Evanghelia după Iuda

„Evanghelia după Iuda“ se poate citi pe ultimul rînd al unui text cunoscut pînă acum doar prin conducătorii bisericii timpurii, care au denunţat-o ca erezie. Copiată în secolul al treilea sau al patrulea după un original din secolul al doilea, aduce în lumină gnosticii, ale căror credinţe neortodoxe erau foarte răspîndite în primii ani ai creştinismului – apoi dispărînd. Foto: Kenneth Garrett

Un text străvechi, pierdut 1.700 de ani, spune că trădătorul lui Hristos a fost de fapt discipolul său cel mai credincios.

Text: Andrew Cockburn

Cu mîinile tremurîndu-i uşor de la boala Parkinson, profesorul Rodolphe Kasser a luat cu grijă vechiul text şi a început să citească cu o voce clară, puternică: „pe-di-ah-kawn-aus ente plah-nay.“ Aceste cuvinte ciudate sînt în coptă, limba vorbită în Egipt în zorii creştinismului. N-au mai fost auzite de cînd biserica de atunci a declarat documentul indezirabil.
Cumva, această copie a supravieţuit. Ascunsă vreme de secole în deşertul egiptean, a fost pînă la urmă descoperită la sfîrşitul secolului al XX-lea. Apoi a dispărut în lumea tenebroasă a negustorilor de antichităţi. Pînă să ajungă la Kasser, papirusul se descompusese în fragmente, mesajul său fiind pe punctul de a se pierde pentru totdeauna.
Cercetătorul, de 78 de ani, unul dintre cei mai mari experţi în coptă din lume, a terminat de citit şi, cu grijă, a pus pagina înapoi pe masă. „Este o limbă frumoasă, nu-i aşa? Egipteană scrisă cu caractere greceşti.“
A zîmbit. „Acesta este un pasaj în care Isus le spune discipolilor că sînt pe o cale greşită.“ Textul l-a vrăjit şi nu-i de mirare. Pe primul rînd de pe prima pagină scrie: „Povestirea secretă a revelaţiei pe care Isus i-a spus-o lui Iuda Iscarioteanul…“
După aproape 2.000 de ani, cel mai detestat om din istorie reînvie.

Evanghelii pierdute

După moartea lui Isus, primii creştini împărtăşeau povestiri despre viaţa şi  învăţăturile lui. Zeci au fost puse pe hîrtie, dar părinţii bisericii au ales numai patru pentru Noul Testament. Multe evanghelii respinse au fost redescoperite. Cîteva, cum e Evanghelia după Petru, seamănă cu cele patru alese. Altele, ca Evanghelia după Iuda, sînt izbitor de diferite, punînd accent pe gnoză – cunoaşterea directă a lui Dumnezeu prin trezirea scînteii divine din interior. Cîteva exemple:

  • Evanghelia după Toma, cca 110
    Include spuse unice ale lui Isus Hristos: „Dacă conştientizezi ce e în tine, ce ai te va salva… Ceea ce nu ai în tine te va ucide.“
  • Evanghelia după Maria, la începutul anilor 100
    Dezvăluie secretele pe care Isus i le-a destăinuit numai Mariei Magdalena, şi nu discipolilor săi bărbaţi.
  • Evanghelia Adevărului, cca 150
    În această povestire, învăţăturile lui Isus eliberează sufletul din lumea fizică vătămată: „Voi sînteţi ziua perfectă şi în voi sălăşluieşte lumina care nu se va stinge.“
  • Apocrifonul lui Ioan, cca 150
    Denunţă Dumnezeul Vechiului Testament pentru că a încercat să ascundă oamenilor adevărul. Pretinde că Adam şi Eva au primit spiritul divin de la adevăratul Dumnezeu.
  • Al doilea discurs al Marelui Seth, anii 200
    Spune că adevăratul Isus nu a fost niciodată crucificat.

Oricine îşi aminteşte povestea prietenului apropiat al lui Isus Hristos, unul dintre cei 12 apostoli, care l-a vîndut pentru 30 de arginţi, deconspirîndu-l cu un sărut. Mai tîrziu, înnebunit de remuşcări, Iuda s-a spînzurat. El e simbolul suprem al trădării. Păstorii numesc ţapul care conduce animalele la tăiere Iuda. În Germania, autorităţile pot interzice noilor părinţi să aleagă pentru copiii lor numele Iuda.
Creştinismul n-ar mai fi acelaşi fără trădătorul său. S-a aşternut un văl tenebros peste descrierea tradiţională a lui Iuda. Pe măsură ce creştinismul s-a îndepărtat de originile sale de sectă evreiască, părinţii creştini au găsit tot mai convenabil să-i învinovăţească pe evrei pentru arestarea şi executarea lui Hristos şi să-i dea lui Iuda rolul evreului arhetipal. Cele 4 evanghelii, de exemplu, sînt binevoitoare faţă de guvernatorul roman Pilat din Pont, în timp ce-i condamnă pe Iuda şi pe marii preoţi evrei.
„Povestirea secretă“ ne oferă un Iuda foarte diferit. În această versiune, e un erou. Spre deosebire de ceilalţi discipoli, el înţelege cu adevărat mesajul lui Hristos. Predîndu-l pe Isus autorităţilor, îndeplineşte ordinele învăţătorului, ştiind foarte bine ce soartă îl aşteaptă. Isus îl previne: „Vei fi blestemat.“
Acest mesaj e destul de surprinzător pentru a trezi suspiciuni de fraudă, obişnuite la pretinse artefacte biblice. De exemplu, un osuar gol de calcar, despre care se crede că ar fi adăpostit oasele lui Iacob, fratele lui Isus, a atras mari mulţimi cînd a fost expus în 2002 – dar curînd s-a dovedit a fi un fals ingenios.
O evanghelie după Iuda e clar mult mai fascinantă ca o cutie goală, dar pînă acum toate testele îi confirmă vechimea.
National Geographic Society, care contribuie la finanţarea restaurării şi a traducerii manuscrisului, a împuternicit un renumit laborator de datare cu carbon de la Universitatea din Arizona pentru a analiza cartea de papirus, sau codexul, conţinînd evanghelia. Teste făcute pe 5 mostre separate, luate din papirus şi din legătura de piele, datează codexul undeva între 220 şi 340 d.Hr. Cerneala pare să fie făcută după o reţetă străveche – un amestec de tanin, vitriol, răşină, apă şi cenuşă.
Iar experţii în coptă spun că stilul de exprimare din evanghelie arată că a fost tradusă din greacă, limba în care erau scrise în original majoritatea textelor creştine în primul şi al doilea secol după Hristos. „Toţi considerăm că e rezonabil să plasăm această copie în secolul al IV-lea – spune un expert –, şi Kasser e suficient de sigur pentru a-i dedica tot restul vieţii.“
O confirmare în plus vine din trecutul îndepărtat. În jurul anului 180 d.Hr., Irineu, episcop de Lyon, în ceea ce era atunci Galia Romană, a scris un tratat masiv numit Împotriva ereziilor. Cartea era o denunţare vehementă a tuturor acelor interpretări despre Isus şi mesajul său care erau diferite de ale bisericii. Printre cei pe care i-a atacat era un grup care îl onora pe Iuda, „trădătorul“, şi care produsese o „istorie fictivă“, pe care „ei o numesc Evanghelia după Iuda“.
Cu decenii înainte ca fragilul manuscris din mîinile lui Kasser să fi fost scris, mîniosul episcop ştia, se pare, de textul original grecesc.

Irineu avea de luptat cu erezii din belşug. În primele secole ale creştinismului, biserica de atunci, operînd printr-un sistem ierarhic bine organizat de preoţi şi episcopi, era doar unul dintre multele grupuri inspirate de Isus.
Expertul biblic Marvin Meyer, de la Universitatea Chapman, care a lucrat cu Kasser la traducerea acestei evanghelii, rezumă astfel situaţia: „Creştinismul încerca să-şi găsească matca.“
De exemplu, pentru grupul eboniţilor, creştinii ar fi trebuit să se supună tuturor legilor religioase iudaice, în timp ce alt grup, marcioniţii, respingeau orice legătură între Dumnezeul din Noul Testament şi Dumnezeul evreilor. Unii spuneau că Isus a fost în întregime divin, contrazicîndu-i pe cei care insistau că a fost complet uman. O altă sectă, carpocraţienii, era bănuită că s-ar fi dedat la schimburi rituale de neveste. Multe dintre aceste grupuri erau de gnostici, adepţi ai aceluiaşi curent teologic de la începuturile creştinismului regăsit în Evanghelia după Iuda.         
„Gnosis înseamnă cunoaştere în greacă“ – explică Meyer. Gnosticii „credeau că există o divinitate supremă în afara universului fizic. Oamenii poartă o scînteie din această putere divină, dar lumea materială care îi înconjoară le împiedică accesul deplin la ea“ – o lume imperfectă, aşa cum au văzut-o gnosticii, creaţie a unui demiurg inferior, nu a Dumnezeului suprem.
În timp ce creştinii, ca Irineu, subliniau că numai Isus, fiul lui Dumnezeu, era simultan uman şi divin, gnosticii susţineau că şi oamenii obişnuiţi se puteau conecta la Dumnezeu. Mîntuirea consta în trezirea scînteii divine din spiritul omenesc şi reconectarea ei la mintea divină. Aceasta presupunea îndrumarea unui învăţător, iar acesta fusese, conform gnosticilor, rolul lui Hristos. Cei care îşi însuşeau mesajul puteau deveni divini precum Hristos însuşi.
De aici, ostilitatea lui Irineu.
„Oamenii aceştia erau mistici – spune Meyer. Misticii au atras întotdeauna mînia religiei instituţionalizate. Misticii, în definitiv, aud vocea Domnului din interior şi nu au nevoie de preoţi care să intermedieze pentru ei.“
Irineu şi-a început cartea după ce s-a întors dintr-o călătorie şi şi-a găsit turma convertită de un predicator gnostic, pe nume Marcu, care îşi încuraja adepţii să demonstreze prin profeţii contactul direct cu divinitatea. Nu mai puţin revoltător era succesul evident al lui Marcu la femeile din turmă. Victima „sedusă“ a predicatorului – scria indignat Irineu – „bolboroseşte prostii fără ruşine şi se crede de-aci înainte profet!“
Pînă acum cîteva decenii, referiri la astfel de „erezii“ răzbăteau mai ales din denunţurile oponenţilor lor, ca Irineu, dar în 1945 nişte ţărani egipteni au găsit o serie de texte gnostice de mult pierdute, îngropate într-un vas de lut, lîngă oraşul Nag Hammadi. Printre ele erau peste o duzină de versiuni complet noi ale învăţăturilor lui Hristos, inclusiv evanghelii după Toma şi Filip şi o Evanghelie a Adevărului. Avem acum şi Evanghelia după Iuda.
În vremuri străvechi, unele dintre aceste versiuni alternative vor fi circulat mai mult decît cele patru evanghelii cunoscute.
„Majoritatea manuscriselor, sau măcar fragmente, din secolul al doilea pe care le-am găsit sînt copii ale altor cărţi creştine“ – spune Bart Ehrman, profesor de studii religioase la Universitatea din Carolina de Nord. Un aspect de mult îngropat al începuturilor creştinismului iese din nou la iveală.
Ideea de „evanghelii“ care le contrazic pe cele patru canonice din Noul Testament este profund neliniştitoare pentru unii, după cum mi s-a atras atenţia la un prînz cu Meyer la un restaurant din Washington, D.C.
Plin de entuziasm, exuberantul universitar a ras o farfurie cu salată de pui, vorbind fără oprire despre credinţele din Evanghelia după Iuda. „E cu adevărat extraordinar – a exclamat. Asta explică de ce Isus îl consideră pe Iuda cel mai bun dintre discipoli. Ceilalţi nu l-au înţeles.“
Mulţimea strînsă în timpul prînzului plecase şi rămăseserăm singuri în restaurant, adînciţi în secolul al doilea după Hristos, cînd chelnerul i-a înmînat ezitant lui Meyer un bileţel. Scria doar: „Una e cartea lui Dumnezeu.“
Mesajul misterios fusese dictat de un anonim care sunase la restaurant, cerînd să fie livrat imediat la masa unde se comandase salată de pui. Cineva care stătuse în apropiere a crezut se pare că Meyer pune sub semnul întrebării cuvîntul lui Dumnezeu din Biblie.

De fapt, nu se ştie dacă autorii vreuneia dintre evanghelii – nici măcar cei patru cunoscuţi – au fost cu adevărat martori la evenimentele pe care le-au descris. Expertul biblic Craig Evans, de la Acadia Divinity College, spune că evangheliile canonice le-au eclipsat pînă la urmă pe celelalte, pentru că versiunea lor despre învăţăturile şi patimile lui Hristos părea mai verosimilă. „Acele grupuri creştine de la începuturi erau în general foarte sărace; nu-şi puteau permite să copieze decît cîteva cărţi, aşa că membrii spuneau: „Vreau Evanghelia după Ioan, şi aşa mai departe.“ – crede el. Evangheliile canonice sînt cele pe care ei le considerau cele mai adevărate.“ Sau poate alternativele au fost, pur şi simplu, eliminate în bătălia pentru minţile creştinilor.
Evanghelia după Iuda reflectă clar lupta de demult dintre gnostici şi biserică. Chiar în scenele de început, Isus rîde de discipolii care se roagă Dumnezeului evreu, adică demiurgului care a creat lumea. El îi compară pe discipoli cu un preot în templu (aproape sigur o referire la biserica oficială), pe care îl numeşte un „propovăduitor de minciuni“, plantînd, „într-un chip ruşinos, pomi fără rod în numele meu.“ Le cere discipolilor să-l privească în ochi şi să-i înţeleagă mesajul, dar ei întorc capul.
Pasajul-cheie vine cînd Isus îi spune lui Iuda: „Tu vei sacrifica trupul în care sălăşluieşte spiritul meu.“ Pe româneşte, ca şi în coptă, Iuda îl va omorî pe Isus – făcîndu-i astfel voia. „Acesta nu e deloc Hristos – spune Meyer. Se va lepăda în sfîrşit de materie, carnea fizică, eliberîndu-l astfel pe adevăratul Hristos, fiinţa divină din interior.“
Faptul că lui Iuda i se încredinţează această sarcină este un semn al statutului său special. „Ridică-ţi ochii şi priveşte norul şi lumina din el şi stelele care îl înconjoară – îi spune Isus încurajator. Steaua dinaintea ta va arăta tuturor calea.“
În cele din urmă, Iuda are o revelaţie în care intră într-un „nor luminos“. Oamenii de pe pămînt aud o voce din nor, dar ceea ce spune ar putea rămîne necunoscut pentru totdeauna, din cauza unei rupturi în papirus.
Evanghelia se termină brusc cu o notă scurtă relatînd că Iuda „a primit nişte bani“ şi l-a predat pe Isus celor care l-au arestat.
Pentru Craig Evans, această poveste e o ficţiune fără sens, scrisă demult, în sprijinul unui sistem de credinţe dispărut. „Nu există nimic în Evanghelia după Iuda – explică el – care să ne spună ceva pe care să-l putem considera demn de încredere din punct de vedere istoric.“
Dar alţi cercetători cred că este o fereastră nouă spre gîndirea primilor creştini. „Asta schimbă istoria creştinismului timpuriu – spune Elaine Pagels, profesor de religie la Universitatea Princeton. Nu cercetăm evangheliile pentru informaţii istorice, ci pentru fundamente ale credinţei creştine.“
„Este ceva extraordinar – este de acord Bart Ehrman. O să supere multă lume.“

Părintele Ruwais Antony este unul. În ultimii 27 de ani, venerabilul călugăr cu barbă albă a trăit la Mănăstirea Sfîntul Anton, un avanpost în Deşertul Arabic, din Egipt. La o vizită acolo, l-am întrebat pe blîndul călugăr ce crede despre ideea că Iuda n-a făcut decît să îndeplinească dorinţa lui Isus de a-l preda şi că, prin urmare, Iuda a fost un om bun. Ruwais a fost atît de şocat de idee, încît s-a sprijinit de uşa pe care era pe cale s-o închidă. Apoi a clătinat din cap într-o mirare dezgustată, mormăind: „Blasfemie.“
Încrîncenarea lui e un ecou al mîniei episcopului Irineu – o reamintire a faptului că aici, în umbra munţilor golaşi de la Marea Roşie, lumea creştinismului timpuriu e palpabilă. Înainte, părintele Ruwais mă dusese în Biserica Apostolilor. Dezgropate recent, sub picioarele noastre erau chilii de demult, cu bucătărie şi cuptor de pîine, construite de însuşi Sfîntul Anton cînd a fondat această mănăstire, în prima parte a secolului al IV-lea.
La cîţiva ani de la acel eveniment, rămas în istoria bisericii ca începutul pustniciei monahale, un scrib anonim a luat un condei de trestie şi o bucată nouă de papirus şi a început să copieze „Povestirea secretă…“
Scriitorul nu putea să fi fost de departe; locul unde se spune că ar fi fost găsit codexul e la numai 65 km spre vest. Ar putea să fi fost chiar călugăr, pentru că se ştie că aceştia venerau textele gnostice şi le păstrau în bibliotecile lor.
Pînă la sfîrşitul secolului al IV-lea totuşi nu era înţelept să ai asemenea cărţi. În 313, împăratul roman Constantin legalizase creştinismul. Dar toleranţa lui se limita numai la biserica oficială; ei i-a oferit generos bogăţii şi privilegii, ca să nu mai vorbim de scutiri de taxe. Ereticii, creştini care nu erau de acord cu doctrinele oficiale, nu erau sprijiniţi, ci pedepsiţi şi în cele din urmă li s-au interzis întrunirile.
Irineu nominalizase deja cele patru evanghelii cunoscute drept cele pe care creştinii trebuiau să le citească. Lista lui a devenit în cele din urmă doctrina bisericii.
În 367, Atanasie, puternicul episcop de Alexandria şi entuziast admirator al lui Irineu, a emis un ordin către fiecare creştin din Egipt, listînd 27 de texte, inclusiv evangheliile de azi, ca singurele cărţi ale Noului Testament care pot fi considerate sacre. Această listă este valabilă şi azi.

Nu putem şti cîte cărţi s-au pierdut pe măsură ce Biblia prindea contur, dar ştim că unele au fost ascunse. Colecţia Nag Hammadi fusese îngropată într-un vas de lut greu, înalt pînă la brîu, probabil de călugării de la mănăstirea Sfîntul Pachomius.
N-ar fi fost nevoie decît de un singur om pentru a ascunde Evanghelia după Iuda, care a fost legată împreună cu alte trei texte gnostice.
Documentele au rămas nederanjate de-a lungul secolelor de războaie şi tulburări. Au rămas necitite pînă la începutul lui mai 1983, cînd Stephen Emmel, pe atunci absolvent de facultate lucrînd în Roma, a primit un telefon de la un coleg de studii, care îi cerea să călătorească în Elveţia şi să verifice nişte documente în coptă oferite de o sursă misterioasă. În Geneva, Emmel şi doi colegi au fost duşi la o cameră de hotel, unde s-au întîlnit cu doi bărbaţi – un egiptean care nu vorbea engleza şi un grec care traducea.
„Ni s-a dat cam jumătate de oră să ne uităm în ceea ce efectiv erau trei cutii de pantofi. Înăuntru erau papirusuri înfăşurate în ziare – spune Emmel. Nu ni s-a permis să facem fotografii sau să luăm notiţe.“ Papirusurile începuseră deja să se fărîmiţeze, aşa că n-a îndrăznit să le atingă cu mîna. Îngenunchind lîngă pat, a ridicat grijuliu cîteva foi cu penseta şi a zărit numele Iuda. A presupus greşit că numele se referea la Iuda Toma, un alt discipol, dar a înţeles că era o lucrare de mare importanţă, complet necunoscută.
Unul dintre colegii lui Emmel a dispărut în baie să negocieze tranzacţia. Emmel n-a fost autorizat să ofere mai mult de 50.000 $; vînzătorii au cerut 3 milioane $, nici un bănuţ mai puţin. „În nici un caz nu era nimeni să plătească atîţi bani“ – spune Emmel, acum profesor la Universitatea din Münster, în Germania, care îşi aminteşte cu tristeţe papirusul ca fiind „splendid“ şi îi deplînge deteriorarea ulterioară. Cînd negociatorii au luat prînzul, el s-a strecurat afară şi a început să noteze frenetic tot ce-şi putea aminti. Atunci a fost ultima dată cînd un cercetător a văzut documentul pentru următorii 17 ani.
Conform actualilor proprietari ai Evangheliei după Iuda, egipteanul din camera de hotel din Geneva era un negustor de antichităţi din Cairo, pe nume Hanna. El cumpărase manuscrisul de la un negustor de provincie care îşi cîştiga traiul scormonind după astfel de materiale. Exact unde sau cum a dat negustorul peste colecţie e neclar. El a murit, iar rudele sale din districtul Maghagha, la 150 km spre sud de Cairo, au devenit extrem de reticente cînd li s-a cerut să dezvăluie locul descoperirii.
Curînd după ce Hanna a obţinut manuscrisul şi înainte să-l ducă în străinătate, toată colecţia lui a dispărut într-un jaf. După spusele lui Hanna, bunurile furate au fost scoase ilegal din ţară şi au ajuns în mîinile unui alt negustor. Mai tîrziu, Hanna a reuşit să-şi recupereze o parte din tezaur, inclusiv evanghelia.
În trecut, puţini doreau să afle cum părăsea ţara de origine un artefact nepreţuit. Orice vizitator putea să adune uşor artefacte şi să le trimită oriunde. Astfel şi-au obţinut multe dintre comori mari muzee ca Luvru şi British Museum. Azi, naţiunile bogate în antichităţi reglementează strict deţinerea şi exportul valorilor de patrimoniu. Cumpărători respectabili, cum sînt muzeele, încearcă să se asigure că obiectul oferit nu a fost furat sau exportat ilegal.
La începutul anilor 1980, cînd a avut loc jaful, Egiptul interzisese deja deţinerea şi exportul de antichităţi fără o licenţă guvernamentală. Nu e clar cum se aplică această lege codexului. Dar întrebări despre provenienţa sa l-au umbrit de atunci.
Hanna însă era hotărît să obţină cît mai mulţi bani pe el. Cercetătorii din Geneva i-au confirmat prin entuziasmul lor că era valoros, aşa că s-a îndreptat spre New York să găsească un cumpărător cu mulţi bani. Incursiunea a rămas fără rezultat şi, ca urmare, se pare că Hanna a pierdut speranţa şi a revenit la Cairo. Înainte să plece din New York, a închiriat un seif la o sucursală Citibank din Hicksville, Long Island, unde a depus codexul şi cîteva alte papirusuri vechi. Acolo au rămas, neatinse şi dezintegrîndu-se, în timp ce Hanna încerca din cînd în cînd să convingă alţi cumpărători. Preţul său, se spune, era întotdeauna prea mare.
În cele din urmă, în aprilie 2000, a reuşit să vîndă. Cumpărătorul era Frieda Nussberger-Tchacos, o grecoaică, născută în Egipt, care s-a ridicat în topul afacerilor extrem de competitive cu antichităţi după ce a studiat egiptologia la Paris. Ea nu vrea să spună cît a plătit, admiţînd doar că suma zvonită, de 300.000 $, e „greşită, dar pe aproape“.
S-a gîndit că Biblioteca Beinecke de Cărţi Rare şi Manuscrise a Universităţii Yale ar putea fi un posibil cumpărător, aşa că a dus marfa unuia dintre experţii în manuscrise ai bibliotecii, profesorul Robert Babcock.
Cîteva zile mai tîrziu, în timp ce ieşea din Manhattan să prindă un zbor spre casă, la Zürich, profesorul a telefonat. Vestea era explozivă, dar ce îşi aminteşte cel mai bine Frieda Tchacos a fost entuziasmul lui, sesizabil chiar la telefonul mobil, în zgomotul infernal al traficului din Manhattan la o oră de vîrf. „Spunea: «E un material incredibil, cred că e Evanghelia după Iuda Iscarioteanul.» , dar de fapt am auzit doar emoţia care vibra în vocea lui.“ Abia mai tîrziu, în lungile ore de zbor peste Atlanticul întunecat, a început Tchacos să-şi dea seama că, de fapt, este proprietara faimoasei Evanghelii după Iuda.

Grecii vorbesc despre moira – destin –, iar în lunile care au urmat Tchacos a început să simtă că destinul ei a început să se împletească într-un mod teribil cu al lui Iuda, „ca un blestem“.
Beinecke a ţinut documentul 5 luni, dar apoi a refuzat să-l cumpere, în ciuda entuziasmului lui Babcock, în mare parte din cauza îndoielilor legate de provenienţa sa. Aşa că Tchacos s-a întors de la Yale la Akron, Ohio, şi la Bruce Ferrini, un cîntăreţ de operă convertit în negustor de manuscrise vechi.
În schimbul lui Iuda şi al altor manuscrise, Ferrini i-a dat lui Tchacos un contract de vînzări cu o companie a lui, pe nume Nemo, şi două cecuri postdatate, de 1,25 milioane $ fiecare.
Ferrini n-a răspuns multelor telefoane de la National Geographic, care a încercat să afle versiunea lui. Dar oameni care au văzut manuscrisul Iuda cît a fost la el spun că a amestecat paginile.
„Voia să-l facă să pară mai complet“ – sugerează expertul în coptă Gregor Wurst, care ajută la restaurare. Tchacos începuse să aibă îndoieli în legătură cu tranzacţia la cîteva zile după ce s-a întors acasă. Dubiile ei au sporit cînd un prieten, pe nume Mario Roberty, i-a atras atenţia că nemo e latinescul pentru „nimeni“.
Roberty, un avocat elveţian inteligent şi fermecător, cunoaşte lumea negustorilor de antichităţi şi conduce o fundaţie dedicată artei vechi. A fost – spune el – „fascinat“ de ce i-a povestit Tchacos şi a fost de acord cu plăcere s-o ajute să-l recupereze pe Iuda. Cecurile uriaşe date de Ferrini erau scadente la începutul lui 2001. Pentru a-l determina pe negustorul din Akron să returneze codexul, Roberty l-a înrolat pe Michel van Rijn, fost negustor şi arma de distrugere în masă a comerţului cu antichităţi. Van Rijn conduce de la Londra un site specializat, în care îşi atacă fără scrupule duşmanii din lumea antichităţilor.  Informat de Roberty, van Rijn a lansat ştirea despre evanghelie, adăugînd că era „în ghearele «multitalentatului» negustor de manuscrise Bruce P. Ferrini“, care se afla „în dificultăţi financiare“. În termeni duri, i-a avertizat pe potenţialii cumpărători: „Cumperi? Atingi? Vei fi dat în judecată!“
După cum povesteşte amuzat Roberty, folosirea lui van Rijn „a funcţionat destul de decisiv“. În februarie 2001, Tchacos a recuperat codexul Iuda şi l-a adus în Elveţia, unde, cinci luni mai tîrziu, l-a întîlnit pe Kasser.
În acel moment – spune ea –, Iuda s-a transformat din blestem în binecuvîntare. În timp ce Kasser a început scrupuloasa reconstituire din fragmente a conţinutului codexului, Roberty a găsit o soluţie ingenioasă la problema provenienţei: să vîndă traducerea şi drepturile de publicare, promiţînd să returneze materialul original în Egipt. Fundaţia lui Roberty, care are acum în grijă manuscrisul, a semnat un acord cu National Geographic Society.
Scăpată de grijile ei de marketing, Tchacos a devenit ea însăşi puţin mistică. „Totul e predestinat – murmură. Iuda m-a ales pe mine să-l reabilitez.“ Pe malul Lacului Geneva, la etaj, într-o clădire anonimă, un specialist pune cu grijă o bucăţică de papirus la locul ei şi un fragment dintr-o veche propoziţie e refăcut. Iuda, renăscut, este pe cale să dea piept cu lumea.

Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2006.



3 Comments

  1. mi-ar place sa citesc acele evanghelii pierdute,cred ca in ele gasesti acea saminta de adevar,Domnul fie cu noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*