Apostolul Andrei

În 2009, Comisia Naţională a Monumentelor Istorice din Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a clasat Peştera Sfântului Andrei în Lista monumentelor istorice de importanţă naţională, la categoria ansamblu memorial. În ciuda acestei victorii, aproape niciun cercetător român care a studiat creştinismul timpuriu nu a privit vieţuirea lui Andrei în peştera din Ion Corvin altfel decât ca pe o legendă sau, după cum spune arheologul Virgil Lungu, şeful Secţiei de arheologie preventivă de la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa – „o fantezie a bisericii“. Motivul care îi face atât de neîncrezători este că apostolii, trimişi de Hristos să răspândească Evanghelia, s-au dus în oraşe, nu s-au retras să mediteze prin peşteri şi păduri. Tocmai din acest motiv cuvântul latin „paganus“, care desemna un locuitor al unui sat („pagus“), a ajuns să însemne „păgân“.

Aşezaţi la un birou îngust, pe care câteva zeci de cărţi şi de volume concurau cu îndârjire pentru un pic de spaţiu, istoricul Nelu Zugravu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi, specializat în istoria creştinismului timpuriu, m-a lămurit că Hristos nu voia să facă din ucenicii săi nişte schimnici.
„Ceea ce se întâmplă de mai mulţi ani în Dobrogea, cu Peştera Sfântului Andrei, este o invenţie care nu are nicio legătură cu realitatea istorică, biblică a apostolilor în general“ – arată şi dr. Alexandru Barnea, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, specializat în istorie antică şi arheologie clasică. El acceptă doar ca pe o posibilitate prezenţa lui Andrei sau a vreunui ucenic al acestuia în coloniile greceşti Tomis, Histria sau Callatis. După cum glumeşte Nelu Zugravu, „sursa tuturor răutăţilor“ legate de propovăduirea Sfântului Andrei în spaţiul nostru este un text de câteva rânduri scris în secolul al IV-lea de istoricul creştin Eusebiu din Cezareea în Istoria bisericească: „După tradiţie, lui Toma i-a căzut soarta să meargă în Parţia, iar lui Andrei – în Sciţia.“ La care Sciţie se referea Eusebiu? Într-adevăr, la momentul la care scria el, provincia Sciţia din Imperiul Roman cuprindea, în mare, teritoriul dobrogean de astăzi.

Academicianul Emilian Popescu, autor al unor studii despre misiunea Apostolului Andrei, înţelege prin Sciţia lui Eusebiu exact această provincie nou-înfiinţată şi afirmă că Andrei a fost cu siguranţă la Tomis, cel mai important port din zonă, poate chiar şi la Callatis şi la Histria. Însă în secolul I, când predica Andrei, nu exista un teritoriu numit oficial Sciţia în Imperiul Roman. Deoarece Eusebiu foloseşte surse mai vechi, Barnea apreciază că scriitorul bisericesc nu avea cum să se refere la actuala Dobroge. Mai mult, în alte scrieri, Eusebiu înţelege foarte clar prin Sciţia teritoriul de la nord de Marea Neagră. Tocmai ambiguitatea termenului „Sciţia“ a făcut ca, de-a lungul timpului, aproape toate popoarele din jurul Mării Negre să se revendice de la Sfântul Andrei: românii, ruşii, ucrainenii, georgienii. Însă – după cum spune Barnea – apostolii „nu aveau avioane şi elicoptere să meargă chiar peste tot“.

Potrivit istoricilor Peter M. Peterson şi Dennis R. MacDonald, este posibil ca pasajul din Eusebiu din Cezareea să fie rezultatul influenţei unei tradiţii menţionate în Faptele lui Andrei şi Matia la antropofagi, o scriere redactată în sec. II-III, potrivit căreia cei doi apostoli au predicat în ţinuturi locuite de canibali. Deoarece în imaginarul anticilor antropofagia era un obicei al barbarilor sciţi de la nord de Marea Neagră, s-ar fi făcut legătura că Andrei a fost în Sciţia.

Povestea relatată abundă în scene violente: copii plângând sunt târâţi fără milă la locul de execuţie, Andrei însuşi este bătut pe străzi. În mare, aflăm că Matia se duce să le predice sălbaticilor, este întemniţat, dar Andrei vine după el şi îl salvează. Întreaga naraţiune musteşte de supranatural: Andrei ajunge în ţinut pe o corabie al cărei cârmaci era însuşi Isus Hristos, iar la sfârşit pământul se deschide şi îi înghite pe cei mai păcătoşi dintre canibali. Această istorie fabuloasă este pusă la îndoială de majoritatea cercetătorilor. Din inscripţiile descoperite acolo reiese că, în sec. III-VII, cel mai popular antroponim creştin din Peloponez şi Attica este Andrei. Situaţie care nu se regăseşte în spaţiul românesc. Barnea a studiat numele de pe inscripţiile greceşti, latineşti şi de pe sigiliile de plumb din perioada sec. III-VI din spaţiul dobrogean: „În toată lista, numele «Andrei» nu apare nicăieri.“



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*