Ninh Binh: tărâmul din Vietnam pierdut printre lanurile de orez

Vedere de pe vârful Hang Mua. Foto: Andrada Bunus

Au plecat în Decembrie 2016 spre sud estul Asiei cu bilete doar dus, lasându-se purtați de căldură și instinct. Andrada, proaspăt ieșită de pe băncile facultății de Drept nu era pregătită să intre în sistemul juridic din România, iar Petri a lăsat în urmă o carieră de peste 15 ani. După mai bine de doi an îi găsim tot acolo, opriți în Vietnam pentru o vreme.

Era o zi obișnuită, pe la sfârșitul lui Septembrie 2018 când am deschis ușa apartamentului spunând în gura mare stop, vreau o gură de aer proaspăt.

Aveam în total aproape un an de când locuiam în Vietnam și am simțit pentru prima dată în acest timp dorința de a fugi cât văd cu ochii. Să fug de aglomerație, să fug de claxoane, să fug de poluare, să fug de oamenii care mă atingeau din când în când în autobuz ca să vadă dacă sunt reală și care mă obosiseră mai tare ca niciodată.

Mi-am sunat câțiva prieteni localnici și le-am cerut recomandări: “Vreau un loc nu foarte departe dar nici foarte aproape unde să pot ajunge cu motocicleta în câteva ore și unde să mă bucur de liniștea naturii. Tu unde ai merge dacă ai fi în locul meu?” De la celălalt capăt al firului am auzit nu o dată, ci de vreo 3 ori “Ninh Binh”. Petri, partenerul meu de viață și de drum habar nu avea ce se petrecea cu mine.

Am închis telefonul și am intrat repede pe Google Maps să văd exact unde, ce și cum era Ninh Binh. Rezultatele au fost îmbucurătoare, era un loc la aproximativ 170 km de orașul în care locuiam și la vreo 100 km de capitala Vietnamului, înspre sud. Numarul 170 îmi suna prea mare așa că l-am recalculat în ore. Mi-au ieșit 5 ore, suficiente cât să îmi dea aripi. Abia acum gândurile lui Petri începuseră să se contureze: ne pregăteam de aventură.

Ne-am îndesat câteva haine în rucsaci, am pus pelerinele de ploaie la îndemână (pentru că luna Septembrie este luna ploilor), aparatul foto l-am agățat la gât, am pus măștile antipoluare pe gură (accesoriu indispensabil în Vietnam) și ne-am suit pe motocicletă-furia albă, acel “cal” alb și fermecat care avea să ne poarte peste ape și sate. Așa cum suntem și obișnuiți, Petri a fost șoferul iar eu îl ghidam în timp ce țineam GPS-ul în mână. Că doar nu degeaba se spune că în spatele oricărui bărbat stă o femeie, nu? Drumul, câteodată lin, câteodată off-road a fost suficient de anevoios încât să simt fiecare groapă și hop, așa încât îi ceream lui Petri să se oprească din când în când, să fac niște “fotografii”, care erau de fapt mici relaxări ale musculaturii mele. Dacă la început scriam că drumul este de aproximativ 5 ore, acum aș spune 6-7. Pentru prima dată începusem să am resentimente și nu înțelegeam de ce am ales să facem acest drum cu motocicleta, când puteam să luăm trenul sau autobuzul din Hanoi.

Într-un sfârșit, după mai multe astfel de opriri, ba că mi-e foame, ba că sete, ba că uite apusul, am ajuns la destinație. Mă conectez rapid la internet să caut un loc de dormit și citesc printre altele că, de fapt, ar trebui să ne cazăm în Tam Coc, satul cel mai turistic din provincie, și nu în orașul Ninh Binh. Atunci mi-am amintit de amicii mei localnici cărora le-am cerut recomandări și nu mai eram sigură dacă se refereau la acest Ninh Binh. Pentru novici, în Vietnam există o cutumă a localnicilor care este des experimentată de turiști: localnicii nu vor spune “nu știu”, chiar dacă asta înseamnă să te trimită pe un drum greșit.

Tam Coc este acel gen de sat în care găsești cazare în funcție de cât de adânc vrei să bagi mâna în buzunar, de la cinci și până la o sută și ceva de dolari. Noi am ales ceva mediu spre ieftin ca și buget însă suficient de frumos și de curat. Dimineață, când în sfârșit mi-am făcut curaj sa mă dau jos din pat și să trag draperiile, am zâmbit cu gura până la urechi: eram inconjurați de munți imenși, nori încărcați cu picături de ploaie iar ceața abia se ridica puțin câte puțin.

După un mic dejun deloc tradițional, însă bine cunoscut în sud estul Asiei (clătite cu banane și suc natural de mango), am intrat în vorbă cu proprietara hotelului, o localnică tare drăguță (ca de altfel majoritatea vietnamezilor), și care vorbește o engleză satisfăcătoare.

“Ce vă place, dumneavoastră, cel mai și cel mai mult în sătucul ăsta?” întreb eu.

“Trang An, Tam Coc, Bich Dong și vârful Hang Mua” răspunde ea. Până aici lucrurile decurgeau mult mai bine decât ne-am imaginat (de fapt nu ni le-am imaginat nicicum).

Tam Coc și Trang An sunt două lacuri pe care se organizează excursii cu barca. În Tam Coc, compania care se ocupă de închiriatul bărcilor aparține statului, iar în Trang An compania este privată. Acest aspect are relevanță în special pentru că pe lacul Tam Coc, oricât ar fi el de frumos (că nu degeaba stau oamenii cu orele la rând să își ia bilet- exact așa cum stau când se dă ceva gratuit la vreun supermarket), barcagiii au obiceiul de a se opri din vâslire când ți-e lumea mai dragă, “forțându-te” să le dai bacșiș. Pentru noi ăsta a fost un motiv suficient de întemeiat încât să spunem pas excursiei cu barca pe Tam Coc. Ne-am mulțumit cu o plimbare pe pontonul lacului. Un obiectiv turistic interesant a devenit modalitatea de vâslire a barcagiilor: cu picioarele, nu cu mâinile.

A doua noastră oprire a fost la pagoda Bich Dong a cărei istorie datează de pe la începuturile secolului 18. Cu peste 1000 de ani în urmă, Ninh Binh a fost desemnat capitala Vietnamului, pe vremea dinastiilor Dinh, Le și Ly. Tot de pe atunci budismul devenise religie națională, efectul fiind construirea de multe pagode. Dacă pentru localnici este unul din cele mai importante și sacre locuri, pentru noi nu a avut o însemnătate prea mare așa că ne-am limitat la câteva fotografii din exterior cu florile de lotuși care înconjoară intrarea pagodei.

Provincia Ninh Binh este renumită pentru carnea de capră din care găsești preparate la tot pasul. Ea se vinde și negătită pe marginea drumului, unde sunt standuri cu capre jupuite care își așteaptă cumpărătorii. Pentru cei străini de bucătăria din sud estul Asiei, precum și de gătitul pe stradă în condiții mai puțin curate, toată vederea asta în combinație cu mirosul care plutește în aer poate cădea greu la stomac. Partea bună este că zona e suficient de cunoscută turiștilor încât unii investitori străini sau localnici cu viziune să deschidă restaurante pentru toate gusturile. De la brânzeturi la noodles sau mâncare indiană găsești tot ceea ce poftești. Noi am intrat într-un restaurant european unde îmi trăgea cu ochiul cuptorul din fundul curții. Știam că aici se servește pizza și mâncare vegetariană (care este destul de greu de găsit în Vietnam).

Cu burțile pline, în apropierea orei apusului, am plecat voioși spre Hang Mua, locul care avea să devină icoana călătoriei mele. Drumul până aici a fost unul relaxant și melancolic care mi-a indus liniște sufletească. Din hectarele întregi de lanuri de orez mai răsărea câte o pălărie de paie, semn că muncitorii își desfășurau viața netulburați, sub ultimele raze ale soarelui. Boii pe câmp își continuau viața liniștiți, fără să fie deranjați de turiștii curioși care se apropiau de ei ca să îi fotografieze. Aerul era curat, cald, iar cerul devena tot mai roșu. Martori la toată frumusețea locului stăteau munții maiestuoși, reci, care îi țineau soarelui paravan. Am redus viteza motocicletei să fiu atentă la detalii, să absorb peisajul și să îl fotografiez cu ochii minții. Eram cuprinsă de un sentiment de déjà vu. Îmi resimțeam copilăria în care seară de seară ieșeam la poartă să număr vacile care mergeau fiecare către casa ei și li se auzeau doar copitele pe asfaltul neîncălzit de la mașini.

M-am trezit la realitate când am ajuns în Hang Mua și mi-am ridicat privirea unde mă așteptau nu mai puțin de 486 de trepte până la vârful care promitea o vedere de 360 de grade asupra provinciei, plus un dragon care este unul dintre cele patru creaturi sacre în Vietnam, alături de Phoenix, Țestoasă și Quilin (o combinație de diferite animale). Dragonul vietnamez este văzut ca și cel mai nobil și puternic simbol împotriva răului. Treptele au fost mai mult decât bine venite, mai ales dupa prânzul pe care îl mâncasem. Traseul durează între 5 și 15 minute, în funcție de condiția fizică și nevoia fiecăruia de a se opri pe parcurs pentru a fotografia.

Am ajuns în vârf cu picături de sudoare care mi se prelingeau de pe frunte înspre obraji, cu hainele ude și sticla de apă goală. Mi-am învârtit capul în stânga și-n dreapta ca să-mi găsesc un loc în care să mă așez, să las vântul să îmi usuce hainele, să îmi adie parul și amintirile. După câteva minute în care mi s-a limpezit privirea, am fost răsplătită cu cea mai frumoasă priveliște: verde cât vedeam cu ochii și ape care își croșetau drum printre munții fumurii formând peisaje carstice unice; localnicii care își desfășoară viața de zi cu zi și care încă nu și-au transformat tabieturile in activități favorabile turiștilor, și câțiva barcagii care își plimbau turiștii în sus și în jos pe lac; și boi, așa cum sunt în faimoasa pictură “Car cu boi” de Grigorescu. Imaginea, ilustrare a unei lumi idilice care pare astăzi dispărută a fost proiectată pe sufletul meu.

A doua zi, dis de dimineață, ca să evităm puhoaiele de turiști, am plecat spre Trang An, un complex declarat patrimoniu UNESCO datorită frumuseții sale culturale și naturale. Despre loc este suficient să spun că e atât de frumos și special încât ultimul film din seria King Kong a fost filmat chiar aici. Aveam de ales între două tururi: unul de 2 ore care include 4 peșteri și unul de 3 ore cu 8 peșteri, prețul fiind același. Noi l-am ales pe cel cu 8 peșteri, să petrecem cât mai mult timp în natură. Deși la început mi se păruse interesantă experiența peșterilor, mai ales că unele erau atât de joase încât trebuia să ne lăsăm pe spate în barcă ca să trecem nevătămați printre ele, pe la ultimele am început să mă satur de întuneric și de picăturile de apă care-mi cădeau fix în ochi.

Am petrecut aici trei zile și două nopți, deși majoritatea turiștilor vin în excursii de o zi organizate din Hanoi. Suntem siguri că ne vom întoarce, să explorăm mai mult viața printre localnici și în piețele locale.

Ninh Binh este o destinație amintită destul de vag printre paginile ghidurilor de turism, ceea ce este oarecum un lucru pozitiv, conservându-se autenticitatea locului (încă). Este o deconectare, o paranteză de la ceea ce înseamnă viața în Vietnam: gălăgie, poluare, mizerie, aglomerație, industrie, scutere. Aici localnicii schițează zâmbete sincere dar obosite sub pălările lor de paie. Ninh Binh este un loc care a rezonat în totalitate cu mine și în cele din urmă cu asta rămânem, cu ceea ce ne captează atenția.

Text și Foto: Andrada Bunus, www.ibelieveintraveling.com

Intrarea la pagoda Bich Dong înconjurată de lotuși. Foto: Andrada Bunus
Vedere asupra pagodei de pe vârful Hang Mua. Foto: Andrada Bunus

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*