Naşterea Religiei

Stâlpii templului de la Göbekli Tepe, din Sudul Turciei – vechi de 11.600 de ani şi înalţi de până la 5,5 m, reprezintă poate preoţi dansând la o întrunire. Vezi mâinile de deasupra cingătorii ale figurii din prim-plan. Foto: Vincent J. Musi

Credeam că agricultura a dus la apariţia oraşelor şi, mai târziu, a scrisului, artei şi religiei. Acum, cel mai vechi templu din lume sugerează că civilizaţia s-a născut din nevoia de credinţă.

Din când În când, naşterea civilizaţiei e repusă În scenă pe un deal din partea de sud a Turciei.
Reconstituirea e făcută de câteva autocare cu turişti – în general turci, mai rar europeni. Autocarele (albe, cu aer condiţionat şi televizoare)se târăsc pe drumul şerpuit, prost pavat, până pe deal şi se opresc, ca nişte cuirasate, în faţa unui portal de piatră. Din ele se revarsă vizitatorii, cu sticle de apă şi MP3-playere. Ghizii dau instrucţiuni şi explicaţii. Vizitatorii nu le dau pic de atenţie şi urcă cu greu spre vârf. Când ajung acolo, rămân cu gurile căscate.
Au în faţă zeci de stâlpi de piatră masivi, aşezaţi în mai multe cercuri, fiecare căzut peste următorul. Numit Göbekli Tepe, situl aminteşte vag de Stonehenge, doar că a fost construit mult mai devreme şi e alcătuit nu din blocuri cioplite grosolan, ci din coloane de calcar sculptate îngrijit, ici-colo împodobite cu basoreliefuri de animale – o cavalcadă de gazele, şerpi, vulpi, scorpioni şi mistreţi feroce. Ansamblul a fost construit acum circa 11.600 de ani, cu şapte milenii înaintea Marii Piramide de la Gizeh. Conţine cel mai vechi templu cunoscut. De fapt, Göbekli Tepe e cel mai vechi exemplu de arhitectură monumentală din lume. Din câte ştim, când s-au ridicat aceşti stâlpi nu exista nicăieri în lume ceva la o scară comparabilă.
Pe vremea construcţiei ansamblului Göbekli Tepe, o mare parte din rasa umană trăia în mici cete nomade, care supravieţuiau culegând plante şi vânând. Pentru construcţia sitului ar fi fost nevoie probabil să se adune laolaltă mai mulţi oameni ca niciodată. Uimitor, constructorii templului au reuşit să taie, să modeleze şi să transporte pe sute de metri pietre de 16 tone, deşi nu aveau nici roţi, nici animale de povară. Pelerinii care soseau la Göbekli Tepe trăiau într-o lume fără scriere, metal sau olărit; în ochii celor ce urcau spre templu, stâlpii trebuie să se fi înălţat spre cer ca nişte uriaşi încremeniţi, pe care chipuri de animale tremurau în lumina focului – soli dintr-o lume spirituală pe care, se pare, mintea umană de-abia începea s-o plăsmuiască.
Arheologii încă fac săpături la Göbekli Tepe şi îi dezbat semnificaţia. Ei ştiu sigur doar că situl e cel mai important dintr-o serie de descoperiri neaşteptate, care au răsturnat concepţia anterioară despre trecutul îndepărtat al speciei noastre. Cu doar 20 de ani în urmă, oamenii de ştiinţă credeau că au determinat perioada, locul şi în mare etapele de desfăşurare a Revoluţiei Neolitice – tranziţia capitală care a dus la apariţia agriculturii şi i-a transformat pe Homo sapiens din grupuri risipite de vânători-culegători în săteni agricultori, apoi în societăţi cu tehnologie complexă, cu mari temple şi turnuri şi regi şi preoţi care dirijau eforturile supuşilor şi le consemnau faptele în scris.
Dar, în ultimii ani, noile descoperiri, dintre care se distinge Göbekli Tepe, i-au obligat pe arheologi să-şi revizuiască teoriile.
Iniţial, Revoluţia Neolitică era considerată un singur eveniment – o sclipire bruscă de geniu –, petrecut într-o singură zonă, Mesopotamia, între fluviile Tigru şi Eufrat, în partea de sud a Irakului de azi, răspândit apoi în India, Europa şi mai departe. Majoritatea arheologilor credeau că această înflorire bruscă a civilizaţiei a fost cauzată în special de schimbările de mediu: încălzirea treptată de la finele Erei Glaciare, care le-a îngăduit oamenilor să înceapă să cultive plante şi să crească animale în număr mare. Noile studii sugerează că „revoluţia“ a fost de fapt munca multor mâini, pe o suprafaţă enormă, vreme de mii de ani. Iar în spatele ei e posibil să se fi aflat nu mediul, ci cu totul altceva.
După o clipă de linişte uluită, turiştii veniţi la sit nu mai prididesc să declanşeze aparatele foto şi telefoanele mobile. Fireşte, acum unsprezece milenii nu avea nimeni echipamente de captare digitală a imaginilor. Dar lucrurile nu s-au schimbat chiar atât de mult. Majoritatea marilor centre religioase ale lumii, atât din trecut, cât şi din prezent, au fost mereu destinaţii pentru pelerini – să ne gândim la Vatican, Mecca, Ierusalim, Bodh Gaya (locul revelaţiei lui Buddha) sau Cahokia (giganticul complex amerindian de lângă St. Louis). Sunt monumente pentru cei în căutarea spiritului, care vin adesea de la mari depărtări ca să le privească şi să se înfioare. Göbekli Tepe este, poate, primul astfel de loc, începutul unui tipar.
Ipoteza pe care o ridică, cel puţin pentru arheologii care lucrează acolo, e că s-ar putea ca sensibilitatea oamenilor la sacru – şi plăcerea cu care caută un spectacol bun – să fi dat naştere civilizaţiei înseşi.
Klaus Schmidt şi-a dat seama aproape imediat că avea să petreacă mult timp la Göbekli Tepe. Schmidt, acum cercetător la Institutul German de Arheologie (DAI), a măsurat cu piciorul Turcia sud-estică în toată toamna lui 1994. Lucrase câţiva ani la un sit acolo şi căuta un alt loc de studiat. Cel mai mare oraş din zonă e Şanlıurfa. Pe lângă o metropolă tânără şi grăbită precum Londra, Şanlıurfa e incredibil de vechi: aici se crede că s-a născut profetul Avram. Schmidt a vizitat oraşul în căutarea unui loc care să-l ajute să înţeleagă neoliticul, un loc pe lângă care Şanlıurfa să pară tânăr. La nord de Şanlıurfa, solul se ridică, formând dealurile dinaintea munţilor care traversează Sudul Turciei şi de unde izvorăsc celebrele fluvii Tigru şi Eufrat. La 14 kilometri de oraş, se află un deal alungit, cu o culme domoală, numit de localnici Dealul Burdihanului – Göbekli Tepe.

În anii ’60, o echipă de arheologi de la Universitatea din Chicago studiaseră regiunea şi conchiseseră că Göbekli Tepe nu prezintă cine ştie ce interes. Existau intervenţii umane evidente pe vârful dealului, dar le-au atribuit activităţilor unui avanpost militar din era bizantină. Ici-colo se vedeau bucăţi sparte de calcar, pe care le-au luat drept pietre de mormânt. Schmidt dăduse întâmplător peste scurta descriere făcută de cercetătorii din Chicago şi a hotărât să arunce o privire. A văzut pe jos aşchii de cremene – enorm de multe. „La doar câteva minute după sosire“ – spune el –, şi-a dat seama că avea în faţă un loc unde, în milenii îndepărtate, munciseră zeci sau chiar sute de oameni. Lespezile de calcar nu erau morminte bizantine, ci ceva mult mai vechi. Anul următor, în colaborare cu DAI şi Muzeul din Şanlıurfa, s-a pus pe treabă.
La câţiva centimetri adâncime, echipa a găsit o piatră atent cioplită. Apoi încă una şi încă una – un cerc de stâlpi verticali. Cu trecerea lunilor şi a anilor, echipa lui Schmidt, un număr variabil de studenţi germani şi turci şi cel puţin 50 de localnici, a găsit un al doilea cerc de pietre, apoi un al treilea, apoi altele şi altele. Studiile geomagnetice din 2003 au descoperit cel puţin 20 de inele îngrămădite dezordonat sub suprafaţă. Stâlpii erau mari – cei mai înalţi au 5,4 m înălţime şi 16 tone. Pe ei se înşirau menajerii întregi de basoreliefuri animale, diferite ca stil, unele sculptate rudimentar, altele la fel de rafinate şi simbolice ca arta bizantină. Alte zone de pe deal erau presărate cu cea mai mare colecţie de unelte străvechi de cremene pe care o văzuse Schmidt – un depozit neolitic de cuţite, pietre pentru cioplit şi vârfuri de suliţe sau săgeţi.
Schmidt spune că, deşi piatra trebuia adusă din văile apropiate, „erau mai multe piese de cremene aici, pe porţiuni de 1-2 metri pătraţi, decât găsesc mulţi arheologi într-un sit întreg.“
Cercurile urmează acelaşi tipar. Toate sunt făcute din stâlpi de calcar în formă de ţepuşe imense sau de T. Subţiaţi ca nişte lame, cu lăţimea de cel puţin cinci ori cât grosimea, ei sunt dispuşi la cel puţin un braţ unul de altul şi uniţi cu ziduri joase de piatră. În mijlocul fiecărui cerc se află doi stâlpi mai înalţi, înfipţi cu baza lor subţire în nişte locaşe nu prea adânci, tăiate în podea. L-am întrebat pe Eduard Knoll, arhitect şi inginer constructor german care lucrează la conservarea sitului, cât de bine proiectat era sistemul de montare a stâlpilor centrali. „Prost – a răspuns el, dând din cap. Nu se pricepeau încă la inginerie.“ Knoll presupune că stâlpii erau proptiţi cumva, poate cu pari de lemn.
Schmidt e de părere că stâlpii în formă de T sunt fiinţe umane stilizate, idee susţinută de braţele cioplite care se desfac din „umerii“ lor, cu mâinile pe pântecele încinse cu pânză. Pietrele sunt cu faţa spre centrul cercului – ca la „o întrunire sau un dans“ – spune Schmidt –, probabil o reprezentare a unui ritual religios. Cât despre animalele surprinse în două labe sau în plin salt, el observă că mai toate sunt creaturi mortale: scorpioni otrăvitori, mistreţi înverşunaţi, lei feroce. Poate că păzesc figurile reprezentate de stâlpi, poate că le îmbunează sau le încorporează ca totemuri.
Pe măsură ce săpăturile avansau, mistere-le se înmulţeau la Göbekli Tepe. Din motive deocamdată necunoscute, se pare că inelele îşi pierdeau din timp în timp puterea sau cel puţin farmecul. La fiecare câteva decenii, oamenii îngropau stâlpii şi ridicau alţii noi – un al doilea cerc mai mic înăuntrul celui dintâi. Uneori, mai târziu, ridicau un al treilea. Apoi, întregul grup era acoperit cu rămăşiţe şi se clădea un cerc nou în apropiere. E posibil să se fi construit, îngropat şi reconstruit aici timp de secole.
Ce e ciudat e că meşterii de la Göbekli Tepe îşi construiau templele tot mai prost. Inelele cele mai timpurii sunt şi cele mai mari şi mai sofisticate din punct de vedere tehnic şi artistic. Cu trecerea timpului, stâlpii au devenit mai mici, mai simpli şi instalaţi cu tot mai puţină grijă. În cele din urmă, eforturile par să se fi epuizat cu totul în jurul anului 8200 î.Hr. Göbekli Tepe a fost în continuă cădere, niciodată în urcare.
La fel de important ca descoperirile arheologilor a fost şi ce nu au găsit: niciun semn de aşezare umană. Trebuie să fi fost nevoie de sute de oameni pentru sculptarea şi ridicarea stâlpilor, dar locul nu avea nicio sursă de apă – cel mai apropiat pârâu era la circa 5 km. Lucrătorii ar fi avut nevoie de adăposturi, dar săpăturile nu au descoperit nici urmă de ziduri, vetre sau case – nicio clădire pe care Schmidt s-o poată numi domestică. Ar fi avut nevoie de hrană, dar nu se găseşte nici urmă de agricultură. Mai mult, Schmidt nu a găsit nicio „cantină“ pentru lucrători şi nici vetre pentru gătit. Centrul era pur ceremonial.
Dacă aici au trăit vreodată oameni, erau mai degrabă îngrijitori decât locuitori. După miile de oase de gazelă şi de zimbru găsite în sit, se pare că lucrătorii erau aprovizionaţi constant cu vânat din zone îndepărtate. Asemenea eforturi complexe trebuie să fi avut organizatori şi supraveghetori, dar deocamdată nu există dovezi solide de ierarhie socială – nicio zonă de locuit rezervată bogaţilor, niciun mormânt plin de bunuri de lux, niciun semn că unii oameni mâncau mai bine decât ceilalţi.
„Erau culegători – spune Schmidt, oameni care adunau plante şi vânau animale sălbatice. Imaginea noastră despre culegători presupunea doar grupuri mici şi mobile, câteva zeci de oameni. Credeam că nu pot ridica structuri permanente masive, fiindcă trebuie să se mişte din loc în loc în căutare de resurse. Nu pot menţine o clasă separată de preoţi şi meşteşugari, fiindcă nu pot furniza un surplus de hrană atât de mare. Apoi am dat peste Göbekli Tepe şi e clar că acolo toate astea s-au întâmplat.“
Să descoperi că vânătorii-culegători au ridicat Göbekli Tepe e ca şi cum ai afla că cineva a construit un Boeing 747 în pivniţă cu un cutter. „Colegii mei, eu, toată lumea ne-am gândit: Ce!? Cum?“ – spune Schmidt. Paradoxal, Göbekli Tepe părea să deschidă în acelaşi timp drumul spre lumea civilizată din viitor şi să fie ultima mare emblemă a nomadismului deja pe cale de dispariţie. Realizările sale erau uimitoare, dar era greu de înţeles cum se ajunsese la ele şi ce însemnau. „În 10-15 ani – prezice Schmidt –, Göbekli Tepe va fi mai celebru decât Stonehenge. Şi pe bună dreptate.“

Peste Göbekli Tepe planează fantoma lui V. Gordon Childe. Australian strămutat în Anglia, Childe era un temperament înflăcărat, marxist pasionat care purta pantaloni de golf şi papion şi îşi împodobea discursurile publice cu laude prea puţin gândite aduse stalinismului. A fost şi unul dintre cei mai influenţi arheologi ai secolului trecut. Având un talent deosebit pentru sinteză, Childe a îmbinat date disparate descoperite de colegi în structuri intelectuale cuprinzătoare. Cea mai celebră dintre ele a fost, în 1920, conceptul de Revoluţie Neolitică.

În termenii de azi, vederile lui Childe s-ar rezuma astfel: Homo sapiens a dat buzna pe scenă acum circa 200.000 de ani. În mileniile următoare, specia nu s-a schimbat prea mult: oamenii trăiau în cete mici de culegători nomazi. A urmat Revoluţia Neolitică, „o schimbare radicală – cum spunea Childe –, cu consecinţe revoluţionare pentru întreaga specie“. Într-o clipă de inspiraţie, o parte din omenire a întors spatele vieţii de culegător în favoarea agriculturii.
Childe susţinea că adoptarea cultivării pământului a adus noi schimbări. Pentru a îngriji câmpurile, oamenii trebuiau să se stabilească în sate permanente, în care au inventat noi unelte şi au creat olăritul. În viziunea lui, Revoluţia Neolitică a fost un eveniment de importanţă explozivă – „cel mai de seamă din istoria omenirii, după stăpânirea focului.“
Dintre toate aspectele revoluţiei, agricultura era cea mai importantă. Mii de ani, bărbaţi şi femei cu unelte de piatră au rătăcit de colo-colo, tăind spicele cerealelor sălbatice şi luându-le cu ei. Chiar dacă îşi îngrijeau şi îşi protejau câmpurile cu grâne, plantele tot sălbatice erau. Spre deosebire de varietăţile domestice, grâul şi orzul sălbatice se scutură după coacere – boabele se rup uşor din spic şi cad, aşa că sunt practic imposibil de recoltat dacă s-au copt pe deplin. Din punct de vedere genetic, adevărata agricultură bazată pe cereale a început de-abia când oamenii au plantat zone noi şi întinse cu plante-mutant, al căror spic nu se scutura la maturitate, câmpuri de grâu şi orz domesticite care, ca să spunem aşa, aşteptau să fie recoltate.
În loc să fie nevoiţi să umble în căutare de hrană, oamenii puteau creşte acum oricâte plante le trebuiau, oriunde, aşa că puteau trăi împreună în grupuri mai mari. Populaţia a crescut exploziv. „De-abia după revoluţie – dar imediat după ea –, specia noastră a început cu adevărat să se înmulţească“ – scria Childe. În aceste societăţi, devenite brusc mai numeroase, se putea face schimb de idei mai repede, ceea ce a dus la o dezvoltare tehnologică şi socială fabuloasă. Religia şi arta – simbolurile civilizaţiei – au înflorit.
Ca foarte mulţi cercetători de azi, Childe a crezut că revoluţia s-a petrecut mai întâi în Cornul Abundenţei, porţiunea care se arcuieşte spre nord-est, din Gaza până în Sudul Turciei, apoi spre sud-est, până în Irak. Mărginit la sud de asprul Deşert Sirian şi la nord de munţii Turciei, Cornul e o fâşie de climat temperat între extreme deloc ospitaliere. Capătul său răsăritean este confluenţa fluviilor Tigru şi Eufrat din Sudul Irakului – unde în jurul anului 4000 î.Hr. a apărut regatul numit Sumer. Pe vremea lui Childe, majoritatea cercetătorilor considerau Sumerul leagănul civilizaţiei.
Arheologul Samuel Noah Kramer a rezumat această opinie în anii ’50, în volumul Istoria începe în Sumer. Dar, înainte chiar să termine cartea, perspectiva era deja pusă sub semnul întrebării în capătul vestic al Cornului Abundenţei. În Levant – zona ce cuprinde azi Israelul, teritoriile palestiniene, Libanul, Iordania şi Vestul Siriei –, arheologii descoperiseră aşezări care datau şi din 13 000 î.Hr. Satele Culturii Natufi (numită după primul sit descoperit) au apărut în tot Levantul spre sfârşitul Epocii Glaciare, când se anunţa o perioadă relativ caldă şi umedă în regiune.
Descoperirea Culturii Natufi a fost prima fisură în teoria Revoluţiei Neolitice a lui Childe. Childe crezuse că agricultura fusese scânteia necesară care a dus la formarea satelor şi a civilizaţiei. Dar, deşi membrii Culturii Natufi trăiau în aşezări permanente de sute de oameni, ei erau culegători, nu agricultori; vânau gazele şi adunau secară, orz şi grâu sălbatice. „Era un semn important că trebuie să ne revizuim ideile“ – spune arheologul Ofer Bar-Yosef, de la Universitatea Harvard.
Satele natufi au întâmpinat greutăţi în jurul anului 10 800 î.Hr, când temperaturile din zonă au scăzut brusc cu circa 7˚C – unul dintre efectele unei miniglaciaţiuni care a durat 1.200 de ani şi a creat condiţii mult mai uscate în Cornul Abundenţei. Cum habitatul animalelor şi zonele cu cereale se micşorau, unele sate nu s-au mai putut descurca din sursele locale de hrană. Mulţi oameni au redevenit culegători nomazi.

Unele aşezări au încercat să se adapteze la condiţiile mai aride. Satul Abu Hureyra, din Nordul Siriei de azi, pare să fi încercat să cultive secară, poate prin replantare. După examinarea boabelor de secară din sit, Gordon Hillman, de la University College din Londra, şi Andrew Moore, de la Institutul Tehnologic Rochester, au susţinut în anul 2000 că unele erau mai mari decât rudele lor sălbatice – un posibil semn de domesticire, deoarece prin cultivare se accentuează inevitabil calităţile considerate valoroase, precum mărimea fructului şi a seminţelor. Bar-Yosef şi alţi câţiva cercetători au ajuns la concluzia că şi în siturile învecinate, ca Mureybet şi Tell Qaramel, se practica agricultura.
Dacă e adevărat, aceste protosate oferă o nouă explicaţie pentru începuturile societăţilor complexe. Childe credea că mai întâi a apărut agricultura, inovaţie care a permis oamenilor să profite de un mediu nou şi bogat pentru a-şi extinde stăpânirea asupra naturii. Dar siturile natufi din Levant sugerau că mai întâi au apărut aşezările şi de-abia apoi agricultura, ca rezultat al crizei.
Confruntaţi cu un mediu în continuă uscare şi răcire şi cu creşterea populaţiei, oamenii din zonele fertile rămase s-au gândit probabil că – după cum spune Bar-Yosef –, „dacă plecăm, ceilalţi or să profite de resursele noastre. Cea mai bună metodă de supravieţuire e să ne aşezăm aici şi să ne exploatăm zona.“ Astfel a apărut agricultura.
Ideea că Revoluţia Neolitică a fost provocată de schimbări climatice a fost foarte populară în anii ’90, când lumea era tot mai îngrijorată de efectele încălzirii globale moderne. A fost promovată în numeroase articole şi cărţi şi, în cele din urmă, şi-a primit locul de onoare în Wikipedia.
Dar criticii ei susţineau că dovezile sunt slabe, nu în ultimul rând fiindcă Abu Hureyra, Mureybet şi multe alte situri din Nordul Siriei fuseseră inundate de baraje înainte să poată fi cercetate complet. „O întreagă teorie despre originile culturii umane se baza, în fond, pe şase boabe mai măricele – spune George Willcox, specialist în cereale arhaice de la Centrul Naţional pentru Cercetări Ştiinţifice, din Franţa. Nu e mai probabil ca boabele să se fi umflat prin carbonizare sau cineva din Abu Hureyra să fi găsit nişte secară sălbatică mai neobişnuită?“
În timp ce disputa despre Natufi se înteţea, Schmidt lucra conştiincios la Göbekli Tepe. Descoperirile lui aveau să-i oblige din nou pe mulţi cercetători să-şi reevalueze ideile.
Antropologii presupun că religia organizată s-a născut ca o metodă de a aplana tensiunile apărute inevitabil când vânătorii-culegători s-au sedentarizat, au devenit agricultori şi s-au organizat în societăţi mari.
În comparaţie cu un grup nomad, societatea dintr-un sat avea scopuri mai complexe şi pe termen mai lung – păstrarea cerealelor şi întreţinerea unor adăposturi permanente. Sătenii aveau mai multe şanse să-şi atingă scopurile dacă erau dedicaţi efortului comun. Deşi practicile religioase primitive – îngroparea morţilor, arta rupestră şi figurinele – apăruseră cu zeci de mii de ani înainte, religia organizată a apărut, conform acestei teorii, de-abia când a fost nevoie de o viziune comună asupra ordinii celeste, care să unifice grupurile mari, noi şi fragile. E posibil să fi ajutat şi la justificarea ierarhiei apărute într-o societate mai complexă: cei care obţineau puterea erau văzuţi ca având o legătură specială cu zeii. Comunităţile de credincioşi, unite de o perspectivă comună asupra lumii şi a locului lor în ea, aveau legături mai solide decât cetele obişnuite de oameni puşi pe ceartă.
Pentru Schmidt, Göbekli Tepe sugerează o răsturnare a scenariului: construirea unui templu masiv de către un grup de culegători e dovada că religia organizată a apărut înaintea agriculturii şi a altor aspecte ale civilizaţiei. Ea sugerează că impulsul oamenilor de a se aduna pentru ritualuri sacre a apărut când aceştia nu s-au mai considerat parte din natură, ci posibili stăpâni ai ei. Când culegătorii au început să se aşeze în sate, au creat în mod inevitabil o barieră între lumea oamenilor – un cuib stabil de case cu sute de locuitori – şi pământurile primejdioase de dincolo de focul de tabără, pline de fiare ucigaşe.

Arheologul francez Jacques Cauvin consideră că această schimbare de perspectivă a fost o „revoluţie a simbolurilor“, o modificare conceptuală care a permis oamenilor să-şi imagineze zeii – fiinţe supranaturale asemănătoare lor – care existau într-un univers dincolo de lumea fizică. Schmidt vede Göbekli Tepe ca pe o dovadă în sprijinul teoriei lui Cauvin. „Animalele erau paznici ai lumii spiritelor – spune el. Basoreliefurile de pe stâlpii în formă de T ilustrează acea lume de dincolo.“
Schmidt a presupus că acei culegători care trăiau pe o rază de 160 km de Göbekli Tepe au creat templul ca loc sacru de întrunire şi că le aduceau daruri şi ofrande preoţilor şi meşteşugarilor de aici. O formă sau alta de organizare socială era necesară nu doar pentru construirea lui, ci şi pentru a gestiona mulţimile pe care le atrăgea. Ne putem imagina incantaţiile şi tobele, animalele de pe stâlpii imenşi, părând să prindă viaţă în lumina tremurătoare a torţelor. Desigur, aveau loc şi ospeţe: Schmidt a descoperit vase mari de piatră care erau umplute, probabil, cu bere. Templul era un lăcaş spiritual, dar se poate să fi fost şi un Disneyland neolitic.
Schmidt crede că, în timp, nevoia de a obţine destulă hrană pentru cei care lucrau şi se adunau la ceremoniile de la Göbekli Tepe a dus la cultivarea intensivă a cerealelor sălbatice şi crearea primelor varietăţi domestice. Într-adevăr, în prezent oamenii de ştiinţă cred că unul dintre centrele agricole a apărut în Sudul Turciei – la o distanţă rezonabilă de mers de Göbekli Tepe – exact în perioada de maximă înflorire a templului.
Azi, cei mai apropiaţi strămoşi cunoscuţi ai alacului modern se găsesc pe pantele Muntelui Karaca Da, la numai 96 km spre nord-est de Göbekli Tepe. Cu alte cuvinte, e posibil ca trecerea la agricultură trâmbiţată de V. Gordon Childe să fi fost rezultatul unei necesităţi profunde a psihicului uman, o foame care îi mână şi azi pe oameni să străbată lumea în căutare de privelişti copleşitoare.
Una dintre primele dovezi de domesticire a plantelor vine de la Nevalı Çori, o aşezare din munţi, la nici 30 km distanţă. Ca şi Göbekli Tepe, Nevalı Çori a apărut imediat după miniepoca glaciară, într-o perioadă numită de arheologi, cu un termen lipsit de orice farmec, neoliticul preceramic (NPC). În prezent, Nevalı Çori e inundat de un lac de acumulare, care asigură electricitate şi apă pentru irigaţii. Dar înainte ca apele să întrerupă studiul, arheologii au găsit stâlpi în formă de T şi imagini de animale, foarte asemănătoare cu cele pe care avea să le descopere Schmidt la Göbekli Tepe.
Stâlpi similari au apărut şi în aşezările NPC, pe o distanţă de 160 km de Göbekli Tepe. Aşa cum în ziua de azi am putea presupune că o casă purtând imaginea Fecioarei Maria aparţine unui creştin, Schmidt spune că reprezentările din aceste situri NPC indică o religie împărtăşită – o comunitate bazată pe credinţă, adunată în jurul templului Göbekli Tepe şi care a fost, poate, prima grupare religioasă de dimensiuni mari.
Fireşte, unii dintre colegii lui Schmidt nu sunt de acord cu asta. Faptul că nu s-au găsit urme de case, de exemplu, nu înseamnă că nu trăia nimeni la Göbekli Tepe. Mai mult, arheologii care studiază originile civilizaţiei din Cornul Abundenţei sunt tot mai reticenţi faţă de scenariile universal aplicabile, cu un singur factor declanşator. Pare mai plauzibil că foştii locuitori ai diverselor situri arheologice se jucau cu piesele componente ale civilizaţiei, în căutarea unor combinaţii funcţionale.
Poate că într-un loc fundaţia a fost agricultura; în altul, arta şi religia; iar în altul, presiunea populaţiei sau organizarea şi ierarhia socială. În cele din urmă, toate au ajuns în acelaşi punct. Poate că drumul spre civilizaţie nu e unul singur, poate că s-a ajuns la ea pe căi diferite, în locuri diferite.
După părerea lui Schmidt, multora dintre colegii lui le-a luat la fel de mult timp să aprecieze Göbekli Tepe pe cât i-a luat lui să-l scoată la lumină. În vara aceasta, se împlinesc 17 ani de când lucrează la sit. Analele arheologiei abundă în poveşti despre cercetători care, din grabă, au distrus descoperiri importante, a căror informaţie s-a pierdut pentru totdeauna. Schmidt e hotărât să nu-şi adauge numele pe listă. Azi se află sub cerul liber mai puţin de o zecime din situl de nouă hectare.
Schmidt insistă că viitoarele cercetări la Göbekli Tepe i-ar putea schimba înţelegerea actuală a importanţei sitului. Nici măcar vârsta complexului nu e clară – Schmidt nu e sigur că a ajuns la ultimul strat. „La fiecare mister rezolvat, apar alte două noi“ – spune el. Dar a tras deja unele concluzii: „Acum douăzeci de ani, toată lumea credea că civilizaţia a fost propulsată de forţe ecologice. Cred că suntem pe cale de a afla că civilizaţia e un produs al minţii umane.“

Text: Charles C. Mann

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2011)



3 Comments

  1. Mi-a placut foarte mult articolul din revista. Si m-a pus pe ganduri. E chiar atat de mare nevoia de sacru a oamenilor? Azi, cand laicitatea pare a cuceri tarile “civilizate”, cu ce este inlocuita? Daca religiozitatea a stat la baza civilizatiei, cu ce este inlocuita in progresul actual? A devenit sau va deveni stiinta o noua “religie”, ceva care sa raspunda nevoii de sacru?

  2. Religia este o nevoie a oamenilor si totodata si o explicatie buna a faptului de ce exista. Credincios sau necredincios, indiferent de rasa, etnie sau apartenenta sociala in prezent sau acum mult timp, atat cat poate ne duce prezenta omenirii in negura timpului.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*