În căutarea Cleopatrei

O brăţară egipteană din aur din vremea Cleopatrei ia forma a doi şerpi încolăciţi, simboluri ale protecţiei şi regenerării. Foto: Kenneth Garrett, la Muzeul Egiptului din Cairo

Unde se află oare Cleopatra? Pretutindeni, desigur – numele ei e imortalizat de jocuri mecanice şi de construit, de curăţătorii chimice, de dansatoare exotice, ba chiar şi de un proiect mediteranean de monitorizare a poluării.

Orbitează în jurul Soarelui sub forma asteroidului 216 Kleopatra. Se spune că „ritualurile de îmbăiere şi stilul ei de viaţă decadent“ au inspirat un parfum. Astăzi, femeia care a fost ultimul faraon al Egiptului şi despre care se crede că ar fi testat poţiuni toxice pe prizonieri îşi otrăveşte supuşii în chip de marcă de ţigări, foarte populară în Orientul Mijlociu. Aşa cum a spus, memorabil, criticul Harold Bloom, ea a fost „prima celebritate a lumii“. Dacă istoria este o scenă, nicio actriţă n-a fost vreodată atât de versatilă: fiică de rege, mamă de rege, soră de rege dintr-o familie care i-ar face pe membrii clanului Soprano să pară cumsecade. Atunci când nu e folosită drept test Rorschach al fixaţiilor masculine, Cleopatra este o muză inepuizabilă. La recenta ei biografie, vândută ca pâinea caldă, adăugaţi – între 1540 şi 1905 – cinci balete, 45 de opere şi 77 de piese de teatru. A fost protagonistă în cel puţin şapte filme; iar în versiunea care va urma va fi interpretată de Angelina Jolie.

Totuşi, chiar dacă e peste tot, Cleopatra nu este, de asemenea, nicăieri, ocultată de ceea ce biograful Michael Grant numea „ceaţa ficţiunii şi a vituperărilor care a înconjurat-o chiar din timpul vieţii“. În ciuda reputatelor ei puteri de seducţie, nu există nicio reprezentare certă a chipului ei. Imaginile existente se bazează pe siluetele deloc măgulitoare de pe monede. Există un basorelief înalt de şase metri, dar care nu spune mai nimic, pe un templu din Dendera, iar muzeele expun câteva busturi de marmură, cele mai multe nefiind, probabil, ale Cleopatrei.
Istoricii din vechime i-au lăudat charisma, nu înfăţişarea. E cert că a reuşit să stârnească pasiunea a doi bărbaţi romani puternici: Iulius Cezar, cu care a avut un fiu; şi Marc Antoniu, care i-a fost iubit timp de peste un deceniu şi tatăl altor trei copii. Dar frumuseţea ei – spunea istoricul grec Plutarh – nu era „genul care să-i uimească pe cei care o vedeau; interacţiunea cu ea era captivantă, iar aspectul, puterea de convingere în conversaţii şi caracterul ei, care se vădeau în orice relaţie, erau cele de natură să stimuleze. Plăcut era şi tonul vocii, iar limba ei era ca un instrument cu mai multe corzi.“
Oamenii s-au întrebat unde se află mormântul Cleopatrei încă de când a fost văzută pentru ultima dată în mausoleu, în legendarul tablou cu ea pe patul de moarte, împodobită cu o diademă şi veşminte regale, întinsă pe ceea ce Plutarh descria drept o sofa de aur. După asasinarea lui Cezar, moştenitorul acestuia, Octavian, şi-a disputat cu Antoniu controlul asupra Imperiului Roman mai bine de 10 ani; în urma înfrângerii lui Antoniu şi a Cleopatrei la Actium, forţele lui Octavian au intrat în Alexandria în vara anului 30 î.Hr. Cleopatra s-a baricadat în spatele uşilor masive ale mausoleului ei, între grămezi de aur, argint, perle, lucrări de artă şi alte comori, cărora a promis să le dea foc pentru a nu cădea în mâinile romanilor.
La acest mausoleu a fost adus Antoniu, pe 1 august, după ce s-a înjunghiat cu sabia, să soarbă o ultimă gură de vin şi să moară în braţele Cleopatrei. Şi poate că tot în mausoleu, la circa zece zile după moartea lui Antoniu, Cleopatra se sustrăgea umilinţei înfrângerii şi captivităţii sinucigându-se, la 39 de ani, zice-se cu venin de viperă. Istoricul roman Dio Cassius nota că trupul Cleopatrei a fost îmbălsămat, la fel ca al lui Antoniu, iar Plutarh scria că, la ordinele lui Octavian, ultima regină a Egiptului a fost înmormântată alături de consortul ei roman învins. Şaisprezece secole mai târziu, Shakespeare proclama: „… niciun mormânt din lume nu va cuprinde-ntr-însul o pereche/ Asemeni lor…“
Şi totuşi n-avem nici cea mai mică idee unde ar putea fi mormântul.
Pe cât de mare este atenţia acordată de artişti Cleopatrei, pe atât de puţine sunt datele oferite de arheologi despre ea. Alexandria şi împrejurimile ei au atras atenţia mai puţin decât situri mai vechi de pe Nil, precum piramidele de la Gizeh sau monumentele de la Luxor. Şi nici nu-i de mirare: cutremurele, valurile seismice, creşterea nivelului mării, tasarea solului, conflictele civile şi reciclarea fără sentimentalisme a pietrei de construcţie au distrus partea veche a oraşului în care Cleopatra şi strămoşii ei au trăit timp de trei secole. Cea mai mare parte din fala Alexandriei antice se află acum la aproximativ 6 metri sub apă.
Dar, în ultimele câteva decenii, arheologii au devenit în sfârşit preocupaţi de misterul Cleopatrei şi caută serios locul în care a fost îngropată. Săpăturile submarine iniţiate în 1992 de exploratorul francez Franck Goddio şi Institutul European de Arheologie Subacvatică, pe care l-a fondat, le-au permis cercetătorilor să cartografieze porţiunea scufundată a Alexandriei antice, vechile docuri, esplanadele şi terenul de sub apă ocupat cândva de palatele regale. Obiectele aduse la suprafaţă, acoperite de crustacee – sfincşi masivi de piatră, gigantice blocuri de pavaj din calcar, coloane şi capiteluri de granit – stârnesc apetitul pentru o mai bună înţelegere a lumii Cleopatrei. „Visul meu este să găsesc o statuie a Cleopatrei, cu un blazon“ – spune Goddio. Până în prezent însă căutările subacvatice nu au reuşit să scoată la iveală vreun mormânt. Singurele indicii despre Cleopatra pe care le-au întâlnit scafandrii sunt pachete goale de ţigări cu numele ei, plutind pe apă.
Şi mai recent, un templu din deşert, de lângă Alexandria, a devenit centrul altei căutări, care porneşte de la premisa că un monarh atât de calculat şi vizionar precum Cleopatra putea să-şi ofere un mormânt într-un loc cu o mai mare semnificaţie spirituală decât centrul fostei capitale – un loc sacru, unde rămăşiţele ei mumificate să se odihnească netulburate lângă iubitul ei Antoniu.

În noiembrie 2006, în biroul său din Cairo, Zahi Hawass, pe atunci secretar general al Consiliului Suprem al Antichităţilor, a scos o foaie cu antetul Hotelului Hilton de pe Nil. Pe ea schiţase un sit arheologic unde, împreună cu o echipă de cercetători şi arheologi, săpase în anul anterior. „Suntem în căutarea mormântului Cleopatrei – a spus el emoţionat. Nimeni, niciodată n-a mai căutat-o în mod sistematic pe ultima regină a Egiptului.“ Această căutare detaliată a început când o femeie din Republica Dominicană, pe nume Kathleen Martinez, l-a contactat pe Hawass în 2004 şi i-a împărtăşit teoria ei: Cleopatra ar putea fi îngropată într-un templu dărăpănat din apropierea oraşului de coastă Taposiris Magna (azi Abu Sir), în deşert, la 45 km spre vest de Alexandria.
Situat între Marea Mediterană şi Lacul Mareotis, oraşul antic Taposiris Magna fusese un port important pe vremea Cleopatrei. Podgoriile sale dădeau un vin celebru. Geograful Strabo, care a fost în Egipt în anul 25 î.Hr., consemna că la Taposiris avea loc un mare festival popular, cel mai probabil în onoarea zeului Osiris. În apropiere, la malul mării, se afla o plajă stâncoasă – spunea acesta –, „unde mulţimi de oameni în floarea vârstei se adună în toate anotimpurile anului“.
„Înainte de a începe săpăturile, credeam că Cleopatra e îngropată cu faţa spre palatul din Alexandria, în zona mormintelor regale“ – spune Hawass. Dar în timp, raţionamentul lui Martinez l-a convins că o altă teorie ar merita explorată: aceea că Cleopatra a fost suficient de inteligentă să se asigure că ea şi Marc Antoniu sunt îngropaţi în secret, acolo unde nimeni nu le va deranja viaţa veşnică împreună.
Copil precoce, absolventă de drept la 19 ani, Kathleen Martinez preda arheologia la Universitatea din Santo Domingo, dar asta era doar un hobby; nu fusese în Egipt şi nu mânuise niciodată o spatulă. Ea spune că obsesia ei pentru Cleopatra datează de la o dispută cu tatăl ei din 1990, când avea 24 de ani. Într-o bună zi, a intrat la el în bibliotecă, în căutarea unui exemplar din Antoniu şi Cleopatra, de Shakespeare. Tatăl ei, Fausto Martínez, profesor şi expert în drept, de obicei destul de atent în judecăţile pe care le emitea, a caracterizat-o pe celebra regină drept o destrăbălată. „Cum poţi să spui asta!“ – a protestat ea. După o dispută de câteva ore, în care Kathleen a argumentat că propaganda romană şi secolele de prejudecată împotriva femeilor au distorsionat personajul Cleopatrei, profesorul Martínez a recunoscut că e posibil ca opinia sa despre Cleopatra să fie nedreaptă.
Din acel moment, Martinez a decis să afle tot ce se putea despre regină. A cercetat izvoarele antice de încredere, în special relatarea lui Plutarh despre alianţa lui Marc Antoniu cu Cleopatra. Părea clar că romanii intenţionau s-o descrie drept (în cel mai rău caz) un despot decadent şi desfrânat sau (în cel mai bun caz) un politician manipulator care a stârnit zâzanie între facţiunile înverşunate dintr-o Romă care tocmai se afirma ca superputere, în încercarea disperată de a păstra autonomia Egiptului. Era posibil, de asemenea, ca în zilele noastre cercetătorii să fi trecut cu vederea indicii importante despre locul în care a fost îngropată Cleopatra.
„Nu găseşti nimic în nicio scriere antică despre locul în care e înmormântată – spune Martinez. Dar eu una cred că pregătise totul, de la felul în care a trăit, până la felul în care a murit şi la felul în care a dorit să fie găsită.“
În 2004, Martinez i-a trimis un e-mail lui Hawass. Nu a primit răspuns. Neavând posibilitatea de a se strecura în biroul lui într-un sac – celebra stratagemă prin care se presupune că Cleopatra, de 21 de ani, ar fi făcut cunoştinţă cu Iulius Cezar în anul 48 î.Hr. –, Martinez l-a bombardat cu mesaje, peste o sută, după estimările ei. Din nou, niciun răspuns. A plecat la Cairo şi, în cele din urmă, a reuşit să obţină o audienţă la Hawass prin intermediul unui ghid care lucra pentru Consiliul Suprem al Antichităţilor.
„Cine sunteţi şi ce doriţi?“ – a întrebat-o Hawass când Martinez a ajuns în biroul lui, în toamna lui 2004. Ea nu i-a spus că se află în căutarea Cleopatrei, de teamă să n-o considere unul dintre acei nebuni care cred că piramidele au fost construite de extratereştri. „Doresc să vizitez locuri care nu sunt deschise pentru public“ – a explicat Martinez. Hawass i-a acordat permisiunea de a vizita situri din Alexandria, Gizeh şi Cairo.
Martinez a revenit în Egipt în martie 2005, vizitându-l pe Hawass pentru a-i spune că a fost numită ambasador cultural al Republicii Dominicane. El a râs şi i-a spus că e prea tânără pentru a fi ambasador. Ea i-a povestit că vizitase Taposiris Magna în anul precedent şi dorea să se întoarcă. Acolo existau vestigii ale unei biserici copte, iar dominicanii erau interesaţi de istoria creştinismului. Hawass a fost din nou de acord. După ce a fotografiat şi a cercetat situl, ea l-a vizitat din nou pe Hawass. „Aveţi două minu-te“ – i-a spus el. Venise timpul să dea cărţile pe faţă. Martinez i-a explicat că dorea să sape la Taposiris. „Am o teorie“ – a spus ea, şi în cele din urmă i-a mărturisit convingerea ei că acolo e îngropată Cleopatra. „Poftim?“ – a spus Hawass, încleştându-şi mâinile de scaun. Un grup de arheologi maghiari tocmai încheiaseră săpăturile la sit, iar o echipă franceză excavase nişte băi romane chiar în afara zidurilor templului. Exista planul de a transforma Taposiris Magna într-o atracţie turistică.
„Daţi-mi două luni – a contracarat Martinez. O voi găsi.“

Cleopatra VII s-a născut în Egipt, dar descindea din regi şi regine originari din Grecia care au domnit în Egipt timp de aproape 300 de ani. Dinastia Ptolemeilor, din Macedonia, e una dintre cele mai flamboaiante din istorie, celebră nu doar pentru bogăţie şi înţelepciune, ci şi pentru rivalităţile sângeroase şi pentru nişte „valori familiale“ pe care exponenţii de azi ai termenului le-ar dezavua cu siguranţă, întrucât presupuneau incestul şi fratricidul.
Ptolemeii au venit la putere după cucerirea Egiptului de către Alexandru cel Mare, cel care, într-o acţiune plină de adrenalină lansată în 332 î.Hr., a invadat Egiptul Inferior, i-a alungat pe detestaţii ocupanţi persani şi a fost salutat de către egipteni ca un eliberator divin. El a fost recunoscut ca faraon în capitala Memphis. Pe o fâşie de pământ dintre Mediterană şi Lacul Mareotis, el a schiţat planurile pentru Alexandria, care va deveni capitală a Egiptului pentru aproape o mie de ani.
După moartea lui Alexandru în anul 323 î.Hr., Egiptul i-a fost oferit lui Ptolemeu, unul dintre generalii săi de încredere, care, printr-o genială lovitură de marketing, a deturnat dricul care ducea trupul lui Alexandru înapoi în Grecia şi l-a aşezat într-un mormânt din Alexandria. Ptolemeu a fost încoronat faraon în 304 î.Hr., la aniversarea morţii lui Alexandru. El le-a adus ofrande zeilor egipteni, şi-a luat un titlu regal egiptean şi s-a imortalizat în veşminte faraonice.
Cea mai importantă moştenire a dinastiei a fost Alexandria însăşi, cu bulevardul ei principal lat de 32 de metri, cu colonade strălucitoare de calcar, cu palatele şi templele din zona portului vegheate de marele far din Insula Pharos, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Alexandria a devenit în scurt timp cel mai mare şi mai sofisticat oraş din lume. Era un amestec efervescent şi cosmopolit de egipteni, greci, evrei, romani, nubieni şi de alte popoare. Floarea lumii mediteraneene venea să studieze la Mouseion, prima academie din lume, şi la marea bibliotecă din Alexandria.
Acolo, cu optsprezece secole înainte de revoluţia lui Copernic, Aristarh postula existenţa unui sistem solar heliocentric, iar Eratostene calcula circumferinţa Pământului. Alexandria a fost locul unde Biblia ebraică a fost tradusă prima oară în greacă şi unde poetul Sotades cel Obscen a des-coperit limitele libertăţii artistice atunci când a scris, nechibzuit, nişte versuri fără perdea despre căsătoria incestuoasă a lui Ptolemeu II cu sora lui. A fost aruncat în mare într-un cufăr căptuşit cu plumb.
Talentul Ptolemeilor pentru uneltiri era depăşit doar de gustul lor pentru ceremonii fastuoase. Dacă descrierile primului festival dinastic al Ptole-meilor, din jurul anului 280 î.Hr., sunt corecte, petrecerea ar costa azi milioane de dolari. Parada a fost o fantasmagorie cu muzică, tămâie, stoluri de porumbei, cămile încărcate cu scorţişoară, elefanţi în conduri de aur, tauri cu coarne aurite. Printre carele decorative s-a numărat şi un Dionysos înalt de cinci metri turnând dintr-un pocal de aur.
Dintr-un asemenea punct, cum ar fi putut evolua lucrurile dacă nu spre rău? Când Cleopatra VII urca pe tron în 51 î.Hr., la vârsta de 18 ani, imperiul Ptolemeilor se prăbuşea. Pierduse provinciile Cipru, Cirenaica (estul Libiei) şi părţi din Siria, iar curând trupe romane aveau să încartiruiască chiar în Alexandria. Cu toate acestea, în ciuda secetei, a foametei şi a spectrului unui război civil, Alexandria era un oraş strălucitor în comparaţie cu provinciala Romă. Cleopatra dorea să-şi revigoreze imperiul nu zădărnicind puterea crescândă a romanilor, ci ajutându-i, furnizându-le nave şi cereale şi pecetluind alianţa ei cu generalul roman Iulius Cezar printr-un fiu, Cezarion.
De teamă ca nu cumva supuşii să respingă tratativele ei cu Roma, Cleopatra a îmbrăţişat tradiţiile Egiptului. Se spune că a fost primul faraon din dinastia Ptolemeilor care şi-a dat silinţa să înveţe limba egipteană. Deşi era înţelept ca domnitorii străini să adopte divinităţile locale pentru a face pe placul puternicei clase religioase, Ptole-meii erau realmente intrigaţi de ideea egipteană de viaţă de apoi. Din această fascinaţie a apărut o religie hibridă eleno-egipteană, care şi-a găsit expresia supremă în cultul lui Serapis – o glosă greacă la legenda lui Isis şi Osiris.
Unul dintre miturile fundamentale ale religiei egiptene, legenda spune că Osiris, ucis de fratele său Seth, a fost tăiat în bucăţi şi împrăştiat în tot Egiptul. Cu puterea câştigată după ce l-a înşelat pe zeul soarelui, Ra, pentru a-i dezvălui numele său secret, Isis, sora şi soţia lui Osiris, a reuşit să-şi reînvie soţul-frate suficient pentru a concepe un fiu, Horus, care, în cele din urmă, a răzbunat moartea tatălui său, ucigându-l pe unchiul Seth.

În vremea Cleopatrei, cultul zeiţei Isis se răspândise în zona mediteraneană de sute de ani. Pentru a-şi întări poziţia, şi la fel ca reginele dinaintea ei, Cleopatra a căutat să-şi lege identitatea de cea a măreţei Isis (şi pe cea a lui Marc Antoniu de a lui Osiris) şi să fie venerată ca o zeiţă. A comandat portrete şi statui în care să fie reprezentată ca divinitatea-mamă universală. Din anul 37 î.Hr., Cleopatra a început să-şi în-deplinească ambiţia de a-şi mări imperiul, după ce Antoniu a înapoiat mai multe teritorii Egiptului şi i-a numit pe copiii Cleopatrei suverani ai acestora. Regina a apărut în rochia sacră a lui Isis la un festival organizat în Alexandria pentru a sărbători victoria lui Antoniu împotriva Armeniei în anul 34 î.Hr., cu doar patru ani înainte de sinuciderea ei şi de sfârşitul Imperiului Egiptean.
Tocmai această puternică identificare a Cleopatrei cu Isis şi rolul asumat de ea, de manifestare a marii zeiţe a maternităţii, fertilităţii şi magiei, au condus-o în cele din urmă pe Kathleen Martinez la Taposiris Magna. Folosind descrierea din Antichitate făcută de Strabon Egiptului, Martinez a schiţat o hartă a posibilelor locuri de înmormântare, îndreptându-şi atenţia asupra a 21 de situri asociate cu legenda lui Isis şi Osiris şi vizitându-le pe cele pe care a reuşit să le găsească.
„Am ajuns la concluzia că Taposiris Magna era o posibilă locaţie a mormântului ascuns al Cleopatrei pornind de la ideea că moartea ei a fost un act ritual, cu profundă semnificaţie religioasă, îndeplinit în cadrul unei ceremonii foarte stricte, spiritualizate – spune Martinez. Cleopatra a negociat cu Octavian ca să-l poată îngropa pe Marc Antoniu în Egipt. Ea a dorit să fie înmormântată alături de el ca să repună în scenă legenda lui Isis şi Osiris. Adevăratul sens al cultului lui Osiris e acela că oferă nemurirea. După moarte, zeii i-ar fi permis Cleopatrei să trăiască alături de Antoniu într-o altă formă de existenţă, împreună pentru eternitate.“
După ce a studiat peste o duzină de temple, Martinez a pornit spre vest de Alexandria, de-a lungul drumului de coastă, pentru a explora ruina despre care începuse să creadă că era ultima şi cea mai plauzibilă speranţă pentru teoria ei. Templul de la Taposiris Magna fusese datat din timpul domniei lui Ptolemeu II, deşi ar fi putut fi chiar mai vechi. Numele includea sufixul Osiris, sugerând că locul fusese sacru, unul dintre cele peste paisprezece din Egipt în care legenda susţine că a fost îngropat trupul zeului Osiris (sau o parte din el).
Cu Mediterana în dreapta şi cu Lacul Mareotis în stânga, Martinez se gândea că poate Cleopatra parcursese un traseu similar, selectând acest amplasament strategic pentru mormântul ei fiindcă se afla în perimetrul vechii Alexandrii şi nu era încă sub controlul romanilor în acele zile dinaintea morţii ei. „Când am văzut locul, inima mi-a bătut foarte repede“ – îşi aminteşte ea. Străbătând situl, îşi plimba mâinile peste blocurile de calcar alb şi gălbui ale incintei templului. Aici e! – îşi spunea. Aici e!

În 1935, călătorul britanic Anthony de Cosson numea Taposiris Magna „cel mai frumos monument antic ce ne-a fost lăsat la nord de piramide“. Surprinzător era cât de puţin se lucrase la sit. În 1905, Evaristo Breccia, renumitul arheolog italian, excavase fundaţia unei mici bazilici copte din secolul al IV-lea d.Hr. în curtea, altfel pustie, a incintei şi descoperise o zonă cu băi romane. În 1998, o echipă maghiară, condusă de Gyo˝ zo˝  Vörös, a găsit dovezi ale unei structuri cu coloane în interiorul incintei care – au conchis ei (incorect, după cum se va dovedi) – fusese un templu al lui Isis.
Era clar, atunci când cartea lui Vörös, Taposiris Magna, a fost publicată în 2004, că templul avusese trei întrupări – sanctuar ptolemeic, fort roman şi biserică coptă. Dar asta să fi fost întreaga poveste? Zahi Hawass s-a surprins el însuşi luând în calcul posibilitatea ca un bust din granit negru al lui Isis, pe care Vörös îl dezgropase la Taposiris Magna, să fi fost chiar chipul Cleopatrei. În octombrie 2005 au început săpăturile.
Astăzi e uşor să-ţi închipui că perspectiva de pe pilonul de la Taposiris Magna seamănă cu aceea din vremea Cleopatrei – dacă poţi face abstracţie de şirul inestetic de proprietăţi şi hoteluri ce se înşiră între autostrada de coastă şi Marea Mediterană, cu întinderea ei de nisip alb şi de apă albastră, sclipitoare. Într-o dimineaţă fierbinte, scăldată de soare, din mai 2010, Kathleen Martinez era la templu, înfofolită într-o bluză cu mâ-
neci lungi, cu o eşarfă pe cap şi mănuşi de lână fără degete. „Nu ştiu din ce cauză, când sunt aici mi-e totdeauna frig“ – a spus ea. Cele două luni de excavaţii solicitate se transformaseră în trei luni, iar trei luni deveniseră apoi cinci ani.
Pe piatra de temelie din mijlocul sitului, o serie de fragmente de coloane înfăţişau conturul fantomatic al unui templu care – au conchis Hawass şi Martinez – nu fusese al lui Isis, ci al lui Osiris. Era orientat pe axa est-vest. La nord se aflau indiciile vagi ale unei capele a lui Isis; spre sud, o groapă dreptunghiulară excavată: „Aici era lacul sacru“ – spune Martinez.
Se zice că oriunde ai înfige lopata în pământul Egiptului găseşti vestigii uimitoare ale unui trecut de mult apus. Când Martinez şi o echipă de săpători au început sondarea solului în 2005, ea s-a concentrat mai puţin pe recompensa absolută a mormântului Cleopatrei şi mai mult pe găsirea, pur şi simplu, a unor dovezi suficiente în sprijinul teoriei sale cum că Taposiris Magna ar putea fi locul unde trebuie căutat. Ea spera să demonstreze că templul a fost printre cele mai sacre la vremea lui, că era dedicat lui Osiris şi Isis şi că sub zidurile de împrejmuire fuseseră săpate tuneluri. În primul an, ea a fost recompensată prin descoperirea unui puţ şi a mai multor camere şi galerii subterane. „Una dintre cele mai importante întrebări pentru noi este de ce au săpat tuneluri aşa de mari – spune ea. Trebuie să fi avut un motiv foarte serios.“
În sezonul 2006-2007, echipa egipteano-dominicană a găsit trei mici depozite de obiecte în colţul de nord-vest al templului lui Osiris, la doar câţiva centimetri de locul unde expediţia maghiară încetase săpăturile. Depozitele au legat în mod concludent templul lui Osiris de domnia lui Ptolemeu IV, cu un secol şi jumătate înaintea Cleopatrei. În 2007, sprijinind şi mai mult teoria că situl era foarte important pentru grecii din Egiptul antic, săpătorii au găsit scheletul unei femei însărcinate care murise la naştere. Oasele micuţe ale copilului nenăscut se aflau între şoldurile scheletului. Maxilarele femeii erau larg deschise, sugerând agonia ei, iar mâna dreaptă strângea un mic bust din marmură albă al lui
Alexandru cel Mare. „E un mister“ – declara Martinez, care a pus să se construiască un sicriu pentru rămăşiţele mamei.
În şase ani, Taposiris Magna a devenit unul dintre cele mai active situri arheologice din Egipt. Au fost recuperate peste o mie de obiecte, 200 dintre ele fiind considerate semnificative: ceramică, monede, bijuterii din aur, capete sparte de statui (probabil zdrobite de primii creştini). O descoperire majoră a fost marele cimitir din afara zidurilor templului, sugerând că supuşii doreau să fie îngropaţi lângă rămăşiţele regelui lor.

Cu toate acestea, mormântul Cleopatrei e încă de negăsit, ca un miraj aţâţător, iar teoria cu privire la cine e înmormântat la Taposiris Magna se bazează mai degrabă pe speculaţii livreşti decât pe fapte. Oare nu s-a încheiat domnia Cleopatrei prea repede ca ea să-şi construiască un astfel de mormânt secret? O poveste fantastică, precum caii înaripaţi, sfidează principiul parcimoniei. Dar e drum lung de la o teorie încă nedovedită până la respingerea ei.
Criticii ipotezei lui Martinez susţin că rar se întâmplă în arheologie să anunţi că vei găsi ceva şi apoi chiar să găseşti. „Nu există nicio dovadă că Cleopatra ar fi încercat să-şi ascundă mormântul sau că ar fi dorit aşa ceva – spune Duane Roller, un respectat cercetător al Cleopatrei. Ar fi fost greu să-l ascundă de Octavian, cel care a îngropat-o. Toate dovezile arată că a fost înmormântată alături de strămoşii ei. Elementele asociate cu Cleopatra de la Taposiris Magna nu sunt semnificative, deoarece ele pot fi regăsite în multe locuri din Egipt.“
„Sunt de acord că Octavian a cunoscut şi a autorizat locul unde a fost înmormântată – spune Martinez. Dar ceea ce cred – şi aceasta este doar o teorie – este că, după mumificare, preoţii de la Taposiris Magna au îngropat trupurile Cleopatrei şi al lui Marc Antoniu în altă parte, fără aprobarea romanilor, într-un loc ascuns din curtea templului.“
Dacă mormântul Cleopatrei va fi găsit vreodată, evenimentul arheologic ar rivaliza numai cu descoperirea mormântului lui Tutankamon de către Howard Carter în 1922. Dar oare descoperirea mormântului, ca să nu mai vorbim şi de trup, ne-ar ajuta să ştim mai multe despre ultimul faraon egiptean? Pe de o parte, cum s-ar putea altfel? În ultima sută de ani, singurul element nou în privinţa datelor arheologice este ceea ce se crede a fi un fragment din scrisul Cleopatrei: o bucată de papirus prin care se acordă o scutire fiscală pentru un cetăţean roman din Egipt în anul 33 î.Hr.
Pe de altă parte, poate că găsirea mormântului ar diminua ceea ce Shakespeare numea „diversitatea ei infinită“. Imaterială, confortabilă în zona mitului, mai mult context decât text, Cleopatra este liberă să aibă un caracter diferit în perioade diferite, ceea ce reprezintă probabil izvorul nesecat al vitalităţii ei. Niciun alt personaj din Antichitate nu pare atât de versatil prin ambiguităţi, atât de modern prin contradicţii.
Era pauza de prânz la locul săpăturilor, iar muncitorii plecaseră să mănânce la umbră. Şedeam în vârful pilonului templului, în strălucirea amiezii, privind la marea îndepărtată. Plutea în aer o senzaţie de pace, un sentiment de eternitate, ca şi cum vechii zei egipteni se aflau pe acolo – Ra, care domnise peste pământ, cer şi lumea subpământeană, şi Isis, care îl salvase pe Osiris păcălindu-l pe Ra să-i dezvăluie numele său secret.
Căutarea Cleopatrei nu a fost ieftină pentru Martinez. Ea a renunţat la cabinetul ei prosper de avocatură din Santo Domingo şi şi-a cheltuit o mare parte din economii în această căutare. S-a mutat într-un apartament din Alexandria, unde a început să studieze araba. Dar nu e o viaţă uşoară, departe de familie şi de prieteni. În timpul revoluţiei de la începutul acestui an, ea s-a confruntat pe şantier cu un grup agresiv de bărbaţi. Pentru moment, lucrările de la sit sunt oprite. Ea speră să revină la toamnă.
„Cred că vom găsi ceea ce căutăm – spune Martinez. Diferenţa este că acum săpăm în pământ, nu în cărţi.“

Text: Chip Brown

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2011)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*