Pe urmele Apostolilor

Preotul franciscan Fergus Clarke priveşte Mormântul lui Hristos din Biserica Sfântului Mormânt, de la Ierusalim. Mormântul gol întăreşte mesajul apostolilor: Hristos a înviat din morţi.

Nu se potriveau cu imaginea tipică a liderului. Conform Bibliei, ştiau mai multe despre reparatul năvoadelor decât despre creştinism, când Isus le-a spus că avea să facă din ei „pescari de oameni“. Dar, după 2.000 de ani, apostolii încă mai convertesc oameni din lumea întreagă.

Text: Andrew Todhunter
Foto: Lynn Johnson

În oraşul Parur, din statul sudic Kerala, India, podeaua de piatră lustruită a vechii biserici Kottakkavu luceşte atât de puternic, încât oglindeşte ca un luciu de apă stacojiul, verdele-pin şi aurul lucrăturii de artă a  altarului.

În jurul altarului, norii pictaţi plutesc pe un cer albastru. În nişele luminate din spate, într-un azuriu strălucitor, stau mici statuete. Pe un covoraş, aproape de perete, o femeie într-un sari albastru, cu părul acoperit de un văl purpuriu, stă nemişcată în genunchi, cu coatele pe lângă corp şi mâinile ridicate. În biserica mai mare şi mai nouă de alături, un relicvar de aur adăposteşte o aşchie de os, nu mai mare decât unghia de la degetul mare. Eticheta în engleză o identifică drept moaşte ale Sfântului Toma. Tradiţia spune că aici a înfiinţat Toma prima biserică creştină din India, în anul 52 d.Hr.

În Parur, ca şi în alte locuri din Kerala, animalele exotice, plantele şi figurile mitice se întreţes pe faţadele şi în interioarele bisericilor: elefanţi, mistreţi, păuni, broaşte şi lei care aduc a dragoni – sau poate dragoni care aduc a lei – atestă ambianţa plină de detalii şi total neoccidentală a acestor lăcaşe de cult creştine. Peste tot se văd icoane în culori vii – Sfântul Toma şi Fecioara Maria, Isus şi Sf. Gheorghe. Chiar şi hinduşii se roagă Sfântului Gheorghe, cel care a răpus balaurul, despre care cred că le apără copiii de cobre. În Biserica Diamper, din Thripunithura, o statuie pietà vopsită în alb – Fecioara Maria ţinând în braţe corpul fără viaţă al lui Isus – are pe fundal un soare de metal roz din care radiază lame dreptunghiulare de lumină.

Creştinii Sfântului Toma din Kerala – ca şi alţi creştini din Asia, Africa şi America Latină –  au adăugat trăsături unice credinţei lor, prin arta şi arhitectura tradiţionale şi prin simbolismul natural. Astfel, o statuie a Mariei flancată de doi elefanţi, care-i ţin deasupra capului un umbrar din frunze, pare la locul ei printre palmierii din Sudul Indiei.

Toma, cunoscut mai ales drept Toma Necredinciosul, a fost unul dintre cei doisprezece apostoli, ucenicii trimişi după Răstignirea lui Hristos să răspândească noua credinţă. Ceilalţi erau Petru, Andrei, Iacob cel Bătrân, Iacob al lui Alfeu, Ioan, Filip, Bartolomeu, Matei, Iuda Tadeu, Simon – şi Matia, care i-a luat locul fostului discipol, presupus trădător, Iuda Iscarioteanul. Cu timpul, termenii „apostol“ şi „apostolic“ (derivate din grecescul apostolos, mesager) au ajuns să se aplice şi altor propovăduitori ai creştinismului. Pavel, de exemplu, şi-a luat singur titlul de apostol, în credinţa că îl văzuse pe Hristos, de la care primise o misiune spirituală. Maria Magdalena e numită apostolul apostolilor, fiindcă le-a adus vestea învierii. Deşi dintre cei patru evanghelişti doar doi – Matei şi Ioan – se număraseră printre primii apostoli, Marcu şi Luca sunt consideraţi apostolici prin importanţa lucrării lor de scriere a Evangheliilor din Noul Testament.

În primul an după Răstignire, creştinismul era doar sămânţa unei religii noi, fără o liturghie stabilită, fără practici, fără nume – primii credincioşi îl numeau simplu „calea“. Nu era nici măcar o sectă iudaică propriu-zisă. Petru a fost primul erou al mişcării; Faptele Apostolilor povestesc despre convertirile în masă şi minunile pe care le-a făcut – vindecarea ologilor, învierea morţilor – şi, pe o notă deloc creştină, despre cum a chemat o moarte supranaturală asupra unei perechi care nu-şi depusese întreaga contribuţie pentru comunitate.

În perioada timpurie, mişcarea era prea măruntă ca să atragă persecuţii pe scară largă, iar creştinii – cum li se spunea – aveau mai multe conflicte cu sectele iudaice vecine decât cu Imperiul Roman. Primul martir pentru credinţă, conform Bibliei, a fost Sf. Ştefan, un tânăr lider creştin care şi-a atras furia unei comunităţi iudaice spunând că Hristos avea să se întoarcă şi să distrugă Templul Ierusalimului. A fost judecat pentru blasfemie în jurul anului 35, apoi acuzatorii l-au târât afară din oraş şi l-au lapidat până l-au omorât, în timp ce el se ruga pentru ei. Tânărul Saul – care avea să devină curând Pavel prin celebra convertire de pe drumul Damascului – a asistat la execuţie, păzind mantalele lapidatorilor.

În anul 44, regele Irod Agripa I l-a aruncat în închisoare şi l-a decapitat pe Iacob cel Bătrân, prima victimă dintre apostoli. În 64, când un incendiu uriaş a distrus 10 dintre cele 14 districte ale Romei, împăratul Nero, acuzat de detractori că ar fi pus foc oraşului el însuşi, a învinuit de catastrofă mişcarea creştină în ascensiune şi a ucis mii de credincioşi în arena lui personală. Istoricul roman Tacit scria: „Au fost osândiţi o mulţime, nu atât pentru incendierea oraşului, cât din ură faţă de neamul omenesc. ≤…≥ Acoperiţi cu piei de animale, au fost sfâşiaţi de câini până şi-au dat sufletul sau bătuţi în cuie pe cruci ori daţi flăcărilor şi arşi ca să lumineze noaptea, când se stinge lumina zilei.“ În anul 110, Ignaţiu, episcopul Antiohului, a fost arestat de romani în vremea lui Traian, trimis la Roma şi condamnat la moarte ad bestias – sfâşiat de fiare – în jocurile publice. Astfel de episoade sângeroase aveau să se repete sporadic în următoarele două secole.

Tradiţia spune că au fost martirizaţi 11 din cei doisprezece apostoli. Petru, Andrei şi Filip au fost răstigniţi; Iacob cel Bătrân şi Iuda Tadeu au murit de sabie; Iacob al lui Alfeu a fost bătut până a murit în timp ce se ruga pentru atacatorii lui; Bartolomeu a fost jupuit, apoi răstignit; Toma şi Matei au fost străpunşi cu suliţa; Matia a fost omorât cu pietre;  iar Simon a fost răstignit sau tăiat în două. Ioan – ultimul dintre cei doisprezece – a murit, se pare, în pace, probabil la Efes, în jurul anului 100.

Columba Stewart, călugăr benedictin şi istoric de la Abaţia Saint John, din Minnesota, mi-a spus că, în zorii creştinismului, „structura de organizare, marea instituţie a bisericii – întrupată pentru romano-catolicii de azi de Vatican şi ierarhia lui complexă – lipsea cu desăvârşire. Exista un grup apostolic de adepţi. Se făceau eforturi misionare în centrele mari, mai întâi în Ierusalim, apoi în Antioh, apoi în Roma, dar în niciun caz nu exista un cartier general – doar un grup mic, vulnerabil, sărac şi adesea persecutat de oameni cu credinţă arzătoare.“

Apostolii erau vârful de lance al mişcării şi răspândeau cuvântul ei prin vasta reţea comercială a lumii antice, lăsând în urmă mici comunităţi creştine. „Studiul vieţilor apostolilor – spunea Stewart – seamănă într-un fel cu ce facem cu Telescopul Hubble: ne apropiem pe cât posibil de imaginea primelor galaxii. Acesta a fost momentul Big Bangului pentru creştinism, când apostolii au ieşit din Ierusalim şi s-au răspândit prin toată lumea cunoscută.“

Apostolul Toma a plecat spre răsărit, prin Siria şi Iranul de azi, şi şi-a continuat drumul – cred istoricii – prin Sudul Indiei. A călătorit mai departe chiar decât neobositul Pavel, ale cărui călătorii l-au dus prin mai toată zona Mediteranei. Dintre toţi apostolii, Toma reprezintă în cel mai profund sens zelul misionar care a răspândit creştinismul – dorinţa de a ajunge până la capătul lumii cunoscute pentru a predica noul crez.

Şi Sf. Evanghelist Marcu a răspândit cuvântul creştin, pe care l-a adus în Egipt, unde a fondat credinţa coptă. Dar, pentru unii catolici, Marcu este cel mai grăitor model al sfântului ca simbol politic, aflat în strânsă legătură cu identitatea Veneţiei. Deşi este o figură din trecutul îndepărtat, are totuşi o influenţă mai puternică asupra conştiinţei veneţienilor de azi decât au Washington sau Lincoln asupra majorităţii americanilor.

Dacă Toma e simbolul misionarului iar Marcu piatra de temelie politică, Maria Magdalena e imaginea supremă a sfântului mistic, puternic asociat cu intervenţia şi îndurarea divină. Un rol similar pentru catolici au şi alte sfinte, printre care Tereza de Lisieux şi Tereza de Ávila, dar niciuna nu a aprins mai mult imaginaţia şi nu a stârnit mai multe controverse decât Maria Magdalena. Stigmatizată odinioară pentru trecutul ei de curtezană reformată, venerată azi de milioane de oameni din lumea întreagă, a avut o influenţă semnificativă în cercul de apropiaţi ai lui Hristos.

Deşi unele tradiţii susţin că a murit în Efes, altele spun că a ajuns din Orientul Mijlociu până în Sudul Franţei. Dar se prea poate să nustabilim niciodată, cu certitudinea ştiinţei, dacă Maria Magdalena a ajuns pe dealurile din Provence sau dacă Toma a murit în India. Analiza ştiinţifică a moaştelor rămâne întotdeauna inadecvată şi, adesea, nu confirmă decât că oasele aparţineau unui om de acelaşi sex, care a trăit în aceeaşi perioadă. Progresele din domeniul analizei relicvelor şi arheologiei, împreună cu descoperirea de manuscrise încă necunoscute ne vor îmbogăţi cunoştinţele istorice despre sfinţi. Dar multe vor rămâne neconcludente. Care e deci cea mai bună cale de a înţelege aceste individualităţi, dacă puterea ştiinţei e limitată? Ca şi în cazul celor mai mulţi creştini din perioada timpurie, trebuie să ne bazăm în mare parte pe legende şi pe relatări istorice, recunoscând influenţa acestor figuri mitice până în prezent, la 2.000 de ani după moarte.

 

Marele misionar

Mulţi istorici cred că Toma a debarcat pe coasta mărginită de palmieri a Keralei, în locul numit în prezent Cranganore. Se spune că a ridicat şapte biserici în Kerala şi că a fost martirizat 20 de ani mai târziu în partea opusă a ţării, în Mylapore, în prezent cartier din Chennai. La Biserica Palayur, din Guruvayur, se spune că ar fi ridicat Toma prima cruce din India şi că ar fi făcut una dintre primele sale minuni: întâlnind un grup de brahmani care aruncau apă spre cer într-un ritual, i-a întrebat de ce cade apa înapoi dacă e bine primită de zeitatea lor. Dumnezeul meu – a spus Toma – ar accepta o asemenea ofrandă. Apoi a aruncat un pumn plin de apă în sus, iar picăturile au rămas suspendate ca nişte flori albe sclipitoare. Cei mai mulţi privitori s-au convertit pe loc; ceilalţi au fugit.

M-au îndrumat prin Kerala Columba Stewart şi Ignatius Payyappilly, un preot din Kochi, Kerala, care are o legătură personală cu Toma. El şi mama lui au fost în pragul morţii în timpul travaliului, dar bunica şi mama lui (care mai târziu şi-a pierdut cunoştinţa) s-au rugat fierbinte Sfântului Toma. „Am fost cruţaţi“ – mi-a spus Payyappilly.

Stewart este directorul executiv al Hill Museum & Manuscript Library  ale abaţiei sale, care, din 1965, păstrează manuscrise religioase din lumea întreagă. Payyappilly şi echipa lui restrânsă au fost pionierii eforturilor de conservare în Kerala: au transpus în format digital şi au conservat mii de frunze de palmier cu înscrisuri şi alte manuscrise. Sunt în cursă contra timp cu clima umedă, care distruge manuscrisele dacă nu sunt îngrijite corespunzător. Din 2006, echipa a acumulat 12 teraocteţi de date digitalizate – un milion de imagini ale manuscriselor. Cel mai vechi document pe care îl au, o colecţie de legi ecleziastice, datează din 1291. Aceste documente extraordinare sunt importante pentru creştinii Sfântului Toma, constituind o punte către fondatorul credinţei lor.

În India, Toma e venerat ca misionar îndrăzneţ. În Occident, e simbolul credinciosului care se luptă neobosit cu îndoiala. „Reprezentarea clasică a lui Toma – spunea Stewart – e Toma Necredinciosul. Nu e tocmai corect, fiindcă nu e vorba că s-ar fi îndoit de Înviere, ci doar că a avut nevoie să se întâlnească personal cu Isus ca să  accepte realitatea Învierii. Te poţi gândi la el ca la un fel de Toma pragmatic sau legist. E omul atât de legat de experienţa directă, încât spune: «Dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede.» Experienţa aceasta l-a împins să facă lucruri uimitoare.“

Momentul de neîncredere al lui Toma s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri în istoria gândirii creştine. Pe de o parte, unii teologi se grăbesc să afirme că îndoiala lui e cum nu se poate mai naturală, că reflectă nesiguranţa sau chiar scepticismul profund, simţite de milioane de oameni în faţa metafizicului. Cum se poate şti? Unii spun că întrebarea lui Toma către Hristos cel înviat, faptul că i-a atins rănile şi a crezut dau o însemnătate mai profundă credinţei lui de apoi. Pe de altă parte, mulţi văd criza lui de credinţă, neîntâlnită la alţi apostoli, ca un eşec spiritual, ca nevoia de a şti literalmente ceea ce, pur şi simplu, nu poate fi ştiut. În Evanghelia lui Ioan, 20:29, Hristos însuşi îl mustră, spunând: „Tomo, pentru că m-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.“

În ciuda scepticismului său, Sfântul Toma rămâne legătura directă dintre cei convertiţi de el în Kerala şi povestea întemeierii creştinismului pe ţărmurile Mediteranei – poli opuşi ai lumii cunoscute în secolul I d.Hr. Spre deosebire de grupurile creştine mai târzii din Asia, convertite de misionari, creştinii Sfântului Toma cred că biserica lor a fost fondată de unul dintre cei mai apropiaţi învăţăcei ai lui Hristos, fapt esenţial pentru identitatea lor spirituală. „Sunt o biserică apostolică – spune Stewart –, validarea supremă pentru orice grup creştin.“

 

Sufletul Veneţiei

Sf. Evanghelist Marcu e strâns legat de patriotismul local: nu există figură istorică mai apropiată de Veneţia decât sfântul ei protector. Piaţa închinată lui e inima Veneţiei, iar bazilica – centrul credinţei vechi a oraşului. Simbolul lui Marcu – leul înaripat, cu laba pe Evanghelia deschisă – e la fel de prezent la Veneţia ca gondolele. „Viva San Marco!“ era strigătul de luptă al veneţienilor  din secolul al IX-lea şi după, iar legendele despre Sf. Marcu se împletesc cu originile Republicii Veneţiene. Şi totuşi tradiţia ne spune că Marcu a fost martirizat la Alexandria, în Egipt. Cum a căpătat atâta importanţă într-un oraş-stat occidental?

În echilibrul delicat al supremaţiei politice din Italia secolului al IX-lea, o nouă putere cu aspiraţii de mărire avea nevoie de legitimitate teistă la fel de mult cât de cea militară. Oraşul avea nevoie nu de protectorul său de atunci, Sf. Teodor, un omorâtor de balauri oarecare, ci de un titan printre sfinţi. Aşa s-au pus bazele unei lovituri magistrale de politică subterană, fără egal în istoria medievală: în 828, probabil din ordinele dogelui, doi negustori veneţieni, pe nume Bono da Malamocco şi Rustico da Torcello, au furat moaştele Sfântului Marcu din mormântul de la Alexandria sau – cum spun unii – le-au obţinut prin înşelătorie de la preoţii de acolo. S-au întors pe corabia lor, au pus rămăşiţele sfântului într-un coş şi le-au acoperit cu carne de porc, ca să-i ţină la distanţă pe oficiali. Când autorităţile portuare musulmane i-au oprit pe hoţi şi s-au uitat în coş, s-au dat înapoi cu silă, strigând „Kanzir! Kanzir!“ – „porc“, în arabă – şi le-au spus să-şi vadă de drum. Legenda spune că, pe drumul de întoarcere, s-a ridicat o furtună dinspre coasta Greciei. Sfântul Marcu, cu moaştele legate de catarg, ar fi potolit furtuna, salvând corabia. Deşi înflorit de legendă, furtul temerar al relicvelor Evanghelistului a conferit proaspetei republici un atu spiritual comparabil, în creştinătatea latină, doar cu cel al Romei, dat de Sf. Petru. Lovitura extraordinară a atras după ea succese răsunătoare, care au dat naştere superputerii veneţiene.

Din primele zile ale republicii, „Sf. Marcu a fost stindardul Veneţiei – mi-a spus Gherardo Ortalli, medievalist de la Universitatea din Veneţia şi expert de renume în Sf. Marcu. Nu cred să mai existe cazuri de sfinţi cu atâta importanţă politică. Oriunde îşi lăsa Veneţia amprenta, găseai leul lui Marcu – în Grecia, Creta, Cipru, Alexandria. Pe vechiul ducat veneţian de aur, Sf. Marcu îi oferă dogelui steagul Veneţiei.“

Cum rămâne însă cu moaştele sfântului? Să fie chiar ale lui cele din sarcofagul din Bazilica San Marco din Veneţia? Şi craniul din Alexandria, despre care Biserica Coptă susţine că-i aparţine sfântului? Şi moaştele, probabil un fragment de os, considerate relicvă a lui Marcu dată Egiptului de Vatican în 1968, tocmai ca scuză pentru furtul din secolul al IX-lea? E oare adevărată vreuna dintre moaşte, inclusiv aşchia aceea de os din biserica din Kerala atribuită lui Toma?

„Nu e important dacă au sau nu oasele adevărate – spunea Ortalli –, fiindcă în Evul Mediu mentalitatea era cu totul alta. Se putea să ai 50 de degete ale unui sfânt. Nu era nicio problemă.“

Pentru oamenii de ştiinţă – necredincioşi, mulţi credincioşi –, şi poate şi pentru Toma legistul, să ai 50 de degete ale unui singur sfânt e totuşi o problemă. Chiar şi Biserica Catolică apelează la patologi pentru examinarea, datarea şi conservarea moaştelor din posesia sa. Ezio Fulcheri, din Genova, e un catolic fervent, patolog prin formaţie, care lucrează de decenii cu relicvele bisericii. A studiat şi a conservat rămăşiţele multor sfinţi, printre care Ioan al Crucii şi Clara de Assisi, prietenă a Sfântului Francisc. „Ori de câte ori depistăm moaşte care, în mod evident, nu sunt autentice, recunoaştem asta – spune Fulcheri. Biserica nu doreşte venerarea de relicve false.“ Cum rămâne însă cu cele care, ca moaştele Sf. Marcu, încă n-au fost testate? Experţii din domeniu, oamenii de ştiinţă şi chiar clerici ai Bisericii Catolice au solicitat, fără succes, analiza ştiinţifică a rămăşiţelor din sarcofagul lui Marcu. Evident, biserica are prea puţin de câştigat şi foarte mult de pierdut din testarea unor oase de o asemenea importanţă. În cazul Sfântului Marcu, poate e mai bine să nu ştim – cel puţin deocamdată.

Nu toţi oamenii de ştiinţă se grăbesc să cerceteze prea îndeaproape moaştele sfinte. Giorgio Filippi, arheolog pe lângă Vatican, mi-a spus că se opusese analizării şi datării recente a relicvelor Sfântului Pavel din Roma, anunţate de papă în 2009. „Curiozitatea nu justifică cercetarea. Dacă sarcofagul e gol sau dacă găseşti în el doi bărbaţi sau o femeie, ce ipoteze ai avansa? De ce ai vrea să deschizi mormântul Sfântului Pavel? Nu vreau să particip la această operaţie.“

Investigaţia care a urmat, efectuată printr-o gaură de grosimea unui deget făcută în sarcofag, a produs un fragment de os cât un bob de linte, boabe de tămâie roşie, o bucată de ţesătură purpurie cu paiete de aur şi fire dintr-un material albastru. Biserica a susţinut că analizele într-un laborator independent au arătat că datau din secolul I sau al II-lea. Veştile nu erau concludente, dar erau mai bune pentru credincioşi decât dacă ar fi anunţat că relicvele datau din secolul al IV-lea. Datarea în secolul I ar însemna că oasele ar putea fi ale Sfântului Pavel. Până când ştiinţa va atinge nivelul de progres în care testarea va putea dezvălui detalii mărunte, de exemplu, dacă persoana era scundă, cheală şi din Tars – locul presupus al naşterii lui Pavel, pe coasta Turciei –, nu avem şanse să ne apropiem mai mult de adevăr.

Lăsând deoparte oasele lui Marcu, l-am întrebat pe Ortalli dacă credincioşii veneţieni se roagă la sfântul lor protector.

„E mai bine să te rogi Fecioarei Maria sau lui Hristos – a spus el. Cu Sf. Marcu e mai complicat. În afară de bazilică, e greu să găseşti un loc unde să-i aprinzi o lumânare Sfântului Marcu. Are el multe virtuţi, dar nu te duci la el cu lumânarea.“ În bisericile catolice şi în cele ortodoxe, credincioşii aprind adesea lumânări când se roagă la sfinţi şi le aşază în faţa icoanelor sau statuilor preferate. „Ca veneţian – a continuat Ortalli –, Sf. Marcu e parte din identitatea ta. O ai în oase: ai două picioare şi îl ai pe Sf. Marcu. Când se îmbată oamenii mai în vârstă pe stradă, în toiul nopţii, adesea cântă «Viva Venezia, viva San Marco, viva le glorie del nostro leon». Veneţia a fost ridicată cu un suflet al ei, iar în centrul lui stă Sf. Marcu.“

Odată cu dizolvarea Republicii Veneţiene sub Napoleon, strigătul de jale şi sfidare de pe străzi n-a fost „Viva la libertà“ sau „Viva la repubblica“, ci „Viva San Marco“.

 

Misticul patimilor

La est de Aix-en-Provence, cu faţa spre un masiv impunător şi împădurit care străjuieşte un podiş, se află peştera Sainte-Baume. Conform tradiţiei catolice, aici şi-a petrecut Maria Magdalena ultimii 30 de ani de viaţă. Din parcare ajungi, după un urcuş abrupt prin pădure, la peşteră şi la mica mănăstire de lângă ea. Într-o dimineaţă limpede de iunie, interiorul peşterii era simţitor mai rece decât aerul de afară. În lumina lumânărilor sclipea, în centrul grotei, un altar de piatră, iar în colţurile neregulate ale peşterii se vedeau statui ale Mariei Magdalena. Două moaşte ale sfintei – o şuviţă de păr şi un os despre care se crede că e un capăt de tibie, înnegrit de vreme, stau într-un relicvariu aurit.

Am discutat mai târziu cu Candida Moss, care predă cursuri despre Noul Testament şi originile creştinismului la Universitatea Notre Dame. Pe Moss o interesează cu precădere primii martiri; am întrebat-o dacă a fost făcut vreun studiu despre psihologia moaştelor. „Oamenii au studiat relicvele ca parte din procesul de doliu – a spus ea. Când a murit mama, noi, membrii familiei, am primit fiecare câte o şuviţă de păr şi toţi am păstrat-o. Cred deci că oricine a rămas îndoliat va înţelege de ce suntem atât de legaţi de lucrurile asociate cu cineva la care am ţinut. Cu atât mai mult în micile comunităţi creştine. Exista atracţia de a avea printre ei pe cineva cu care poţi intra în contact direct şi după moarte.“

În peştera Sainte-Baume, m-am aşezat pe o bancă din spate să asist la liturghie, alături de câţiva pelerini şi un grup numeros de elevi francezi din şcoala secundară, veseli şi cu braţele încrucişate pentru a se încălzi. Mai târziu, pastorii Thomas Michelet şi François Le Hégaret au ţinut slujba de seară. Lângă mine stătea Angela Rinaldi, care a făcut şi ea pelerinajul şi locuieşte în zonă din 2001. Pe atunci a vizitat pentru prima oară locul, împreună cu partenerul ei de atunci, un şaman modern atras de Sainte-Baume nu pentru însemnătatea sa catolică, ci pentru reputaţia ei printre şamani şi practicanţii mişcării New Age. Conform tradiţiei locale, peştera era, cu mult timp în urmă, un altar pentru rituri de fertilitate păgâne, rămas în continuare loc de pelerinaj pentru cei plecaţi în căutarea spiritualităţii feminine. Credinţa catolică din copilăria lui Rinaldi a reieşit la suprafaţă şi a reţinut-o aici, ca ajutor în mica librărie a mănăstirii.

Am întrebat-o cum s-a schimbat felul în care  o priveşte pe Maria Magdalena de când e la Sainte-Baume. „La început – a spus ea – mă comparam adesea cu ea… Înainte, viaţa mea era o căutare constantă a ceva diferit. A unei mari iubiri – nu doar iubirea venită de la altă persoană, ci o iubire care, cred eu, nu poate veni decât dintr-o dimensiune spirituală.

Există un fel de forţă peste tot în această pădure – nu doar aici, în peşteră. Nu are nimic de-a face cu Maria Magdalena aşa cum e ea reprezentată în Evanghelie. E o energie care te face să te ridici în picioare când o simţi.“ S-a oprit. „Nu ştiu cum să explic – a adăugat, râzând. În peşteră e o tăcere plină de viaţă.“

Peştera e în grija Ordinului Dominican din 1295. Mai devreme, luasem prânzul cu Michelet şi Le Hégaret în sala de mese simplă, cu piese vechi superbe, a mănăstirii. Prin ferestrele deschise, cu geamuri vechi conţinând plumb, de la înălţimea apreciabilă a mănăstirii de pe faţa stâncii, pădurea şi podişul de sub ea se vedeau până la kilometri depărtare, când se risipea ceaţa.

„După Fecioara Maria – spunea Michelet –, Maria Magdalena e cea mai importantă femeie din Noul Testament. Dar vorbim foarte puţin de ea. E păcat, fiindcă mulţi ar fi mişcaţi de povestea ei, păcătoasa aleasă de Hristos ca prim martor al Învierii. Nu a ales un apostol sau pe Fecioara Maria. A ales-o pe Maria Magdalena. De ce? Poate fiindcă ea a fost prima care i-a cerut iertarea. Nu venise încă vremea lui Petru – a spus el, referindu-se la faima câştigată de Petru ca făcător de minuni şi fondator al Bisericii Catolice. Era vremea Mariei Magdalena.“

Importanţa momentului din Noul Testament în care Magdalena îl vede, pentru prima oară, pe Hristos înviat se discută de secole. În Evanghelia după Ioan, la trei zile după înmormântarea lui Hristos, Maria Magdalena a mers prima la mormânt, „pe când era încă întuneric“, şi a văzut că piatra din faţa intrării fusese dată la o parte. A alergat la discipoli, care s-au întors cu ea şi au văzut că mormântul era gol. „Apoi, ucenicii s-au întors acasă – spune Evanghelia. Dar Maria stătea afară lângă mormânt şi plângea.“ A rămas acolo, cum rămăsese şi sub cruce. Când s-a uitat din nou în mormânt, a văzut doi îngeri în locul unde fusese corpul lui Hristos. „«Femeie – i-au zis ei –, pentru ce plângi?» Ea le-a răspuns: «Pentru că l-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus.»“ Şi atunci, după spusele Evangheliei, i s-a arătat Hristos cel înviat.

Tenacitatea aceasta i-a fost de mare folos dacă a petrecut, într-adevăr, trei decenii în frigul şi umezeala peşterii din Provence. „E cunoscută ca loc de penitenţă – spunea Le Hégaret. Iarna e austeră. Foarte puţini urcă la peşteră. Drumul e îngheţat săptămâni la rând. Viaţa e foarte simplă aici.“ A chicotit. „Fraţii din Provence au un proverb: la Sainte-Baume ori înnebuneşti, ori devii sfânt.“ Am vizitat, împreună cu Christian Vacquié, custodele pădurii străvechi de la Sainte-Baume, o peşteră mult mai mică din acelaşi masiv, în care se găsiseră rămăşiţe de neandertalieni de acum 150.000 de ani. Peştera aceasta, ca şi altele din apropiere, are o formă foarte asemănătoare cu organele reproductive feminine, ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că, în vremuri preistorice, ar fi fost locuri de cult pentru fertilitate. Ne putem închipui neandertalienii sterpi practicând ritualuri de fertilitate cu multe zeci de mii de ani înainte de sosirea Mariei Magdalena.

Protejată de stat şi apreciată pentru marea ei biodiversitate, pădurea însăşi e considerată sacră de multă vreme. „Mai demult era un preot aici, în grotă – mi-a spus Vacquié surâzând –, care spunea că, dacă el era majordomul Mariei Magdalena, eu eram grădinarul ei.“ Se crede şi acum că pădurea şi peşterile din zonă au o puternică legătură cu fecunditatea, iar femeile vin aici de milenii să se roage pentru a avea copii. Până azi, unele chiar îşi freacă abdomenul de statuile Mariei Magdalena în timpul rugăciunii. Intimitatea aceasta nu e încurajată de biserică – mi-a spus Le Hégaret, dar e greu de împiedicat. Pe pereţii peşterii sunt bilete şi plăcuţe de recunoştinţă în multe limbi. „Mulţumesc, Sfântă Maria Magdalena, că mi-ai vindecat fata“ – spune una în franceză, din octombrie 1860. Alta spune doar: „Merci pour Marion.“

Călugării dominicani administrează un hotel pe podişul de la poalele masivului, Hôtellerie de la Sainte-Baume, la care se opresc pelerini, studenţi, cercetători şi alţi călători. Acolo am vorbit cu Marie-Ollivier Guillou, novice şi fost marinar, timp de patru ani preot pe submarine franceze, printre care Le Terrible, înainte să fie transferat aici, cu doi ani în urmă. „Pentru mine – mi-a spus el –, Maria Magdalena e sfânta iubirii. Era o femeie foarte curajoasă. A fost printre puţinii care au rămas să asiste la Răstignire. Cei mai mulţi au fugit ca să scape cu viaţă, dar Maria Magdalena a rămas sub cruce, gata să moară pentru Hristos. În acest sens, e un model al vieţii religioase.“

Spre sfârşitul vizitei mele la Sainte-Baume, m-am întors în peşteră şi am urcat cele câteva trepte până la ridicătura de stâncă pe care, conform legendei, dormea Maria Magdalena; e singurul loc din peşteră care rămâne uscat. Plecase şi ultimul vizitator; ceaţa intra în rotocoale prin uşa deschisă. Între umbre, am întins mâna printre gratii şi mi-am apăsat palma pe piatră. În grotă era tăcere deplină, cu excepţia unei picături care cădea aproape mut în rezervor, aceeaşi sursă străveche de apă din care se crede că avea sfânta apă proaspătă.

Când i-am sugerat lui Thomas Michelet ideea că Maria Magdalena n-a ajuns niciodată în Provence, mi-a răspuns pe un ton realist: „Aici, în peşteră, a trăit un preot câteva decenii. El spunea că, deşi e imposibil de ştiut dacă Maria Magdalena chiar a venit aici în secolul I, e clar că faptul are prea puţină importanţă. Acum e aici.“

Articolul a fost publicat în numărul de martie 2012 al revistei National Geographic România.



6 Comments

  1. “moarte supranaturală asupra unei perechi care nu-şi depusese întreaga contribuţie pentru comunitate.”

    Corect este : moarte supranaturală asupra unei perechi care mintise ca işi depusese întreaga contribuţie pentru comunitate.

    Pedeapsa a fost pentru minciuna . Contributia materiala a lor nici nu fusese obligatorie .

  2. Antrenant articol, foarte dens ca informatie, dar perpetueaza o confuzie din ce in ce mai raspandita asupra Magdalenei, cea “stigmatizata odinioara pentru trecutul ei de curtezana reformata”. Din ce stiu eu, Evangheliile nu o identifica pe Magdalena cu femeia desfranata pe care Hristos o salveaza de multimea pornita sa o lapideze, nici cu vreo alta curtezana. Magdalena fusese exorcizata de Hristos, care o izbavise de cei “sapte draci” (asa cum se zice in caseta de la pag. 43).

  3. Evangheliile nu o identifica pe Magdalena cu vreo curtezana, reformata sau altfel, ci cu o demoniaca exorcizata. Facand abstractie de confuzia asta, aproape nelipsita din produsele pop-culture, dar mai greu de digerat intr-o revista de calibrul National Geographic, articolul e foarte antrenant si bogat. A fost o bucurie sa-l citesc.

  4. Un inceput bun dar care ar trebui continuat cu Interesul Constantinilor de a-si pastra puterea folosind si influentand adevarul despre crestinism si profetii lui.

    In plus mai merge adaugata o cercetare asupra minciunilor propagate de primul Conciliu de la Niceea … din 325 e.n., cand s-au distrus dovezile care-i stanjeneau pe noii asupritori (sefii noii biserici crestine + Dinastia Constantinilor … de alfel parte a Flavienilor) !!!

  5. Dacă ne adâncim privirea în Biblie, citind-o meditând la ceea ce citim și e foarte important să mergem pe firul logic al Bibliei. Să ținem cont de faptul ca Biblia este o carte care se explică singură. Articolul de față îmbină tradițiile oamenilor, legende și presupunerile unor istorici. Nu se bazează pe ceea ce spune Scriptura cu privire la unele subiecte care sunt ambigue dpdv istoric, mai ales cu forma de organizare a creștinilor din primul secol. Într-adevăr până la un moment dat erau numiți “calea”, dar ulterior în Faptele Apostolilor 11:26, ei au fost numiți “creștini”… multă informație care te poate face să crezi că totul a fost o legendă, nu un adevăr…

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*