Apostolul Andrei

În Evul Mediu, Apostolul Andrei nu se bucură de o cinstire deosebită printre românii ortodocşi: nu i-a fost închinată nicio ctitorie, nu există niciun Andrei în familiile domnitoare din cele două ţări româneşti extracarpatice, iar printre credincioşii de rând numele are o incidenţă scăzută – arată Zugravu.

Faţă de alţi apostoli, Andrei este un personaj relativ obscur în Noul Testament. Numele său este menţionat doar de câteva ori în Evanghelii, ceea ce l-a determinat pe istoricul Peter M. Peterson să afirme că Andrei era mai puţin important comparativ, de pildă, cu Petru sau Pavel. În lipsa unor date concrete, viaţa lui a devenit un material elastic, pe care ideologia politică şi ecleziastică a modelat-o în funcţie de propriile nevoi.

Cea mai politizată tradiţie despre Andrei a luat naştere la Constantinopol. După ce a devenit capitală a Imperiului Roman, treptat, autorităţile bisericeşti au ridicat pretenţia să aibă întâietate şi în ierarhia ecleziastică. Bizantinii au intrat în conflict cu episcopii de Roma – succesori ai lui Petru –, care reproşau mai tânărului oraş că nu avea origine apostolică. Petru şi Andrei erau fraţi, dar istoria avea să facă din ei rivali. Pentru a contracara pretenţiile Romei, bizantinii au inventat o tradiţie potrivit căreia Andrei a fondat un episcopat la Byzantium, viitorul Constantinopol. Conform istoricului Francis Dvornik, deoarece Andrei era primul căruia Hristos i-a adresat invitaţia de a deveni discipolul său, autorităţile bisericeşti din Est au considerat că sunt îndreptăţite să-şi privească scaunul episcopal ca pe unul egal, dacă nu superior, celui de la Roma. Aşa că, în secolul al VIII-lea, în scrierile unor călugări de la Constantinopol apare pentru prima dată informaţia că Andrei l-ar fi hirotonisit pe un anume Stahys ca episcop de Byzantium. „Este un fals creat de ei“ – spune Zugravu. În secolele următoare, Andrei a fost folosit frecvent de către autorii bizantini pentru a slăbi poziţia Romei, numindu-l pe Cel Dintâi Chemat „Petru de dinaintea lui Petru“.
Cazul nu este unul singular. Potrivit unui pasaj din Cronica lui Nestor, o scriere ce trasează istoria ruşilor kieveni, realizată la Kiev pe la 1113, niciun apostol nu a predicat în pământul ruşilor. După cum arată istoricul Igor {evcenko, scopul acestei afirmaţii era de a face şi mai glorioasă fapta prinţului Vladimir (980–1015), cel care i-a botezat pe ruşi. Totuşi se pare că unii cărturari au considerat că tradiţia apostolică era un lucru prea important pentru a renunţa la ea, aşa că, într-un pasaj adăugat ulterior în cronică, apare povestea Sfântului Andrei, care a călătorit în sus pe Nipru până la viitorul loc al oraşului Kiev, unde a pus o cruce şi a prorocit că acolo se va ridica un mare oraş creştin.

În viziunea lui Peterson, Andrei a fost folosit din cele mai vechi timpuri ca o figură de propagandă, dar nicio realitate istorică nu se află în spatele acestor legende. „Ca mii de alţi soldaţi necunoscuţi din Biserica Militantă, Andrei a trăit şi a murit. Personalitatea lui, învăţăturile şi identitatea lui îi sunt cunoscute numai lui Dumnezeu“ – scrie el în lucrarea sa Andrei, fratele lui Simon Petru.

Nelu Zugravu nu crede în existenţa unui mare misionar care să fi creştinat spaţiul românesc de azi: „A fost o răspândire celulară, de la om la om.“ În ciuda versiunii susţinute de Biserica Ortodoxă Română, potrivit căreia după ce Andrei a venit în Dobrogea în acea zonă au rămas foarte puţini necredincioşi, creştinismul nu a apărut ca o explozie, ca şi cum Apostolul Andrei ar fi declanşat o reacţie în lanţ, după care toţi păgânii s-au convertit la noua religie. Ca peste tot în Imperiul Roman, şi la noi creştinismul s-a propagat de-a lungul căilor de comunicaţie terestre şi maritime. Noua religie a fost adusă de comercianţi, de oameni din serviciile administrative romane, de sclavi, veniţi mai ales din Orient.

Din acest motiv, primele obiecte sigur creştine – nu mai vechi de secolul al III-lea – au fost descoperite în oraşe maritime cosmopolite precum Tomis, în porturile fluviale sau în sediile de unităţi militare.

Prezenţa unui mare misionar conferă întotdeauna prestigiu spaţiului creştinat de el. „Treptat-treptat, se inventă pentru fiecare  ţară de pe pământ o istorie a misiunii care să înceapă cu înşişi apostolii“ – spunea istoricul german Adolf von Harnack. Însă de cele mai multe ori noua religie a fost răspândită de creştini anonimi, bărbaţi şi femei neştiuţi de istoriile oficiale, pe care numai hazardul îi mai scoate la lumină.

Ghidul a dat la o parte grilajul de fier ferecat cu un lacăt şi m-am încovoiat ca să încap prin mica deschizătură. Prin aerul prăfos, am coborât cele opt trepte şi am intrat într-o încăpere întunecoasă, acoperită de stuf, aflată sub ruinele unei bazilici din fostul castru roman de la Halmyris, în partea de nord-est a judeţului Tulcea. Aplecată, am parcurs un culoar scund şi îngust din piatră, care se deschidea spre o cameră mai înaltă, cu pereţi coloraţi în roşu, negru, verde şi albastru. Sub lumina slabă a lanternei ţinute în mână de ghidul sitului, în faţa noastră au apărut şapte cercuri concentrice pictate cu negru. În mijlocul frescei, urmele şterse ale unei inscripţii în limba greacă ce-i pomenea pe martirii Epictet şi Astion. Aici s-au odihnit, mai bine de un mileniu şi jumătate, cei doi creştini ucişi în vremea împăratului Diocleţian (284-305). În 2001, cripta şi osemintele celor doi bărbaţi au fost descoperite de o echipă de arheologi români şi americani condusă de Mihail Zahariade, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“. O descoperire excepţională pentru istoria creştinismului timpuriu.

Evenimentul a reprezentat aproape un moment „astral“,  în care un document antic, scris în secolul al IV-lea, şi-a găsit confirmarea arheologică. „Eram în al nouălea cer“ – rememorează Zahariade dimineaţa senină de vară în care a descoperit cripta.

Actul martiric povesteşte că Epictet şi Astion au plecat pe mare cu o corabie, cel mai probabil – cred cercetătorii – din provincia romană Bitinia, din Asia Mică. În Halmyris, tânărul Astion şi mai vârstnicul Epictet au locuit timp de 17 ani şi au convertit mulţi oameni la creştinism. Pârâţi însă comandantului militar al provinciei că sunt nişte vrăjitori periculoşi care îndepărtează oamenii de la zeii romani, au fost decapitaţi.
Ca şi la Peştera Sfântului Andrei, oamenii vin în pelerinaj aici mai ales în weekenduri şi de hramul Sfinţilor Epictet şi Astion. La Halmyris, martirii au trăit, au propovăduit, au murit. Pentru peşteră, nu există nicio dovadă că Andrei a fost acolo, iar prezenţa lui în Dobrogea rămâne incertă.
Însă pentru credincioşi nu contează dovezile istorice – mi-a spus părintele Cosma. Ne aflam în sala de oaspeţi de la mănăstire, lângă pereţii pictaţi cu Hristos în mijlocul apostolilor, şi tocmai terminam o delicioasă ciorbă mănăstirească. Stareţul şi Daniela  Ţurcanu mi-au vorbit de cei doi monahi care, în 1990, au venit la peşteră ca să întemeieze aici o comunitate de călugări. Luni de zile, înainte de construirea chiliilor, au locuit într-un container de tablă. Mi-am amintit de oamenii care, pe 30 Noiembrie, ieşeau cu lacrimi în ochi din peşteră şi am înţeles ce voia să spună stareţul despre lipsa de însemnătate a argumentelor ştiinţifice pentru inimile credincioşilor. Pentru stareţul Cosma, cea mai puternică dovadă a prezenţei Apostolului Andrei pe aceste meleaguri este pelerinajul pe care ei îl fac la peşteră. Daniela  Ţurcanu îl completează: „Sfântul se află acolo unde este invocat.“

Articolul a apărut în revista National Geographic România din decembrie 2012



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*