Comoara cu cifru magic

A fost îngropată într-o zonă rurală din Anglia. E de origine anglo-saxonă. Cine a ascuns-o acolo şi de ce?

Un articol de Caroline Alexander
Cu fotografii de Robert Clark şi ilustraţii de Daniel Dociu

Într-o bună zi, sau poate noapte, de pe la sfârşitul secolului al VII-lea, un grup de necunoscuţi călătorea pe un vechi drum roman, peste un câmp pustiu, de-a lungul pădurii din Regatul anglo-saxon Mercia. Poate că erau soldaţi sau poate hoţi, căci această zonă izolată avea să rămână faimoasă secole de-a rândul pentru tâlharii de drumul mare –, cert este că nu erau nişte călători oarecare. Ieşind de pe drum, lângă o culme nu prea înaltă, ei au săpat o groapă şi au îngropat o comoară.

Timp de 1.300 de ani, comoara a rămas acolo, netulburată. În cele din urmă, locul a devenit din luminiş izlaz şi apoi ogor. După o vreme, vânătorii de comori echipaţi cu detectoare de metal – pe care le găseşti peste tot prin Anglia – au început să-l viziteze pe fermierul Fred Johnson, cerându-i permisiunea să caute pe terenul lui. „I-am spus unuia dintre ei că-mi pierdusem o cheie fixă şi l-am rugat să mi-o găsească“ – spune Johnson. Dar în loc de asta, pe data de 5 iulie 2009, Terry Herbert a venit la uşa fermierului ca să-l anunţe că găsise comoara anglo-saxonă.

Comoara din Staffordshire, cum a fost denumită foarte curând, a înflăcărat deopotrivă publicul larg şi pe istorici. În siturile funerare anglo-saxone mai fuseseră făcute descoperiri spectaculoase, cum ar fi vestigiile regale găsite la Sutton Hoo, în Suffolk. Dar cea de pe terenul lui Fred Johnson era o noutate absolută – obiecte din aur, argint şi granate din perioada anglo-saxonă timpurie şi dintr-unul dintre cele mai importante regate ale vremii. Mai mult, calitatea şi stilul filigranului şi cloisonné-ului care decorau obiectele erau extraordinare, făcându-i pe specialişti să le compare entuziast cu alte comori legendare, precum Evangheliile din Lindisfarne sau Cartea din Kells.

Tezaurul cuprindea, pe inventar, circa 3.500 de piese, reprezentând sute de obiecte complete. Cele care puteau fi clar identificate prezentau o tipologie frapantă. Erau peste 300 de plăsele de spadă, 92 de capete de mâner de sabie şi 10 decoraţiuni pentru teci. De remarcat: nu existau monede sau giuvaeruri femeieşti, iar din întreaga colecţie, cele trei obiecte religioase păreau a fi singurele din afara sferei marţiale. Curios şi faptul că multe piese păreau îndoite sau rupte. Această comoară era, deci, un morman de echipamente militare de elită distruse, ascunse cu 13 secole în urmă, într-o regiune plină de turbulenţe politice şi militare. Comoara din Staffordshire era incitantă, istorică şi, mai presus de toate, o enigmă.

 

Celţii, coloniştii romani, năvălitorii vikingi, cuceritorii normanzi – toţi au venit şi au plecat, lăsându-şi amprenta asupra peisajului, limbii şi caracterului britanic. Dar ceea ce defineşte cel mai bine Anglia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, sunt cele şase secole de dominaţie anglo-saxonă, începute curând după plecarea romanilor, pe la 410 d.Hr., şi încheiate prin cucerirea normandă, în 1066.

Triburile barbare migrau spre vest, străbătând Europa, încă de la jumătatea secolului al III-lea, când e posibil să fi făcut incursiuni şi în Insulele Britanice. La începutul secolului al V-lea, triburile în continuă mişcare ameninţau Roma, obligând-o să-şi retragă garnizoanele din Britania, provincia pe care o guvernase 350 de ani, ca să facă faţă pericolelor de lângă casă. După plecarea romanilor, scoţii şi picţii, triburi de la vest şi de la nord, au lansat raiduri peste graniţă. Nemaiavând apărători romani, britanii au angajat ca mercenari trupe germanice de pe continent. Beda Venerabilul – a cărui Istorie ecleziastică a poporului englez, scrisă în secolul al VIII-lea, este cea mai valoroasă sursă de informaţii pentru acea epocă – fixează anul fatidicei invitaţii în jur de 450 şi descrie soldaţii ca provenind din „trei triburi germanice foarte puternice: saxonii, anglii şi iuţii.“ Cercetătorii moderni spun că ei se trăgeau din Germania, Nordul Olandei şi Danemarca.

Soldaţii din primele trei corăbii au fost urmaţi de mulţi alţii, stimulaţi de veştile despre bogăţia ţinuturilor şi „delăsarea britanilor“ şi, în scurt timp – consemnează Beda –, „pe insulă s-au năpustit hoarde întregi de germani, iar numărul străinilor a început să crească atât de mult, încât au devenit o sursă de teroare pentru localnici.“ Călugărul Gildas, al cărui tratat de secol VI, Despre decăderea Britaniei, este cea mai veche cronică rămasă despre această perioadă tulbure, descrie sângeroasele tactici ale năvălitorilor, care pârjoleau pământurile în calea lor: „Iar focul răzbunării… s-a întins de la o mare la alta… şi nu s-a stins până ce, spulberând oraşe şi ţinuturi învecinate, n-a ajuns până în cealaltă parte a insulei.“

După Gildas, mulţi dintre „nefericiţii supravieţuitori“ britani au fugit sau au fost luaţi în sclavie. Însă mărturiile arheologice sugerează că au existat cel puţin câteva aşezări postromane care au adoptat stilul germanic în olărit, îmbrăcăminte şi practici funerare; cu alte cuvinte, cultura britonilor a dispărut, cel puţin parţial, prin asimilare. Măsura în care anglo-saxonii şi-au însuşit Britania reiese puternic din cea mai longevivă moştenire lăsată de ei: limba engleză. Dacă în cea mai mare parte Europa a ieşit din epoca postromană vorbind limbi romanice – spaniola, italiana şi franceza derivă din latină –, limba care avea să definească Anglia era germanică.

 

Descoperirea unei comori ascunse pe un câmp din Anglia nu era, în sine, o chestiune remarcabilă. Asemenea descoperiri se fac pretutindeni în Marea Britanie. Au fost dezgropate monede, obiecte de argint dezmembrate, resturi de arme, ba chiar şi un magnific serviciu de masă din argint – toate din epoca britanilor, romanilor sau a vikingilor. În poemul epic anglo-saxon Beowulf, războinicul Sigemund ucide un balaur ce are-n pază „bogăţii nemăsurate“, iar la bătrâneţe, eroul Beowulf se luptă cu un balaur care păzeşte aur şi „giuvaeruri alese“, îngropate în pământ.

 

Comorile se îngropau din mai multe motive: ca să nu cadă în mâinile duşmanilor, ca să fie puse la păstrare sau ca ofrandă votivă. Ţinând cont de puţinele mărturii scrise ale vremii, motivul pentru care a fost îngropată Comoara din Staffordshire reiese cel mai bine studiind chiar obiectele. Primul indiciu este caracterul lor militar, care sugerează că nu era vorba despre o adunătură de obiecte furate. Natura lor se potriveşte cu militarismul triburilor germanice, impresionant până şi pentru milităroşii romani. Istoricul Tacitus remarca la sfârşitul secolului I: „Ei nu fac nimic, în public sau în particular, neînarmaţi“, iar când un băiat ajungea la majorat, i se ofereau un scut şi o lance – „echivalând cu toga noastră“.

Războiul a creat Anglia. Consolidarea proprietăţilor obţinute prin lupte şi alianţe a fost probabil originea regatelor tribale de la începutul epocii anglo-saxone. Se pare că primii locuitori din Mercia au fost anglii, care au înaintat spre interiorul insulei, de-a lungul râului Trent, stabilindu-se în vecinătatea locului unde a fost găsită comoara. Mercia n-a fost doar unul dintre cele mai importante regate anglo-saxone – şapte la număr – ale Angliei, ci şi printre cele mai războinice. Între anii 600 şi 850 d.Hr., Mercia a purtat 14 războaie cu Wessexul vecin, 11 cu Ţara Galilor şi 18 contra altor duşmani, iar acestea sunt doar cele consemnate.

Culmea măiestriei militare teutone a fost spada lungă cu două tăişuri. Având cam un metru lungime, lamele erau obţinute printr-o tehnică sofisticată prin care straturi răsucite, din fier sau oţel, erau înroşite la foc şi bătute laolaltă. Făurite prin această îmbinare măiastră, lamele bine lustruite etalau modele repetitive. După cum consemna la începutul secolului al VI-lea, plin de recunoştinţă, unul dintre cei care au primit o spadă, pe lama ei, „parcă încrustată cu şerpi mici, păreau să joace umbre atât de felurite, încât ai fi crezut că metalul scânteietor e ţesut din culori.“

Studiile moderne asupra scheletelor descoperite într-un cimitir anglo-saxon din Kent arată că aceste spade minunate făceau şi treabă bună în luptă: „Bărbat de 25-35 de ani… prezintă o singură plagă craniană liniară, de 16 cm lungime – se arată într-un raport clinic. Planul plăgii este aproape vertical, de sus în jos.“

Cele 92 de capete de mâner de sabie descoperite în Comoara din Staffordshire corespund aproximativ cu numărul de oameni din suita unui nobil. E posibil deci ca această comoară să fie echipamentul militar de elită care să fi distins suita unui anumit lord. De multe ori, un suzeran le oferea celor din suita sa o spadă şi alte arme sau chiar cai,  alcătuind aşa-numitul heriot, un tribut al morţii, returnat dacă membrul suitei murea înaintea seniorului. Într-un testament din secolul al X-lea, un oficial local lasă cu limbă de moarte „pentru stăpânul meu de sânge regesc, ca heriot, patru apărătoare de braţ din… aur, patru săbii şi opt cai, patru cu harnaşamente, şei şi podoabe, iar patru fără, patru coifuri şi patru cămăşi de zale, opt suliţe şi opt scuturi.“ Săbiile erau uneori îngropate odată cu războinicii, ori transmise mai departe, din generaţie în generaţie, ca moştenire de familie.

Uneori însă săbiile erau îngropate fără războinici. O practică răspândită în Europa nordică, din epoca bronzului până în perioada anglo-saxonă, cerea ca săbiile şi alte obiecte, multe evident valoroase, să fie depuse în mlaştini, râuri şi pâraie sau chiar în pământ. „Nu mai putem privi aceste tezaure îngropate ca pe nişte simple puşculiţe“ – spune Kevin Leahy, o autoritate în istorie anglo-saxonă, căruia i s-a încredinţat misiunea de a inventaria Comoara din Staffordshire. Depozitele rituale, spre deosebire de bogăţiile îngropate pentru a se păstra în siguranţă, nu se întâlnesc doar în Britania, ci şi în Scandinavia, de unde veneau unele triburi germanice ajunse în Anglia. Semnificativ este faptul că multe arme – şi, uneori, chiar şi alte obiecte, ca de pildă unelte ale meşterilor – erau, ca şi obiectele din această comoară, rupte sau îndoite înainte de a fi îngropate. Poate că „uciderea“ unei arme o trimitea în tărâmul spiritelor sau o transforma într-o ofrandă către zei, distrugerea ei însemnând că donatorul renunţa irevocabil la a mai folosi acea armă preţioasă.

„Aceasta este o comoară care demonstrează statutul masculin“ – spune Nicholas Brooks, istoric emerit la Universitatea din Birmingham, care numeşte obiectele lucitoare găsite în Staffordshire „podoabe pentru războinicii regelui.“ Aurul, care cântăreşte peste 5 kg, reprezintă aproape 75% din metalul folosit pentru acele obiecte. După Brooks, „sursa lui este un mister“. În cea mai mare parte, aurul din Anglia provenea de la Roma, a cărei monedă imperială se bazase în ultima vreme pe solid, o monedă din aur masiv. Aurul imperial căzuse în mâna triburilor germanice care prădaseră Roma, iar tezaurele găsite în Anglia erau probabil recirculate şi reciclate. La vremea când a fost îngropată Comoara din Staffordshire, rezervele de aur se împuţinau deja, fiind înlocuite cu argint şi aliaje de argint. În mod similar, sursa granatelor – ca şi aurul, o caracteristică izbitoare a acestei comori – se schimbase: nu mai era India, ci Boemia sau Portugalia.

Istoricul Guy Halsall a estimat că, la vremea respectivă, aurul din această comoară valora cam 800 de solizi, adică aproximativ 80 de cai. O evaluare actuală a comorii atinge 3.285.000 de lire sterline. În epoca ei însă valoarea comorii era dată şi de alte considerente. Aurul fascinează, dar, din punct de vedere practic, cea mai valoroasă parte a armelor – „partea lungă şi ascuţită cu care omori oameni“, după cum remarcă sec Halsall – nu se regăseşte în comoară şi e posibil ca lamele acelor săbii să fi fost păstrate în mod pragmatic, pentru a fi refolosite.

Mai presus de orice, piesele din această comoară au fost făurite şi îngropate într-o lume în care evenimente şi acte prozaice puteau avea conotaţii magice. Ghinionul, de pildă, era atribuit unor mici săgeţi trase de spiriduşi răutăcioşi – şi multe descântece împotriva lor au supravieţuit până astăzi. Proprietăţile magice ale unui obiect erau  mai importante decât valoarea lui materială. Aurul era apreciat nu doar fiindcă era preţios, ci şi deoarece, fiind atrăgător şi indestructibil, era considerat magic şi deci folosit pentru amulete. Miturile germanice povestesc despre uriaşele săli de aur ale zeilor, iar pe măsură ce bisericile şi mănăstirile creştine s-au îmbogăţit, au acumulat obiecte sacre din aur. În multe culturi, însăşi arta prelucrării metalelor este magică, iar poveştile nordice (saga) vin cu detalii bogate despre meşteşugul magic al fierarilor, de la suliţa şi inelul de aur ale lui Odin, până la ciocanul lui Thor.

E posibil ca tot magia să explice şi cele trei obiecte nonmilitare din Comoara din Staffordshire: două cruci de aur şi o fâşie tot din aur purtând o inscripţie din Biblie. Creştinismul a ajuns pentru prima dată în Britania odată cu ocupaţia romană, a pălit odată cu supremaţia romană şi a fost reintrodus intensiv în epoca anglo-saxonă de către misionari, cei mai mulţi din Irlanda şi de pe continent. Exista o „percepţie a convertirii ca luptă spirituală“ – scrie Karen Jolly, o autoritate în materie de religie populară anglo-saxonă. Convertirea era o bătălie pentru suflet – un război efectiv, ceva ce păgânii germanici puteau înţelege. Iar crucea era un simbol militar util, care îşi făcuse apariţii dramatice în bătălii adevărate. Beda relatează povestea regelui Oswald din Northumbria, care, înaintea bătăliei de la Heavenfield împotriva galezilor, în 634, „a ridicat semnul sfintei cruci şi, căzând în genunchi, l-a rugat pe Dumnezeu să trimită ajutor ceresc slujitorilor săi, aflaţi în ceas de restrişte“. După aceea, el şi oamenii lui „au câştigat victoria pe care o merita credinţa lor“. De remarcat că una dintre cele două cruci din comoară a fost îndoită şi împăturită în mod deliberat, ca multe dintre celelalte obiecte. Să fi fost un mod de a „ucide“ forţa ei militară, ca şi pe a spadelor?

Această posibilitate devine şi mai convingătoare decât celălalt obiect aparent nonmilitar. Lucru izbitor, acea fâşie de aur, inscripţionată pe ambele părţi cu acelaşi citat biblic, este şi ea împăturită. [S]urge d[omi]ne disepentur inimici tui et [f]ugent qui oderunt te a facie tua. (Scoală-te, Doamne, să se risipească vrăjmaşii tăi şi să fugă de la faţa ta cei ce te urăsc!) Citatul este din textul în latina vulgară, versetul 10:35, şi din Psalmul care are acum numărul 68:1 – versuri care e posibil să fi fost puse în slujba unui scop neaşteptat. În Viaţa Sfântului Guthlac, o scriere de prin anul 740, Guthlac este atacat de demoni, moment în care „a cântat primul vers din Psalmul 67 ca pe o profeţie: Scoală-te Doamne… etc. Auzind una ca asta, în aceeaşi clipită şi mai iute decât vorbele sale, toate oştile de demoni s-au risipit ca fumul dinaintea sa.“ Se pare deci că până şi obiectele nonmilitare din această comoară ar fi putut avea funcţii magice, de folosinţă militară.

Cei din Regatul Mercia făceau raiduri agresive peste graniţă – Mercia îşi ia chiar numele din mierce, care în engleza veche înseamnă „cei de la graniţă“. Asta ar putea explica diversitatea de stil a obiectelor din acest tezaur. „Comoara a fost găsită într-o zonă de frontieră, care e întotdeauna interesantă – spune Kevin Leahy. Se afla pe graniţa dintre Mercia şi Ţara Galilor.“ Cu alte cuvinte, pe un teritoriu revendicat. În jurul anului 650, în valea râului Trent din Staffordshire, în apropiere de Lichfield, s-a dat o bătălie obscură, în care au fost implicaţi mercienii şi vecinii lor galezi. S-a luat pradă cu duiumul – dusă poate chiar pe vechiul drum roman Watling Street, pe lângă locul unde a fost găsită Comoara din Staffordshire. Evenimentul şi locul sunt consemnate în poemul galez Marwnad Cynddylan – Cântecul morţii lui Cynddylan.

Măreaţă bătălie! Prăzi nenumărate

Luă Morial, la Lichfield.

O mie cinci sute de vite de la locul luptei

De patru ori douăzeci de armăsari

Cu tot atâtea harnaşamente.

Nefericitul episcop în casa lui cu patru colţuri,

Nu-i apărat de călugării păstrători de cărţi.

O escortă de 80 de cai şi prăzi luate de la un episcop „nefericit“ (detaliu care aminteşte de inscripţiile şi crucile de aur): poemul încearcă să ofere o explicaţie pentru comoară, însă, din păcate, o explicaţie bazată pe dovezi circumstanţiale, neconcludente, care întâmplător au supravieţuit dintr-o epocă din care cele mai multe mărturii s-au pierdut. Putem invoca şi alte teorii interesante. Poate că acei călători necunoscuţi au ales acel loc în care să îngroape comoara fiindcă era ascuns – sau fiindcă era evident. Poate că locul avea un marcaj care să permită să fie redescoperit cu uşurinţă sau poate că acea comoară era, de fapt, o ofrandă ce trebuia să rămână pe veci ascunsă tuturor, cu excepţia zeilor cărora le era închinată. Comoara putea fi o formă de răscumpărare sau recompensă ori poate un fel de ofrandă votivă. Poate că era o colecţie de obiecte anglo-saxone moştenite, îngropate la o dată mai târzie.

Astăzi, peisajul mercian dispărut este evocat de toponimia anglo-saxonă în denumiri care se termină cu „leah“ sau „ley“, însemnând „pădure deschisă“, ca în Wyrley, sau chiar Lichfield,  al cărui nume înseamnă, aproximativ, „izlazul comunal din/de lângă pădurea cenuşie“. Locul unde a fost îngropată comoara e acum o păşune pe care Fred Johnson îşi paşte caii. Sunt şanse să nu aflăm niciodată povestea adevărată a Comorii din Staffordshire, dar, într-o lume lipsită de vrăji şi dragoni, chiar dacă am afla-o, am fi oare în stare s-o înţelegem?



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*