Peşterile credinţei

Un buddha de 15 metri din Perioada Tang Medie (781 847) stă culcat în aşteptarea morţii, când va păşi plin de seninătate în Nirvana. Adepţii pictaţi pe pereţii peşterii îşi exprimă durerea. Foto: Tony Law

Într-o oază de pe Drumul Mătăsii, mii de imagini ale lui Buddha îi încântă pe cercetători şi turişti deopotrivă.

Scheletele umane erau făcute morman, ca nişte marcaje pe nisip. Lui Xuanzang, călugăr budist care călătorea pe Drumul Mătăsii în anul 629 d.Hr., oasele albite îi reaminteau de pericolele care îl pândeau pe artera vitală pentru comerţul, cuceririle şi ideile lumii. Furtunile de nisip din deşertul de dincolo de frontiera apuseană a Imperiului Chinez îl lăsaseră pe călugăr dezorientat şi la un pas de leşin. Aerul fierbinte îi amăgea ochii, torturându-l cu viziuni ale unor armate profilate ameninţător pe dune. Dar mai înfricoşători erau bandiţii care îşi fluturau săbiile, vânând caravanele încărcate cu mătase, ceai şi ceramică trimise spre Apus, dar şi cu aur, nestemate şi cai, spre Răsărit şi Changan, capitala dinastiei Tang.
După cum scrie Xuanzang în celebrul lui jurnal de călătorie, ce l-a ţinut în viaţă a fost un alt bun preţios purtat pe Drumul Mătăsii: budis-
mul însuşi. Şi alte religii au călătorit de-a lungul aceluiaşi traseu – maniheismul, creştinismul, zoroastrismul şi, mai târziu, islamismul –, dar niciuna nu a influenţat China atât de puternic ca budismul, a cărui migraţie din India a început cândva în primele trei secole d.Hr. Textele budiste pe care Xuanzang le-a adus din India şi pe care le-a studiat şi tradus timp de două decenii aveau să stea la baza budismului chinezesc, contribuind la expansiunea acestei religii.
Spre sfârşitul călătoriei sale de 16 ani, călugărul s-a oprit în Dunhuang, o oază prosperă de pe Drumul Mătăsii, unde un amalgam de oameni şi culturi diferite făurea una dintre marile minuni ale lumii budiste: peşterile Mogao.
Ţâşnind dintre dunele sculptate de vânt, la aproximativ 19 km spre sud-est de Dunhuang, un arc de stânci coboară abrupt mai bine de 30 de metri, către albia mărginită de plopi a unui râu. La jumătatea secolului al VII-lea, aceste stânci lungi de un kilometru şi jumătate erau perforate de sute de grote. Aici veneau pelerinii să se roage pentru a reuşi să traverseze în siguranţă temutul Deşert Taklimakan – sau, în cazul lui Xuanzang, ca să aducă mulţumire pentru o călătorie încununată de izbândă.
În interiorul peşterilor, monocromia lipsită de viaţă a deşertului ceda locul unei exuberanţe de culori şi mişcare. Mii de buddha străluceau în toate nuanţele pe pereţii grotelor, cu robele scânteind de aurul din import. Apsara (nimfe ale paradisului) şi muzicieni celeşti pluteau pe tavane, în robe străvezii din lapislazuli, aproape prea delicate ca să fi fost pictate de o mână de om. Alături de imaginile diafane din Nirvana, apăreau detalii pământeşti cunoscute oricărui călător de pe Drumul Mătăsii: neguţători din Asia Centrală, cu nasuri lungi şi pălării pleoştite, înţelepţi indieni în robe albe, ţărani chinezi lucrând pământul. În peştera care poartă cea mai veche dată, anul 538 d.Hr., Xuanzang i-ar fi putut revedea şi pe bandiţi – numai că, în aceste reprezentări, tâlharii fuseseră prinşi şi, după ce li se scoseseră ochii, în final fuseseră convertiţi la budism.
Când Xuanzang a trecut prin Dunhuang, nu avea de unde să ştie că acele sutra budiste traduse de el urmau să-i inspire pe artiştii peşterilor Mogao secole de-a rândul. La fel, nu avea cum să ştie că, după mai bine de 1.200 de ani, opera lui avea să conducă la redescoperirea, prădarea şi, în cele din urmă, la protejarea grotelor. Tot ce putea vedea călugărul era că acolo, într-un deşert de la marginea imperiului, credinţa budistă era deja transformată, cu fiecare tuşă de pensulă.
Săpate între secolele al IV-lea şi al XIV-lea, grotele, cu învelişul lor de picturi sclipitoare, subţire ca hârtia, au supravieţuit ravagiilor produse de războaie şi jafuri, de natură şi neglijenţă. Pe jumătate îngropat în nisip mai multe secole, acest conglomerat izolat de rocă este acum recunoscut drept unul dintre cele mai mari tezaure de artă budistă din lume. Peşterile sunt însă mai mult decât un monument al credinţei. Picturile murale, sculpturile şi pergamentele oferă şi o perspectivă fără egal asupra societăţii multiculturale care a prosperat timp de o mie de ani de-a lungul acestui puternic coridor ce lega odinioară Orientul şi Occidentul.
Chinezii le spun Mogaoku, sau „peşterile fără egal“. Dintre cele aproape 800 de peşteri dăltuite în stâncă, 492 sunt decorate cu fresce măiestrite pe mai bine de 46.000 de metri pătraţi – cam de 40 de ori cât în Capela Sixtină. Interioarele sunt împodobite şi cu peste 2.000 de sculpturi, unele numărându-se printre cele mai frumoase din epoca lor. Până acum un secol şi ceva, când o întreagă succesiune de vânători de comori au sosit aici străbătând deşertul, o încăpere rămasă ascunsă a păstrat zeci de mii de manuscrise străvechi.
Indiferent că o luau pe ruta nordică, mai lungă, sau pe cea sudică, mai dificilă, toţi călătorii ajungeau la Dunhuang. Caravanele soseau încărcate cu mărfuri exotice, care evocau ţinuturi îndepărtate. Dar cele mai importante bunuri erau totuşi ideile – artistice şi religioase. Nu e de mirare că pictorii din Mogao au infuzat frescele cu numeroase elemente străine, de la pigmenţi până la metafizică, demonstrând care era cel mai extraordinar dintre toate importurile aduse pe Drumul Mătăsii.
„Peşterile sunt ca o capsulă a timpului pentru Drumul Mătăsii“ – spune Fan Jinshi, directoarea Academiei Dunhuang, care supervizează lucrările de cercetare şi conservare, dar şi activităţile turistice din sit. Un arheolog energic la cei 71 de ani ai săi, Fan lucrează în grote de 47 de ani, încă de când a sosit aici ca proaspătă absolventă a Universităţii din Peking. După spusele ei, cele mai multe situri de pe Drumul Mătăsii au fost devorate de deşert sau distruse de imperiile care s-au succedat. Dar grotele Mogao au rezistat în cea mai mare parte intacte, iar caleidoscopul lor de fresce surprinde primele întâlniri dintre Orient şi Occident. „Semnificaţia istorică a peşterilor Mogao nu poate fi exagerată – spune Fan. Datorită locaţiei lor, ca punct de tranzit pe Drumul Mătăsii, poţi
vedea îmbinarea elementelor chinezeşti şi străine aproape în toate picturile.“
Astăzi, Orientul şi Occidentul se întâlnesc din nou la Dunhuang – de această dată pentru a salva grotele de ceea ce ar putea fi cea mai mare ameninţare din istoria lor de 1.600 de ani. Frescele de la Mogao au fost dintotdeauna fragile, un strat extrem de subţire de vopsea, prins în lupta corozivă dintre rocă şi aer. În ultimii câţiva ani, picturile s-au confruntat însă cu un atac combinat: forţele naturii, plus o creştere rapidă a numărului de turişti. În încercarea de a conserva capodoperele de pe Drumul Mătăsii, dar şi de a controla impactul turiştilor, Fan a cerut ajutorul unor echipe de experţi din Asia, Europa şi Statele Unite. Este o colaborare culturală care aminteşte de istoria glorioasă a peşterilor – şi le-ar putea asigura supravieţuirea.
Peşterile au început ca o viziune luminoasă. Într-o seară din anul 366 d.Hr., un călugăr rătăcitor, pe nume Yuezun, a văzut o mie de buddha auriţi strălucind într-o stâncă. Inspirat, el şi-a cioplit în piatră o mică încăpere pentru meditaţie; alţii i-au urmat curând exemplul. Primele peşteri nu erau mai mari ca nişte sicrie. În scurt timp, comunităţile monastice au început să cioplească şi spaţii mai mari, pentru rugăciuni publice, împodobind altarele cu imagini ale lui Buddha. Aceste prime grote au inspirat denumirea de „Peşterile celor o mie de buddha“.
„Pânzele“ pictorilor din peşteri erau formate doar din mâl amestecat cu paie, dar, de-a lungul secolelor, artiştii de la Dunhuang aveau să imortalizeze pe aceste suprafeţe umile întreaga evoluţie a artei chineze – şi transformarea budismului în religie chineză.
Una dintre culmile creaţiei Mogao a fost atinsă în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, când China respira deschidere şi forţă. Drumul Mătăsii se dezvolta uimitor, budismul înflorea, iar Dunhuang se supunea capitalei chineze. Pictorii din timpul dinastiei Tang au etalat un stil încrezător, acoperind pereţi întregi cu poveşti budiste minuţi-
os detaliate. Regatul de Mijloc avea ulterior să se izoleze de restul lumii în timpul dinastiei Ming, în secolul al XIV-lea.
„Spre deosebire de budiştii indieni, chinezii voiau să cunoască în detaliu toate formele vieţii
de apoi – spune Zhao Shengliang, istoric de artă la Academia Dunhuang. Scopul culorii şi al mişcării era să le prezinte pelerinilor frumuseţea Ţinutului Pur – şi să-i convingă că exista cu adevărat. Pictorii îţi dădeau senzaţia că întregul univers se mişcă.“
Când şi când, noi tulburări pământene se făceau simţite în Dunhuang. Dar chiar şi atunci când oraşul era cucerit de dinastiile rivale, aristocraţiile locale şi puterile străine – Tibetul a domnit aici din 781 până în 847 –, spiritul creativ Mogao a continuat să se manifeste fără răgaz. În loc să şteargă toate urmele predecesorilor lor, conducătorii care s-au succedat au finanţat cioplirea unor noi peşteri, fiecare mai splendidă decât cele dinainte – şi le-au împodobit cu propriile blazoane şi portrete pioase. Şirurile de ctitori bogaţi zugrăviţi la baza celor mai multe fresce au devenit tot mai mari de-a lungul secolelor, până când figurile religioase din picturi au ajuns să pară mărunte prin comparaţie.

Spre sfârşitul secolului al X-lea, importanţa Drumului Mătăsii începuse să pălească. Noi peşteri aveau să fie săpate şi decorate, inclusiv una cu fresce tantrice, cu mare încărcătură sexuală, terminată în 1267, în timpul Imperiului Mongol întemeiat de Genghis-Han. Dar pe măsură ce se deschideau noi rute maritime şi se construiau corăbii tot mai rapide, caravanele rămâneau tot mai mult de domeniul trecutului. În plus, China a pierdut controlul asupra unei mari porţiuni din Drumul Mătăsii, iar islamismul îşi începuse deja lunga migraţie peste munţi, plecând din Asia Centrală. La începutul secolului al XI-lea, mai multe dintre aşa-numitele regiuni vestice (parte din Xinjiangul zilelor noastre, în extremitatea de vest a Chinei) se convertiseră deja la islam, iar călugării budişti aşezau zeci de mii de manuscrise şi picturi într-o mică încăpere lăturalnică dintr-o grotă Mogao mai mare.
Oare călugării ascundeau documentele de teama unei eventuale invazii musulmane? Nu se ştie sigur. Singura certitudine este că încăperea – acum cunoscută sub denumirea de Peştera 17 sau Peştera-Bibliotecă – a fost sigilată, intrarea sa fiind zidită şi ascunsă sub mai multe picturi murale. Ascunzătoarea avea să rămână îngropată timp de 900 de ani.
Cicatricea diagonală produsă de o alunecare străveche de teren încă se vede pe picturile murale din exteriorul Peşterii 17. La începutul secolului al XX-lea, când un preot taoist, pe nume Wang Yuanlu, a devenit păzitorul autoproclamat al sanctuarelor, multe dintre grotele abandonate fuseseră îngropate în nisip. În iunie 1900, când nişte lucrători îndepărtau o dună, Wang a găsit o uşă ascunsă care ducea spre o mică peşteră, plină ochi cu mii de pergamente. El a dat câteva unor oficiali locali, sperând să obţină o donaţie. Tot ce a primit a fost un ordin: să sigileze peştera la loc.
Avea să fie nevoie de o altă întâlnire cu Occidentul pentru ca secretele peşterilor să iasă la lumină – şi să declanşeze semnalul de alarmă al patriotismului chinez. Aurel Stein, un cărturar de origine maghiară care lucra pentru guvernul britanic în India şi pentru British Museum, a ajuns la Dunhuang la începutul anului 1907, folosind descrierile lui Xuanzang din secolul al VII-lea pentru a se ghida prin Deşertul Taklimakan. Wang n-a vrut să-l lase pe străin să vadă documentele din Peştera-Bibliotecă – până când a aflat că şi Stein era un mare admirator al lui Xuanzang. Multe dintre manuscrise s-au dovedit a fi chiar traducerile lui Xuanzang pentru aceleaşi sutra budiste pe care tot el le adusese din India.
După mai multe zile în care îl linguşise pe Wang şi nopţi în care scosese pergamente din peşteră, Stein a plecat din Dunhuang cu 24 de cutii cu manuscrise şi alte cinci doldora de picturi şi relicve. A fost una dintre cele mai bogate prăzi din istoria arheologiei – obţinută contra unei donaţii de numai 130 de lire sterline. Pentru eforturile lui, Stein avea să fie ridicat la rang de cavaler în Anglia şi ponegrit pentru totdeauna în China. Achiziţia lui Stein a scos la lumină o lume multiculturală mai vibrantă decât s-ar fi putut imagina. Alături de chineză, în texte sunt folosite vreo 10 alte limbi – inclusiv sanscrită, turcă, tibetană şi chiar iudeo-persană. Hârtiile uzate pe care fuseseră copiate multe sutra ofereau o perspectivă uluitoare asupra vieţii de zi cu zi de-a lungul Drumului Mătăsii: un contract pentru negoţ de sclavi, un raport asupra răpirii unui copil, ba chiar şi o scuză redactată după cel mai strict cod de bune maniere, pentru comportamentul nepotrivit al unui beţiv. Unul dintre cele mai preţioase obiecte este Sutra de diamant, un pergament lung de 5 metri, care a fost tipărit cu ştanţe de lemn în 868, cu aproape şase secole înainte de Biblia lui Gutenberg.
Pe urmele lui Stein au sosit rapid şi alţii – francezi, ruşi, japonezi şi chinezi. Apoi, în 1924, a venit americanul Langdon Warner, istoric de artă şi aventurier, posibilă sursă de inspiraţie pentru personajul de ficţiune Indiana Jones. Deşi vrăjit de frumuseţea peşterilor – „singura reacţie posibilă era să rămâi cu gura căscată“ a scris el mai târziu –, Warner a contribuit totuşi la distrugerea lor, căci a desprins de pe pereţi douăsprezece fresce şi a luat din Peştera 328 o sculptură minunată din perioada Tang – un bodhisattva în genunchi. Lucrarea se află încă la Muzeul de Artă Harvard. Dar zidurile mutilate – şi spaţiul gol unde cândva îngenunchea statuia – sunt tulburătoare.

Unii oficiali chinezi, urmând modelul omologilor lor din Egipt şi Grecia, au cerut ca artefactele Mogao să fie returnate. Până şi cartea Academiei Dunhuang, altminteri lipsită de pasiune în prezentarea grotelor, are un capitol intitulat „O vânătoare de comori demnă de dispreţ“. Pe de altă parte, curatorii străini susţin că muzeele lor au salvat comori care altfel ar fi putut fi pierdute pentru totdeauna – distruse în războaiele şi revoluţiile din China secolului al XX-lea.
Răspândirea artefactelor Mogao prin muzeele de pe trei continente a dat naştere unui nou domeniu de studiu, „dunhuangologia“, iar astăzi cercetători din întreaga lume fac eforturi să păstreze intacte comorile de pe Drumul Mătăsii.
Fan Jinshi nu şi-a propus să fie o păzitoare a grotelor. În 1963, când era direct subordonată Academiei Dunhuang, absolventa de 23 de ani, născută în Shanghai, nici nu-şi putea imagina că va rezista în acest avanpost uitat de lume măcar un an – şi cu atât mai puţin o viaţă. Peşterile Mogao erau impresionante, desigur, dar Fan nu suporta mâncarea de acolo, lipsa de apă curentă şi faptul că absolut totul – casele, paturile, scaunele – păreau făcute din noroi.
A venit apoi Revoluţia Culturală în 1966, când regimul preşedintelui Mao a distrus temple bu-
diste, artefacte culturale şi embleme străine de pe întreg teritoriul Chinei. Peşterile Mogao erau o ţintă firească. Grupul lui Fan nu a putut evita tulburările; echipa de 48 de oameni s-a divizat în vreo zece facţiuni revoluţionare, care îşi petreceau zilele condamnându-se şi interogându-se reciproc. Dar, cu toate luptele interne pline de amărăciune, toate facţiunile au căzut de acord într-o unică privinţă: nimeni nu trebuia să se atingă de peşterile Mogao. După cum spune Fan, „am bătut în cuie toate porţile care duceau spre grote.“
Cu aproape o jumătate de secol mai târziu, Fan conduce o revoluţie culturală extrem de diferită. În timp ce soarele după-amiezii se revarsă în biroul ei din Academia Dunhuang, directoarea, minionă şi cu părul scurt înspicat, face semn cu mâna spre fereastră şi spre faţada de stâncă cenuşiu-cafenie. „Peşterile suferă de toate relele posibile“ – spune ea, turuind pe nerăsuflate despre toate pagubele produse de nisip, apă, funin-
gine, sare, insecte, lumina soarelui – şi turişti. Fan supervizează o echipă de 500 de oameni, dar a recunoscut încă din anii 1980 că academiei i-ar prinde bine ajutorul experţilor în conservare din străinătate. Pare simplu, dar colaborarea cu străinii rămâne o problemă delicată în siturile de patrimoniu chineze – iar jefuirea peşterilor Mogao cu un secol în urmă serveşte drept un puternic îndemn la prudenţă.
Brusc, cerul de dincolo de fereastra lui Fan, care rămăsese albastru şi senin zile în şir, se înnorează. S-a stârnit o furtună de nisip. Fan o remarcă doar cât să-şi amintească de primul proiect derulat împreună cu unul dintre cei mai longevivi parteneri ai academiei, Institutul Getty pentru Conservare (GCI). Ca să prevină genul de invazie de nisip care a îngropat deja câteva peşteri – afectând picturile –, GCI a ridicat garduri înclinate pe dunele de deasupra stâncii, reducând la jumătate viteza vânturilor şi diminuând năvala nisipului cu 60%. Astăzi, academia a trimis buldozere şi lucrători care să planteze ierburi de deşert pe porţiuni întinse, ca să îndeplinească acelaşi rol.
Cele mai susţinute eforturi au fost depuse în interiorul peşterilor. GCI a instalat în peşteri dispozitive de monitorizare a umidităţii şi temperaturii, iar acum măsoară şi fluxul de turişti. Cel mai mare proiect al institutului s-a derulat în Peştera 85, o grotă din perioada Tang, unde GCI şi experţii Academiei au lucrat timp de opt ani, punând la punct un mortar special cu care să lipească la loc fragmentele de frescă desprinse de pe suportul de stâncă.
Într-un sit atât de vechi, ambiguităţile etice abundă. În Peştera 260, o grotă din secolul al VI-lea pe care Universitatea Institutului de Artă Courtauld, din Londra, o foloseşte drept „peşteră de studiu“, studenţii chinezi au folosit recent micropămătufuri pentru a curăţa de praf portretele a trei mici buddha. Aproape invizibile înainte, robele roşii ale celor trei buddha au început brusc să scânteieze. „E minunat să vezi pictura – spune Stephen Rickerby, expert în conservare, care coordonează proiectul. Dar acţiunile noastre sunt ambivalente. Praful conţine săruri care pot afecta pictura, dar, pe de altă parte, dacă înlăturăm praful, expunem pictura luminii, care o va face să pălească.“
Asta este dilema cu care se confruntă Fan Jinshi: cum să conserve peşterile şi în acelaşi timp să le expună unui public mai larg. Numărul de turişti care vizitează Mogao a depăşit jumătate de milion în 2006. Veniturile au adus Academia Dunhuang pe linia de plutire, dar umiditatea produsă de răsuflarea atâtor oameni ar putea dăuna frescelor mai mult decât oricare alt factor. Accesul turiştilor este acum limitat la câte 40 de peşteri, alese prin rotaţie, dintre care 10 sunt deschise în orice moment.
Tehnologia digitală ar putea oferi o soluţie. Continuând un proiect de fotografiere digitală, finalizat în 23 de peşteri împreună cu Arhiva Internaţională Mellon, din Dunhuang, academia a lansat un maraton pe mai mulţi ani, pentru a transpune în format digital toate cele 492 de peşteri decorate (până acum, personalul a finalizat 20). Demersul reflectă efortul internaţional de a scana pergamentele împrăştiate din Peştera 17.
Visul lui Fan este să reunească arhivele digitale din Orient şi Occident, pentru a reconstitui experienţa tridimensională completă a peşterilor – nu în situl propriu-zis, ci într-un nou centru elegant pentru vizitatori, a cărui construcţie s-a propus să înceapă la 24 km distanţă. Centrul nu a depăşit încă faza de planificare. Dar Fan e convinsă că, dacă ar reuni toate comorile din Mogao într-un singur loc, fie el şi virtual, gloria acestora nu ar mai risca niciodată să fie îngropată în nisip. „Asta ar fi o metodă – spune Fan – prin care le-am putea păstra pentru totdeauna.“

Text: Brook Larmer

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2010)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*