scufundări obişnuite în ape libere. În timp ce înotam, valurile ne aruncau în toate părţile, aşa că, atunci cînd am atins baliza de marcaj, ne-am scufundat cît de repede am putut, iar echipamentul ni s-a părut mai uşor.
Ne îndreptam spre recent descoperitele rămăşiţe ale lui Steuben, un vas german scufundat în timpul celui de-al doilea război mondial, cu pierderea a probabil 4.500 de vieţi – de trei ori mai mulţi morţi decît în cazul Titanicului. O echipă suedeză privată şi, mai tîrziu, Marina Poloneză au scanat fantomatica epavă cu sonarul. Însă doar cîţiva scafandri au fost primii oameni care au văzut-o după 10 februarie 1945, cînd fusese lovită de două torpile lansate de pe un submarin sovietic. Cînd am atins 21 de metri, marea era întunecată ca noaptea: Chiar şi cu puternicele noastre lumini subacvatice, puteam vedea doar cablul care cobora de la baliză. Cu cît coboram mai mult, cu atît era mai sumbru. În cele din urmă, la 50 de metri, din întuneric s-a conturat o siluetă imensă – greu de recunoscut la început, pentru că zăcea pe o parte. Cînd am ajuns însă să înotăm mai aproape, am putut desluşi conturul corpului său graţios, încununat de o elegantă balustradă şi de şirurile drepte ale hublourilor.
Construit în 1923, Steuben a fost transformat în 1944 pentru a transporta soldaţi răniţi. Echipat cu tunuri antiaeriene, vasul, cu o lungime de 168 de metri, era ticsit cu peste 5.000 de oameni, dintre care cel puţin 1.000 de refugiaţi civili, atunci cînd a fost atacat, la 65 de kilometri în largul coastei germane. Doar 659 de oameni au fost salvaţi din apa rece ca gheaţa.
Gînduri despre teribilele scene de acum 60 de ani îmi trec prin minte în timp ce înot peste puntea superioară. Îmi imaginez mulţimea de oameni înghesuiţi pe coridoarele înguste, luptîndu-se să ajungă pe puntea de la pupă cît mai rapid, pentru a găsi loc într-o barcă sau pe o plută. Cînd privesc înăuntru prin ferestrele largi, distruse, ceea ce mă surprinde cel mai mult este pustietatea totală: nici urmă de aparatură, de bagaje aruncate de-a valma – nimic.
Forţa apei care invada punţile trebuie să fi fost teribilă, încît a măturat totul, lăsînd doar pereţii goi. Trecînd peste puntea superioară, văd intrarea sălii de concerte, care fusese înţesată de soldaţi nemţi răniţi, şi ştiu că înăuntru trebuie să fie rămăşiţele a mii dintre ei. Îmi amintesc ce mi-au povestit ofiţerii Marinei Poloneze după ce au cercetat epava la sfîrşitul lunii mai, 2004. Cu ajutorul unui vehicul teleghidat, ei au putut obţine imagini ale fundului mării pe întreaga zonă din jurul epavei, pe care au găsit-o „plină de resturi umane, de cranii şi oase“.
N-am înotat şi în interiorul vasului. Nu numai pentru că ar fi fost periculos – pentru că ne-am fi putut încurca în plase, rămînînd fără aer înainte de a ne putea elibera –, dar şi pentru că am considerat că acest mormînt subacvatic merită respect. Auzind, eu însumi, povestirile unora dintre ultimii supravieţuitori încă în viaţă, era uşor să-mi imaginez dramele petrecute aici. Şi, în ciuda celor făcute de nazişti ţării mele, pe cînd le ascultam, aveam lacrimi în ochi.

Debutul iernii anului 1944 a fost surprinzător de cald în Prusia Orientală, o provincie germană presată între Uniunea Sovietică şi Polonia ocupată de nazişti. Drumurile noroioase au împiedicat tancurile lui Stalin să-şi reia ofensiva pe care o întrerupseseră cu cîteva luni înainte. Comandanţii sovietici aşteptau doar un mic îngheţ la sol pentru a străpunge şubreda linie de apărare ridicată în grabă de civilii germani.
Îngheţul a sosit pe la mijlocul lui ianuarie, iar o avalanşă de 200 de divizii sovietice s-au năpustit înainte, pe întreg frontul estic. Trupele vlăguite ale Celui de-al Treilea Reich nu le-au putut opri, linia frontului a fost spulberată şi, în scurt timp, drumurile s-au umplut de soldaţi în retragere. Vine Ivan! – le spuneau ei civililor. Fugiţi!
Localnicii nemţi ştiau cu toţii prea bine cam ce ar putea însemna o întîlnire cu soldaţii armatei sovietice, pentru că auziseră povestea satului Nemmersdorf (Maiakovskoie), din Prusia Orientală, invadat de sovietici în toamna precedentă. Acolo, Armata Roşie a răzbunat sîngeros cei trei ani de suferinţe provocate de invazia germană în Rusia. După ce au cucerit satul, soldaţii au violat toate femeile, indiferent de vîrstă, apoi le-au crucificat pe uşile hambarelor sau ale caselor. Bărbaţii şi copiii au fost omorîţi în bătaie, împuşcaţi sau striviţi cu tancurile. Cînd, mai tîrziu, germanii au recucerit satul, ei au invitat reporteri din ţări neutre – Suedia, Elveţia şi Spania – pentru a vedea ce făcuse Armata Roşie. Curînd cinematografele germane difuzau jurnale de actualităţi cutremurătoare filmate în sat.
Aproape de sfîrşitul lunii ianuarie, Helene Sichelschmidt, o educatoare în vîrstă de 19 ani, se afla la lucru în grădiniţa din Aweyden (Nawiady) atunci cînd soldaţii germani în retragere şi-au adus răniţii în curte.
„Erau epuizaţi de lupte şi înfricoşaţi – îşi aminteşte ea. Ne-au avertizat că ruşii au încercuit Prusia Orientală şi că era timpul să fugim cît mai departe.“ Împreună cu Marti Gleich, o colegă de serviciu, Sichelschmidt a decis să scape, luînd doar o mică valiză, pe care o ţinea în permanenţă la grădiniţă.
Cele două tinere au găsit drumurile înţesate de un nesfîrşit fluviu de refugiaţi. Pentru a evita bombardamentele avioanelor sovietice, ele şi-au petrecut nopţile în case abandonate sau în maşini de pe drum distruse. După două săptămîni de rătăcit prin zăpadă, uneori pe jos, au fost luate, în cele din urmă, de o barcă pescărească cu care erau transportaţi soldaţii peste Golful Frisches (Vislinkii Zaliv), spre portul baltic Pillau (Baltiisk). Oraşul arăta deprimant. Bombardat cu cîteva zile înainte, el era plin de răniţi de pe frontul de est. La un moment dat, numărul refugiaţilor îl întrecea de patru ori pe cel al localnicilor.
„Portul era înţesat de soldaţi cu bandaje pline de sînge, mulţi dintre ei zăcînd afară, pe tărgi – spune Sichelschmidt. Cereau apă, cereau ajutor. Erau, de asemenea, mulţi refugiaţi ca şi noi, care încercau să se îmbarce pe un vas.“

Pe la mijlocul lunii ianuarie, Germania începuse „Operaţiunea Hannibal“, o retragere navală care, în final, a ajuns să cuprindă şi civilii, în cea mai mare evacuare maritimă din istorie. Într-o perioadă de patru luni, aproape 1.100 de nave germane au transportat circa 2,4 milioane de oameni spre zone sigure, peste Marea Baltică. Principala zonă de îmbarcare pentru refugiaţi era Pillau – numai de aici au fost transportaţi spre Germania propriu-zisă 441.000 de oameni.
Steuben intrase recent în Pillau, după cel de-al doilea voiaj al său în care trecuse evacuaţi peste Baltica. Descris în reclamele de dinaintea războiului drept „Steuben, splendoarea albă“, acest pachebot de lux a aparţinut iniţial filialei nord-germane Lloyd, din Bremen. Fotografiile de epocă ne arată interioarele de inspiraţie art-nouveau ale cabinelor, confortabilele săli de concerte şi fumoarele elegante.
Cînd a început războiul, vasul a fost transformat: eleganta sa cocă albă a fost revopsită într-un gri de camuflaj, iar punţile pe care obişnuiau să zăbovească turiştii au fost echipate cu tunuri antiaeriene. „În pofida schimbărilor, încă puteai simţi parfumul luxului care dăinuia pe vas“ – spune Paul Niehaus, fost steward pe Steuben. La 9 februarie 1945, în Pillau, Niehaus privea cum vasul, a cărui capacitate oficială era numai de aproape 1.100 de pasageri, lua de cîteva ori mai mulţi oameni.
„Prioritate la îmbarcare aveau soldaţii cel mai grav răniţi“ – spune Joachim Wedekind, un ofiţer de marină comercială, care trăieşte acum lîngă New Orleans şi care a fost, de asemenea, pe Steuben în acea zi. Trimis temporar în portul Pillau ca ofiţer responsabil cu îmbarcarea, Wedekind se îndrepta spre Swinemünde (S´winoujs´cie) pentru a prinde vasul-spital M. V. Marburg, al cărui căpitan fusese. În cursul voiajului fatal al lui Steuben, el avea să-i ajute pe ofiţerii acestuia la unele operaţii.
„Toate cabinele, sălile şi coridoarele erau pline de soldaţi răniţi“ – îşi aminteşte el. Atunci cînd se părea că pe vas nu mai poate încăpea nimeni, Karl Homann, căpitanul lui Steuben, a hotărît în ultimul moment, ignorînd ordinele lui Hitler, să mai admită încă 1.000 de refugiaţi. Acestora li s-a spus să-şi lase bagajele pe chei şi să-şi găsească loc printre răniţi, pe coridoarele supraaglomerate. Înainte ca vasul să ridice ancora, spune Wedekind, „am estimat că aveam la bord 5.200 de oameni.“ Căpitanul însă a raportat doar 4.200.
Unul dintre soldaţii răniţi care au reuşit să ajungă pe Steuben a fost Gerhard Döpke. Actualmente profesor pensionar, el a fost instruit ca pilot în aviaţia militară, Luftwaffe, pînă cînd lipsa carburanţilor a forţat avioanele germane să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului în hangare. A fost trimis apoi să se alăture forţelor terestre, ajungînd în final pe frontul de est, în divizia „Hermann Göring“, acolo unde avea să dea de „noroi, foamete şi moarte“.
La sfîrşitul lui ianuarie 1945, Döpke a fost grav rănit la cap şi la braţ de explozia unei grenade. „Am avut 30 de schije în corp. Eram semiconştient atunci cînd am fost transportat prin Königsberg (Kaliningrad) spre Pillau, într-un tren-spital“ – îşi aminteşte el. Aici a fost transferat la bordul lui Steuben, pe o targă. „Răniţii cel mai grav erau duşi pe punţile superioare – spune el –, iar asta m-a salvat.“
În vreme ce val după val de soldaţi răniţi inundă punţile lui Steuben, Helene Sichelschmidt şi Marti Gleich priveau de pe ţărm, adăpostite într-un camion avariat, acoperit de zăpadă. Apoi, un marinar din echipajul lui Steuben, care trecea pe ţărm, le-a întrebat dacă nu vor să urce la bord. Ceva mai tîrziu, împreună cu un coleg, el le-a ajutat să se strecoare printr-un hublou. „Marinarii erau de cart pentru moment, aşa că ne-au lăsat să folosim cabina lor – spune ea. Pentru prima oară după două săptămîni, ne-am putut spăla şi am putut dormi în paturi adevărate.“

La 9 februarie, după-amiaza devreme, Steuben şi-a desprins parîmele de amarare şi a plecat din Pillau, navigînd cu 12 noduri spre portul Swinemünde, aflat la două zile distanţă. Pînă în dreptul Peninsulei Hel, Steuben a fost escortat doar de un dragor de mine. Apoi, vasului i s-au adăugat două vechi torpiloare.
Vremea constituia o surpriză plăcută, încălzindu-se uşor în timpul după-amiezii, cu temperaturi apropiate de 00 C. După asfinţit, a început o noapte rece, dar calmă, vîntul s-a potolit, marea era liniştită, a răsărit luna, iar cerul era plin de stele. În sălile de operaţie improvizate, chirurgii îi îngrijeau pe cei foarte grav răniţi şi s-au înregistrat trei naşteri. Atmosfera era una de exuberanţă, atît soldaţii, cît şi refugiaţii fiind fericiţi că reuşiseră să scape.
Căpitanul avea doar o singură grijă: submarinele sovietice. Pînă nu de mult, comandanţii navelor germane nu le consideraseră o mare ameninţare. Cu doar zece zile înainte însă, un submarin sovietic înregistrase o spectaculoasă victorie.
Acel submarin, S-13, era comandat de un ofiţer curajos şi priceput: Alexandru Ivanovici Marinescu. Născut în Ucraina, acest navigator de origine română venise la Leningrad (St. Petersburg) în tinereţe şi a urcat rapid treptele ierarhiei. „Echipajul îl iubea, marinarii îi respectau victoriile în luptă, însă marilor comandanţi nu le plăcea caracterul său impulsiv şi limba sa ascuţită“ – spune fiica sa, Tatiana Marinescu, cu care am discutat în apartamentul ei din Kronstadt, Rusia.
La sfîrşitul anului 1944, S-13 era staţionat la o bază din Turku, în Finlanda. „Marinescu era foarte exigent şi punctual pe mare, însă o dată ajuns pe ţărm devenea mai îngăduitor“ – spune Aleksander Şaghin, directorul Muzeului „Al. Marinescu“, al Forţelor Submarine din Rusia, aflat în St. Petersburg. De-a lungul anilor, poveştile despre petrecerile lui Marinescu s-au amplificat. De revelion, el a întîlnit o suedeză, proprietara unui restaurant din Turku, şi s-au hotărît să-şi petreacă seara împreună.
Atunci cînd superiorii lui Marinescu au vrut să discute cu el despre planurile operaţiunilor lui S-13, în oraş s-a declanşat o căutare febrilă a comandantului submarinului. Unul dintre marinari l-a găsit pe Marinescu în restaurant, însă acesta a ignorat ordinul superiorilor şi nu s-a întors pe vas pînă dimineaţa.
O furtună s-a abătut imediat asupra sa. Dacă ar fi făcut acelaşi lucru la începutul războiului, el ar fi fost probabil trimis la curtea marţială sau împuşcat. Dar spre sfîrşitul războiului, comandanţii cu experienţă ajunseseră la fel de preţioşi ca aurul. Aşa că superiorul său i-a acordat o ultimă şansă, trimiţîndu-l înapoi pe mare. „Voi aştepta victoriile tale“ – i-a spus el.
Marinescu a pus acest ordin la inimă. Cînd, pe 30 ianuarie, ofiţerul său de cart l-a anunţat că în apropiere se găseau vase inamice, el a hotărît să înceapă vînătoarea. Conform jurnalului de bord al lui S-13, la cîteva minute după 11 noaptea, ora Moscovei, el a lansat trei torpile în direcţia lui Wilhelm Gustloff, un pachebot transformat în navă de transport înarmată, plin cu refugiaţi şi soldaţi răniţi.
Vaporul, cu o lungime de peste 200 de metri, a început să se scufunde imediat, ducînd cu el la moarte probabil cam 9.000 de oameni. Aceasta s-ar putea să fi fost cea mai mare tragedie maritimă din istorie; următoarea ar fi scufundarea în aprilie, de către un alt submarin sovietic, a vasului Goya, avînd între 6.000 şi 7.000 de oameni la bord. Ambele participau la evacuarea soldaţilor şi civililor.

Pe 9 februarie, la puţin timp după 10 noaptea, ora Moscovei, echipajul lui S-13 a zărit scînteile care ieşeau pe coşurile de fum ale vaselor de escortă a lui Steuben. Marinescu şi-a început pînda.
Brusc însă unul din vasele de escortă s-a întors, îndreptîndu-se direct spre submarin. Marinescu a executat o manevră de scufundare rapidă. A fost nevoie de o oră pentru ca submarinul să-şi poată relua vînătoarea. După ce a urmărit ca o umbră micul convoi al lui Steuben aproape două ore, Marinescu a făcut mutarea sa. La 2:50 dimineaţa, el i-a ordonat lui Vladimir Kurocikin, membru al echipajului, să lanseze două torpile spre Steuben din tuburile de la pupă.
„M-a trezit o bubuitură teribilă – îşi aminteşte Paul Niehaus. Torpilele au lovit prova, ucigîndu-i pe majoritatea marinarilor din acea zonă. Niehaus, care dormea la pupă, a supravieţuit impactului. „Am alergat spre punte. Pe drum, am auzit împuşcături, care reverberau de-a lungul coridoarelor. Cîţiva soldaţi grav răniţi, care-şi pierduseră orice speranţă, se sinucideau.“
Cînd Niehaus a ajuns pe punte, vasul era deja înclinat; într-o panică de nedescris, oamenii se aruncau în apa îngheţată. „Am alergat spre plutele de salvare gonflabile şi am aruncat una în apă – spune Niehaus. Însă atunci cînd am vrut să sar, am văzut că altcineva se căţărase deja în ea. Am aruncat alta şi s-a întîmplat la fel. A treia oară, m-am legat eu însumi de plută cu o frînghie, înainte de a sări peste bord o dată cu ea. Doi civili, o infirmieră şi un soldat rănit mi s-au alăturat. Alţi cîţiva oameni s-au agăţat de marginile plutei, însă cu toţii au murit în doar cîteva minute în apa ca gheaţa.“
Între timp, Gerhard Döpke se lupta pentru supravieţuire, cu mîna dreaptă imobilizată de bandaje. „Am început să urc tîrîş scara abruptă, folosindu-mă doar de o mînă, însă, în două rînduri, am fost împins înapoi de valurile mulţimii – spune el. Cînd am auzit împuşcăturile sinucigaşilor, am ştiut că trebuie să scap de-acolo singur. Cu ultimele puteri, am ajuns pe punte şi m-am tîrît spre balustradă. Vasul aluneca deja în adîncuri atunci cînd un val uriaş m-a luat cu el în mare. În apă, m-am agăţat de o scîndură, însă era prea mică şi aproape că m-am scufundat. Atunci am început să mă rog şi îmi amintesc că am spus: „Doamne, nu mă lăsa să mă înec ca un şobolan!“ Iar apoi s-a întîmplat minunea: o plută de salvare goală plutea chiar lîngă mine. Am apucat cu dinţii funia plutei şi am început să mă caţăr în ea folosindu-mi mîna sănătoasă. Cînd am reuşit să urc, am căzut, epuizat, cu faţa în jos. Puţin după aceea, cineva a urcat peste mine, apoi altcineva, iar faţa mea a ajuns chiar deasupra apei. Am strigat din toate puterile: „Nu mai lăsaţi pe nimeni să urce că mă înec!“ – după care mi-am pierdut cunoştinţa pentru cîteva ore.“
Trezite de explozie, Helene Sichelschmidt şi Marti Gleich au fugit imediat pe coridor. „Soldaţii încercau să calmeze pe toată lumea, spunînd că nu-i nimic grav, doar s-au ciocnit două vase – spune Sichelschmidt. Însă eu nu i-am crezut. Vaporul zăcea pe o parte.“ }inîndu-se de mînă, cele două tinere şi-au croit drum prin coridoarele aglomerate, pline cu refugiaţi ţipînd panicaţi, îndreptîndu-se spre punţile superioare ale navei.
„Mă ţineam de un fel de scară, cînd, deodată, vaporul s-a înclinat brusc. Picioarele mi se bălăbăneau în aer. Aş fi căzut şi n-aş mai fi ajuns niciodată pe punte dacă sub mine n-ar fi fost un soldat. El m-a împins în sus, iar Marti m-a apucat de mînă. Nici unul dintre cei aflaţi în spatele meu n-a scăpat“ – îşi aminteşte ea. Cînd cele două au ajuns pe punte, şi-au dat seama că se aflau la provă. Văzînd că vasul avea să se scufunde, şi-au scos pantofii, s-au apucat de mînă şi au aşteptat pînă ce au fost luate de apă.
„Nu-mi mai amintesc nici măcar cum am ajuns sub apă – spune Sichelschmidt. Cînd am revenit la suprafaţă, Marti nu mai era lîngă mine. Am strigat-o, dar n-am primit nici un răspuns.“ După puţin timp, Sichelschmidt a ajuns pe o plută de salvare. Nu şi-a mai văzut niciodată prietena. În mai puţin de 20 de minute, Steuben dispăruse sub valuri.

Mulţumit de victoria sa, Marinescu s-a reîntors la Turku, convins că scufundarea a două vase naziste în două săptămîni va constitui punctul de cotitură al carierei sale. Spera chiar că va primi prestigiosul titlu de „Erou al Uniunii Sovietice“.
„Cînd a ajuns în port, a fost aşteptat de un banchet imens, cu doi porci la proţap, cîte unul pentru fiecare vas scufundat“ – spune Boris Medvedev-Marinescu, unul din fiii vitregi ai comandantului lui S-13.
Însă, în ciuda succeselor, superiorii lui Marinescu nu-i uitaseră insubordonările mai vechi. Aşa că i-a fost acordat doar Ordinul de Luptă „Steagul Roşu“, mai puţin prestigios. „Şi-a mascat dezamăgirea – spune Medvedev-Marinescu –, dar îţi dai seama că niciodată n-a acceptat asta.“
După război, statul major l-a coborît în grad pe Marinescu cu două grade militare şi a încercat să-l transfere pe un dragor de mine. Cînd a refuzat, a fost scos din marina militară. A încercat să lucreze în marina comercială, însă a renunţat din cauza unor probleme la ochi.
Ulterior, ca director-adjunct al unui institut care se ocupa cu transfuziile de sînge, a dat din nou de necaz. Într-o iarnă grea, el i-a lăsat pe angajaţi să ia acasă brichete de turbă din curtea instituţiei. A fost acuzat de furt din avutul obştesc şi condamnat la 3 ani de detenţie în Orientul Îndepărtat, în portul Vanino, de lîngă Vladivostok.
„O furtună de zăpadă ne-a acoperit toată casa pînă la acoperiş – îi scria el soţiei. Ca să putem ieşi, a trebuit să ne tîrîm printr-o gaură din acoperiş.“ Eliberat după 18 luni, a revenit la Leningrad. A murit de cancer în 1963. După trei decenii, chiar înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov i-a decernat titlul de „Erou al Uniunii Sovietice“.
Mormîntul său din St. Petersburg e acoperit cu o placă de granit inscripţionată cu litere aurii, iar bustul său domină de la mare înălţime pămîntul. Stînd în faţa statuii, am încercat să înţeleg omul. A fost el un ucigaş de refugiaţi, după cum l-ar descrie unii nemţi? A fost oare un marinar talentat, care a reuşit „atacul secolului“ asupra unui vas înarmat care transporta soldaţi inamici, după cum spun susţinătorii săi? Sau a fost poate un luptător rebel, pentru care bătălia era, pur şi simplu, o ocazie de a se afirma?
Şi în final: avea el dreptul să atace aceste vase? I-am pus această întrebare lui Heinz Schön, un supravieţuitor de pe Gustloff şi autorul multor cărţi despre bătăliile navale germane din al doilea război mondial. După o lungă ezitare, el mi-a dat acest răspuns, pentru mine surprinzător: „Noi eram ocupanţii – mi-a spus el. Noi atacaserăm Polonia; noi începuserăm războiul.“
Cînd expediţia noastră de zece zile era aproape de final, Heinz Peters, un diplomat de la Ambasada Germană din Polonia, a venit să prezinte onorul celor dispăruţi: „Fie ca popoarele de pe ţărmurile Mării Baltice să trăiască în pace. Căci războiul declanşat de Germania a fost cel care, într-o ultimă şi tragică instanţă, a luat vieţile celor pe care îi comemorăm astăzi“ – a spus el, lăsînd un mare buchet de flori roşii şi albe în apele întunecate.
Şi mult timp florile au plutit, înainte de a se pierde dincolo de valuri.

Text: Marcin Jamkowski

(Articol publicat în ediţia din februarie 2005 a revistei National Geographic România)



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*