Curajoșii kayapo

Bepran-Ti poartă o impresionantă podoabă de pene la ceremonia sa de logodnă, un rit de trecere al indienilor kayapo. Beprô poartă mărgelele și cerceii înfășurați în bumbac pe care băieții îi primesc odată cu ceremonia de botezare. Foto: Martin Schoeller

 

Tribul amazonian a ținut la distanță fermieri și căutători de aur și este faimos pentru oprirea construcției unui baraj. Acum, conducătorii săi trebuie să lupte din nou sau riscă să-și piardă modul de viață.

Text: Chip Brown

Era tentant să ne gândim că ne întorceam în timp, lepădându-ne de lumea modernă pentru viața tribală într-unul dintre ultimele mari bastioane ale civilizației indigene, mereu în primejdie, dar încă plin de viață, intact, neînfrânt. Străinii care s-au aventurat prima oară în partea de sud-est a Bazinului Amazonului cu secole în urmă – misionari, căutători de aur, negustori de sclavi, vânători de piei de jaguar, cultivatori de arbori de cauciuc, exploratori ai sălbăticiei cunoscuți ca sertanistas – se deplasau pe fluviu în călătorii zbuciumate cu barca. Noi am avut un monomotor Cessna și o dimineață de septembrie cu vreme bună, la sfârșitul sezonului secetos.

Avionul a străpuns pâcla incendiilor forestiere din jurul orașului Tucumã, de la frontiera Braziliei. După o jumătate de oră de zbor spre sud și vest cu o viteză de 185 km/oră, am traversat cursul șerpuitor al noroiosului Rio Branco; dintr-odată, nu mai erau incendii, drumuri, petice neregulate de pășuni punctate cu cirezi de vite albe, era doar pădure fără poteci, învăluită în ceață. Sub noi se întindea ținutul indienilor kayapo, cinci suprafețe învecinate, limitate de granițe oficiale, care împreună alcătuiesc o zonă cam cât suprafața Bulgariei. Rezervația, una dintre cele mai mari întinderi de pădure tropicală protejată din lume, este controlată de 9.000 de indigeni; majoritatea nu știu să scrie sau să citească și, în mare măsură, încă duc un trai de subzistență în 44 de sate legate doar de râuri și poteci aproape invizibile. Echipa noastră de la National Geographic se îndrepta spre unul dintre cele mai izolate sate, Kendjam, al cărui nume înseamnă „piatră verticală“ și provine de la muntele cenușiu ce se profila înaintea noastră, arcuindu-se la vreo 245 m deasupra coronamentului verde ca o balenă ivindu-se din apă. Puțin dincolo de munte scânteiau apele Râului Iriri, cel mai mare afluent al lui Xingu, el însuși un important afluent al Amazonului. Cessna a cotit brusc spre o pistă de pământ tăiată prin pădure între stâncă și râu și a rulat pe lângă mici loturi cultivate și case cu acoperiș de stuf care încercuiau o  piață nisipoasă.

Când am ieșit, peste 10 copii purtând numai pantaloni scurți sau complet dezbrăcați s-au înghesuit în jur, ghemuindu-se la umbra aripilor. Dacă le surprindeai privirea chicoteau, se uitau în altă parte, apoi trăgeau cu coada ochiului să vadă dacă te mai uiți. Urechile celor mai mici erau găurite cu dopuri de lemn conice groase cât o cariocă. Indienii kayapo găuresc lobii urechilor nou-născuților lor pentru a le mări simbolic capacitatea de înțelegere a limbajului și a interacțiunii sociale; expresia lor pentru „prost“ este ama kre ket –„fără gaură în ureche“.

Copiii ne-au urmărit cu atenție cum descărcam echipamentul, inclusiv niște cadouri pentru gazdele noastre: cârlige de pescuit, tutun, 10 kilograme de mărgele de calitate superioară fabricate în Republica Cehă.

Barbara Zimmerman, directoarea Proiectului Kayapo pentru Fondul Internațional de Conservare din Canada și Fondul de Protecție a Mediului, cu sediul în Statele Unite, ne-a prezentat căpeteniei satului, Pukatire, un om de vârstă mijlocie care purta ochelari, pantaloni scurți și șlapi. „Akatemai“ – a spus el, dând mâna și adăugând puțina engleză pe care o prinsese într-o călătorie în America de Nord: „Hello! How are you?“

Kendjam arată atemporal, dar a fost întemeiat abia în 1998, când Șeful Pukatire și oamenii săi au părăsit satul Pukanu, din amontele Râului Iriri, după o dispută privind exploatarea forestieră. „Fisionarea“, cum o numesc antropologii, este modul în care indienii kayapo rezolvă adesea neînțelegerile sau reduc presiunea asupra resurselor dintr-o anumită zonă. Acum, satul numără 187 de persoane și, cu toată înfățișarea sa atemporală, are elemente noi, care i-ar fi uimit pe strămoșii lui Pukatire: un generator într-o infirmerie construită de guvern, o rețea de panouri solare împrejmuită cu sârmă ghimpată; antene parabolice montate pe trunchiuri de palmieri retezați. Câteva familii au televizoare în casele lor cu acoperișuri de stuf și le place să urmărească înregistrări ale ceremoniilor lor, pe lângă telenovele braziliene. Pukatire ne-a condus la o școală cu două încăperi, construită acum câțiva ani de guvernul brazilian – o clădire de beton de culoarea fisticului, cu acoperiș de țigle și obloane și o minunăție luxoasă – un WC alimentat cu apă de fântână. Ne-am instalat corturile pe verandă.

Dogoarea zilei a început să crească și o liniște moleșitoare s-a lăsat peste sat, întreruptă din când în când de încăierările câinilor și de cocoși melodramatici care făceau repetiții pentru răsăritul de a doua zi. Ngobe, casa bărbaților, era pustie. La marginea pieței centrale, numită kapôt, femeile stăteau la umbra arborilor de mango și a palmierilor, curățând nuci și gătind pește învelit în frunze și acoperit cu cărbuni. Unele se duceau la pământul ars al grădinilor lor itinerante pentru a îngriji culturile de manioc, banane și cartofi-dulci. Un vânător de broaște țestoase se întorcea din pădure, cântând cu voce tare după obiceiul kayapo de a anunța reușita căutării  țestoaselor-de-uscat, parte vitală din alimentația satului. Către seară, căldura s-a domolit. Un grup de tineri războinici jucau fotbal. Cam 20 de femei purtând mărgele colorate în jurul gâtului și copii pe șolduri s-au strâns în kapôt și au început să pășească ritmic, cântând. Niște băieți trăgeau cu praștia în nagâți și rândunele; unul lovise un tiran-regal-cu-guler-alb și îl strângea în mână – pasărea cu pieptul galben privea sfidător, ca țăranul curajos în fața plutonului de execuție din celebrul tablou al lui Goya. Familiile se îndreptau încet spre Iriri pentru obișnuita baie de seară, dar, pentru că erau caimani în râu, nu zăboveau când se lăsa întunericul. La 8 grade sud de ecuator, soarele roșu-aprins apunea repede. Maimuțe-urlătoare zbierau peste bâzâitul metalic al cicadelor și aroma pământului încărca aerul nopții.

La prima vedere, Kendjam pare un fel de eden. Și probabil chiar este. Dar asta nu înseamnă că istoria poporului kayapo este o idilă pastorală scutită de persecuția și boala care au devastat aproape fiecare trib indigen din cele două Americi. În 1900, la 11 ani după întemeierea Republicii Braziliene, populația kayapo era în jur de 4.000. Când minerii, tăietorii de lemne, cultivatorii de arbori-de-cauciuc și fermierii au invadat zona de frontieră braziliană, organizațiile misionare și agențiile guvernamentale au depus eforturi pentru a „pacifica“ triburile băștinașe, căutând să le câștige simpatia cu textile, vase de metal, macete și topoare. Frecvent, contactul a adus neintenționat rujeolă și alte boli unor oameni fără imunitate naturală. La sfârșitul anilor ’70, după construirea Autostrăzii Transamazoniene, populația scăzuse la aproximativ 1.300.

Dar chiar dacă au fost loviți, n-au fost niciodată înfrânți. În anii ’80 și ’90, indienii kayapo s-au adunat, conduși de o generație legendară de căpetenii care și-au valorificat cultura războinică pentru a-și atinge obiectivele politice. Lideri precum Ropni și Mekaron-Ti au organizat proteste cu o precizie militară, au început să facă presiuni și, după cum am aflat de la Zimmerman, care lucrează cu indienii kayapo de peste 20 de ani, chiar omorau intrușii prinși pe teritoriul lor. Grupurile de războinici kayapo îi alungau pe fermierii și căutătorii de aur ilegali, punându-i uneori să aleagă între a părăsi teritoriul indian în două ore sau a fi uciși pe loc. Războinicii au preluat controlul punctelor strategice de traversare a râurilor și patrulau granițele, luau prizonieri și-i trimiteau dezbrăcați înapoi în oraș pe intrușii capturați.

În lupta dusă pentru autonomie și control asupra pământului lor, căpeteniile din acea vreme au învățat portugheza și au reușit să obțină ajutorul unor organizații de conservare și al unor celebrități precum starul rock Sting, care a călătorit împreună cu Căpetenia Ropni (cunoscut și sub numele Raoni). În 1988, indienii kayapo au contribuit la includerea drepturilor indigenilor în noua Constituție braziliană și în cele din urmă au câștigat recunoașterea legală a teritoriului lor. În 1989 au protestat împotriva construirii Barajului Kararaô, pe Râul Xingu, care le-ar fi inundat porțiuni din pământul lor. Planul original, care prevedea bazinul cu șase baraje, a fost abandonat după demonstrații ample, în care grupurile de conservare s-au alăturat indienilor kayapo la Adunarea de la Altamira, așa cum este cunoscută astăzi. „La întrunirea din 1989 de la Altamira, liderii indienilor kayapo au făcut o trecere strălucită de la tradiția războinicului kayapo la tradiția spectacolului media al secolului al XX-lea – spune antropologul Stephan Schwartzman, de la Fondul pentru Protecția Mediului. Au schimbat balanța puterii.“

Acum, populația kayapo este în creștere rapidă. De la arme și bărci de aluminiu motorizate la pagini pe Facebook, ei și-au demonstrat abilitatea de a adopta tehnologii și practici ale societății de la granițele lor, care gravitează în jurul banilor, fără a compromite esența culturii lor. Cu ajutorul lui Terence Turner, renumit antropolog și expert kayapo de la Universitatea Cornell, au adoptat camerele video pentru a-și înregistra ceremoniile și dansurile și pentru a-și înregistra interacțiunile cu oficialii guvernamentali brazilieni. Un mic exemplu al capacității lor de a încorpora elemente ale lumii exterioare în cultura lor este un model la modă în prezent printre creatorii kayapo de podoabe din mărgele: acesta se bazează pe logoul Băncii Braziliei. Spre disperarea unor conservaționiști, căpeteniile mai multor sate au format parteneriate cu companii de exploatare a aurului în anii ’80, iar în anii ’90 au vândut concesiuni de exploatare a mahonului – alianțe pe care au ajuns să le regrete, acum în mare măsură încheiate.

Indienii kayapo au învățat mai ales să se organizeze și să lase deoparte relațiile lor capricioase pentru a cultiva un scop comun. Ca urmare, sunt poate cel mai bogat și cel mai puternic trib indigen din cele aproximativ 240 rămase în Brazilia. Ceremoniile lor, sistemul lor de înrudire, limba și cunoașterea pădurii, precum și concepția despre continuumul dintre oameni și lumea naturală sunt intacte. Și poate cel mai important lucru dintre toate: au pământul lor. „Kayapo nu intră în secolul al XXI-lea ca un popor învins. Nu se înjosesc – mi-a spus Zimmerman. Nu și-au pierdut identitatea.“

Cel puțin deocamdată. Una este să înveți deprinderile și ceremoniile culturii tradiționale, și alta să faci o generație vrăjită de iPhone-uri și de comoditatea magazinelor cu alimente să înțeleagă de ce ar putea fi important să știi să prepari otravă pentru vârfuri de săgeți (din ierburi și venin de șarpe, folosind ceară de albine ca adeziv), să stivuiești broaște țestoase sau  să năucești pești, privându-i de oxigen cu ajutorul lujerilor de timbo. Interesul pentru portul tradițional, confecționarea podoabelor din mărgele și practicile strămoșești este încă puternic în Kendjam, dar nu este uniform și, chiar dacă ar fi, amenințările externe sunt descurajante.

„Guvernul brazilian încearcă să aprobe legi conform cărora nu este nevoie ca  indigenii să fie consultați pentru ca râurile lor să fie folosite pentru electricitate sau minerit sau chiar dacă limitele pământurilor lor trebuie retrasate“ – a spus Adriano „Pingo“ Jerozolimski, directorul unei organizații nonprofit a indienilor kayapo, care reprezintă cam 22 de sate kayapo. În iunie anul trecut, în satul Kokraimoro, 400 de căpetenii kayapo și-au declarat fățiș opoziția față de o serie de decrete, ordonanțe și propuneri de legi și modificări ale constituției care le-ar răpi capacitatea de a-și controla pământul și i-ar împiedica, pe ei și orice alt grup indigen, să-și adauge noi teritorii. Măsurile, care repetă trista istorie a trădării și deposedării din America de Nord, sunt considerate parte dintr-o campanie mai largă cepermite mineritului, exploatării forestiere și intereselor agricole să evite respectarea drepturilor indigenilor, acum garantate în mod inoportun de constituția braziliană. Dintre numeroasele aspecte ale acestei lupte politice, poate cel mai dureros în momentul de față este efortul de stopare a unui proiect pe care kayapo credeau că l-au blocat acum mai bine de douăzeci de ani. Proiectul Kararaô s-a întors sub un nou nume: Complexul Hidroelectric Belo Monte.

În cea de-a doua zi la Kendjam, am coborât pe Râul Iriri cu doi țintași kayapo: Okêt, un tânăr de 25 de ani cu trei fiice și patru fii, și Meikâre, de 38 de ani, tată a doi băieți și cinci fete. (În satele kayapo, diviziunea muncii se încadrează în liniile tradiționale. Bărbații vânează și pescuiesc; femeile gătesc, grădinăresc și culeg fructe și nuci.) Meikâre purta banderole cu mărgele galbene-verzi și o pană albastră și lungă legată de o bentiță. Am pornit pe două schifuri de aluminiu acționate de motoare Rabeta, care permit călătoria pe apa de mică adâncime în sezonul secetos. În unele locuri, râul era negru și calm ca o oglindă noaptea; în alte locuri, arăta precum ceaiul curgând pe roca maronie din scutul brazilian, susurând peste repezișuri domoale sau șerpuind printre bolovanii granitici precambrieni.

Când am ajuns unde albia se lărgea ca un golf, Okêt a cârmit spre o zonă deschisă pe partea de vest a Râului Iriri și a oprit motorul. Ne-am cățărat pe mal. Okêt și Meikâre s-au strecurat cu grație în pădure; Meikâre ducea pe umăr un arc și săgeți, iar Okêt – o pușcă. După cinci minute – în care m-am ferit, m-am răsucit și m-am strecurat prin haosul de ferigi țepoase și crengi căzute, oprindu-mă mereu să mă desprind de lujeri și să-mi domolesc fluxul de adrenalină, convins că sub fiecare morman de frunze stăteau ascunși niște șerpi-cu-clopoței veninoși –, n-aveam habar care era estul sau vestul, vreo idee unde se afla râul sau vreo speranță să mă întorc singur la barcă.

Am dat de urma vagă a unui animal. Meikâre a arătat spre excrementele unui pecari-cu-guler, un mic porc sălbatic, iar apoi, chiar dincolo de potecă, o zonă bătătorită unde dormise vietatea. Pentru Meikâre era la fel de evident cum ar fi pentru mine raionul de carne din supermarket. El și Okêt au țâșnit înainte. După cincisprezece minute a răsunat o împușcătură, apoi încă două.

Când i-am ajuns din urmă, un pecari-cu-guler zăcea mort pe un pat de frunze. Meikâre a meșterit o împletitură dintr-o fâșie de scoarță de copac și a legat picioarele animalului. A tăiat o altă bucată de scoarță de forma unei centuri și a legat-o de picioarele din față și din spate. A aruncat încărcătura pe umeri, mișcându-se cu 14 kilograme de pecari în spate de parcă ar fi purtat un șal de cașmir.

Indienii kayapo pe care-i lăsaserăm în urmă fuseseră ocupați cu pescuitul. Mai întâi, astupaseră găurile de salvare ale unui cuib de coropișnițe dintr-un banc de nisip, apoi au dezgropat și capturat un grup de coropișnițe pe care le-au folosit ca momeală pentru a prinde piranha. Au tocat piranha pe o vâslă de mahon pentru canoe și au folosit bucățile ca momeală pentru peștii tucunaré și piabanha. Au aprins un foc mare de lemne pe malul râului cu brichete Bic și au gătit prânzul pe frigărui proaspăt cioplite.

La jumătatea după-amiezii, am mers mai departe spre Kendjam, împotriva curentului ușor. Meikâre stătea întins la proră, cu spatele sprijinit de o vâslă de mahon, cu picioarele ridicate și mâinile la ceafă, privind la apa hipnotică precum un navetist care se întoarce acasă cu trenul după o zi lungă.

Indienii kayapo care trăiesc lângă orașele de graniță își suplimentează alimentația de subzistență cu vizite la supermarket, precum acesta din Tucumã. Foto: Martin Schoeller

În seara aceea, Șeful Pukatire s-a abătut pe la tabăra noastră cu o lanternă. „Singurele lucruri de care avem nevoie din civilizația albilor sunt șlapii, lanternele și ochelarii“ – a spus el binevoitor. M-am întrebat dacă auzise cu câtă îndemânare traversasem pădurea în după-amiaza aceea, fiindcă a spus că are un nume nou pentru mine: „Rop-krore“, cuvântul din limba kayapo pentru jaguarul-pătat. Era jovial; n-ai fi ghicit niciodată că doi dintre copiii lui muriseră de malarie la scurt timp după întemeierea Kendjamului.

Recensământul satului menționează 1953 drept anul nașterii lui Pukatire și înregistrează numele soției lui, al fiicei de 38 de ani și ale celor trei nepoți. A spus că s-a născut în apropiere de orașul Novo Progresso, la vest de Kendjam, în perioada de dinainte de contact. Când satul lui Pukatire a fost atacat de indienii kayapo din satul Baú, mama și surioara lui au fost ucise; Pukatire și fratele lui au fost luați și crescuți în Baú. Pukatire  avea 6 sau 7 ani pe atunci – a povestit el – și abia la 12 sau 13 ani s-a reîntâlnit cu tatăl său. „Eram fericiți. Am plâns“ – a spus el.

Pukatire a învățat ceva portugheză de la misionari și a fost recrutat să ajute programul de pacificare al Serviciului pentru Protecția Indienilor, predecesor al Fundației Naționale Indiene, sau FUNAI, agenția guvernamentală care astăzi reprezintă interesele populației aborigene din Brazilia. „Înainte de contact ne omoram cu bâtele și toată lumea trăia cu frică – a spus el. Fără îndoială, lucrurile stau mult mai bine astăzi pentru că oamenii nu se mai lovesc în cap cu bâte de război.“

Dar Pukatire a exprimat un regret pe care l-am tot auzit: „Sunt îngrijorat pentru tinerii noștri, care îi imită pe albi, își taie părul și poartă cercei stupizi, așa cum vezi în oraș. Niciunul nu știe să facă otravă pentru săgeți. În Brasília, indienilor kayapo li se spune mereu că-și vor pierde cultura și ar putea foarte bine să renunțe odată. Bătrânii trebuie să vorbească și să le spună tinerilor noștri: «Nu poți folosi lucrurile omului alb. Lăsați-i pe albi să aibă cultura lor, noi o avem pe a noastră.» Dacă începem să-i copiem prea mult pe albi, nu se vor teme de noi și vor veni și ne vor lua tot ce avem. Însă atât timp cât ne menținem tradițiile, vom fi diferiți și atât timp cât suntem diferiți, se vor teme puțin de noi.“

Era târziu; Pukatire s-a ridicat și ne-a urat noapte bună. A doua zi avea să fie o zi mare. Liderul kayapo Mekaron-Ti și marele Ropni, care cu decenii în urmă călătorise în toată lumea în apărarea pădurii, veneau la Kendjam pentru a relua lupta împotriva barajului amenințător.

După patru decenii de planuri datând din vremea dictaturii militare în Brazilia, patru decenii de studii, proteste, planuri revizuite, decizii judecătorești, revocări judecătorești, blocade, apeluri internaționale, un film realizat de James Cameron, regizorul filmului Avatar, și procese,  în 2011 a început în sfârșit construcția Barajului Belo Monte, în valoare de 14 miliarde de dolari. Complexul de canale, bazine, diguri și două baraje este situat pe Xingu, la aproximativ

500 km nord de Kendjam, unde râul face o întoarcere uriașă, numită Volta Grande. Proiectul, care va avea o capacitate de generare maximă de 11.233 MW și care este programat să intre în funcțiune în 2015, a divizat țara. Susținătorii săi îl apără pentru că va livra electricitatea necesară, în timp ce ecologiștii l-au catalogat drept un dezastru social, ecologic și financiar.

În 2005, Congresul brazilian a votat pentru reluarea proiectului barajului pe motiv că energia sa era esențială pentru securitatea populației, care crește rapid. Kayapo și alte triburi afectate de aceste planuri s-au adunat din nou la Altamira în 2008. Un inginer de proiect de la Eletrobras, compania de electricitate deținută de stat, a fost atacat și a suferit o „tăietură adâncă, sângerândă la umăr“ – potrivit relatărilor din presă de atunci. Susținând că estimările proiectului privind impactul asupra mediului erau greșite și că populația indigenă din regiune nu a fost consultată corespunzător, Biroul Procurorului Public Federal din Brazilia a intentat o serie de procese pentru a opri lucrările la complex, punând în conflict departamentele aceluiași guvern. Cazurile au ajuns la Curtea Supremă a țării, dar decizia a fost amânată, iar construcția Barajului Belo Monte a fost lăsată să continue.

Chiar și un complex alcătuit din numai două baraje va avea un impact imens asupra Bazinului Xingu, din cauza drumurilor și a afluxului de circa 100.000 de muncitori și migranți. Barajele vor inunda o zonă de dimensiunea Insulei Corfu. Estimările oficiale prevăd că 20.000 de oameni vor fi strămutați; estimările independente sugerează că numărul ar putea fi de două ori mai mare. Barajele vor genera metan de la vegetația inundată în cantități care rivalizează cu emisiile de gaze de seră ale termocentralelor pe cărbuni. Devierea a aproximativ 80% din apă pe o întindere de 100 km din Râul Xingu va seca zone care depind de viiturile sezoniere și care găzduiesc specii periclitate.

„Acum e important ce urmează după asta – spune Schwartzman. Guvernul a spus că se va construi numai Proiectul Belo Monte, dar propunerea inițială cuprindea alte cinci baraje și nu se știe dacă Belo Monte va fi suficient de rentabil sau dacă guvernul va reveni și va spune că trebuie să construim celelalte baraje.“

În dimineața sosirii marilor căpetenii la Kendjam, douăzeci și patru de femei kayapo, cu pieptul gol, lenjerie neagră și șiraguri de mărgele colorate, au făcut ceva ce părea o repetiție generală, cântând și mărșăluind prin kapôt. Pe la 4 după-amiaza, zgomotul unui avion a atras mulțimea la pista de aterizare.

Ropni și Mekaron-Ti au coborât împreună cu Yte-i, șeful unui trib de la sud. Ropni este unul dintre cei cinci bătrâni kayapo care mai poartă discul de buză – un puc de mahon de dimensiunea unei clătite mici, care întinde buza de jos. Avea  o bâtă de război din lemn, de forma unei săbii medievale. În timp ce stătea lângă avion, o femeie s-a apropiat, l-a luat de mână și a început să plângă. Într-o altă societate, bodyguarzii poate ar fi luat-o de acolo, dar Ropni părea netulburat, ba chiar a început și el să plângă. Plânsul plin de durere nu era urmarea vreunei noi catastrofe, ci un ritual kayapo de doliu pentru prietenii comuni decedați.

În seara aceea, în casa bărbaților, Ropni s-a adresat sătenilor din Kendjam, sărind intervalele cu intonația glisantă a limbii kayapo. A străpuns aerul cu mâinile și a lovit cu bâta: „Nu-mi place că indienii kayapo imită cultura albă. Nu-mi plac căutătorii de aur. Nu-mi plac tăietorii de lemne. Nu-mi place barajul!“

Unul dintre scopurile călătoriei sale la Kendjam era să afle de ce căpeteniile din partea estică a teritoriului acceptau bani de la Eletrobras. Lăzi cu motoare de bărci de 25 de cai putere, nou-nouțe, erau stivuite pe veranda sediului Asociației pentru Păduri Protejate. Satul lui Ropni și alte sate dinspre sud refuzaseră cu fermitate bani de la Eletrobras, bani despre care activiștii spuneau că erau o încercare de a potoli opoziția indigenilor față de Belo Monte. Consorțiul care construia barajul investea în fântâni, clinici și drumuri în regiune și plătea unui număr de douăsprezece sate din apropiere o alocație de 30.000 de reali pe lună (aproape 15.000 de dolari) pentru hrană și provizii, pe care Schwartzman o descrie ca „bani contra tăcere“.

Primele întâlniri ale indienilor kayapo cu bancnotele braziliene soioase au dus la născocirea termenului lor evocator pentru bani: pe-o caprin, adică „frunze triste“. Tot mai multe frunze triste făceau parte din viața tribului kayapo, mai ales în satele din apropierea orașelor de la granița braziliană. În satul kayapo Turedjam, aproape de Tucumã, poluarea produsă de defrișare și creșterea vitelor distrusese locurile de pescuit și nu era neobișnuit să vezi indieni kayapo cumpărând săpun și pui congelat în supermarketuri.

Timp de trei seri, Pukatire i-a condus pe Ropni, Mekaron-Ti și Yte-i la tabăra noastră, unde stăteau pe veranda școlii, aprinzându-și pipele, bând cafea și povestind în timp ce lilieci-vampir se roteau prin aura palidă a unui bec fluorescent. „În vremurile trecute, bărbații erau bărbați – spunea Ropni. Erau crescuți să fie războinici; nu le era frică să moară. Nu le era frică să-și susțină vorbele cu fapte. Întâmpinau armele cu arcuri și săgeți. Mulți indieni au murit, dar au murit și mulți albi. Asta m-a format: tradiția războinicului. Nu mi-a fost niciodată frică să spun ce cred. Nu m-am simțit niciodată umilit în fața albilor. Trebuie să ne respecte, dar trebuie să-i respectăm și noi. Încă mai cred că tradiția războinicului există. Kayapo vor lupta din nou dacă vor fi amenințați, dar eu mi-am sfătuit poporul să nu caute motiv de luptă.“

A strigat că mai vrea cafea și apoi, aparent agitat, și-a luat ceașca pe marginea verandei, departe de cercul de scaune al școlii. Un lung răstimp a privit în gol întunericul.

În ziua plecării lor, căpeteniile trebuiau să semneze niște scrisori – documente de la FUNAI care autorizau diverse chestiuni discutate. Mekaron-Ti, care cunoștea lumea occidentală la fel de bine ca lumea pădurii, și-a semnat numele repede, ca unul care scrisese mii de scrisori. Dar Ropni a ținut pixul cu stângăcie. Era frapant să-l vezi chinuindu-se cu literele numelui său, știind ce cunoștințe ezoterice se aflau altminteri în mâinile sale, cu câtă dexteritate putea să lege o centură din nuci de palmier sau să introducă un disc de buză sau să cioplească un vârf de săgeată dintr-o coadă de pisică-de-mare sau să-și sublinieze discursul care-l ajutase să asigure un viitor pentru poporul său. În valea Xingu nu au mai existat niște mâini atât de dibace. Dar în domeniul caligrafiei, marea căpetenie era ca un copil.

După șase luni, 26 de lideri kayapo din partea de est s-au întâlnit la Tucumã și au semnat o scrisoare în care refuzau în continuare bani de la consorțiul care construia barajul: „Noi, populația Mebengôkre Kayapo, am hotărât că nu vrem  niciun bănuț din banii voștri murdari. Nu acceptăm Belo Monte sau orice alt baraj pe Xingu. Râul nostru nu are preț, peștii pe care-i mâncăm nu au preț și fericirea nepoților noștri nu are preț. Nu vom înceta niciodată să luptăm… Xingu este casa noastră și nu sunteți bine-veniți aici.“

Cumva s-a aflat. Fața palidă fără găuri în urechi urca pe Muntele Kendjam. Era 2:30 după-amiaza și, înainte ca grupul nostru de drumeție să ajungă la jumătatea pistei  de aterizare, am adunat un alai de copii, vreo 15, un grup de fetițe și băieți, adolescenți și preadolescenți, cu fețele pictate, care cărau apă în sticle vechi de suc, și chiar un micuț exuberant care nu putea avea mai mult de patru ani: desculț și nesupravegheat de vreun părinte care să se asigure că nu se rătăcește sau nu e mâncat de vreun jaguar, otrăvit de vreun șarpe-cu-clopoței sau străpuns de ghimpii și țepii care împânzesc plantele.

Purta doar o pereche de pantaloni scurți – spre deosebire de mine, cu ghete, pălărie, cămașă, pantaloni lungi, ochelari de soare, cremă cu un factor de protecție solară de 3 milioane și trei bandane care să șteargă șuvoaiele de transpirație de proporții biblice. Am mers în șir indian o vreme, apoi copiii au trecut repede pe lângă noi, mișunând pe lângă niște tufe înalte; au tras crengile în jos și au tăiat păstăi cu fructe de inga sălbatic.

După 45 de minute, poteca a început să urce. Piatra cenușie a muntelui se deslușea deasupra; pereți verticali, fără fisuri sau crăpături evidente. La nord, sud și vest, laturile sale erau aparent imposibil de escaladat, dar capătul estic intra în pantă în pădure. Adolescenții râdeau și sporovăiau urcând abruptul, sărind peste bușteni și legănându-se pe liane. O potecă îngustă urca în zigzag pe coastă și trecea printr-o despicătură, unde trebuia să te târăști cu mâinile transpirate peste un bolovan mare.

Un povârniș lung ducea spre vârf. Toți copiii stăteau pe culme, luminat din spate de un cer albastru lăptos. Am urcat gâfâind după ei. Niște șopârle maro-cenușii alergau de colo până colo. Și copiii alergau de colo până colo, cochetând fără teamă cu golul unde cădea amețitor stânca 150 sau 180 m sau poate mai mult. Fără balustrade. Fără avertismente. Fără supravegherea adulților. Băiatul de patru ani zburda la marginea prăpastiei, râzând și bucurându-se de parcă ar fi fost cea mai minunată zi din an.

Când am început să coborâm, el a alergat înainte și m-am pomenit gândindu-mă la seara de după plecarea marilor căpetenii, când unul dintre ghizii noștri, Djyti, a venit în vizită și i-am pus o întrebare crucială: „Poți să fii kayapo și să nu trăiești în pădure?“ Djyti s-a gândit o vreme, apoi a clătinat din cap și a răspuns că nu. Apoi, ca și cum s-ar fi gândit la ceva de neconceput, a adăugat: „Ești tot kayapo, dar nu mai ai cultura ta.“

În trecut, unii antropologi au fetișizat puritatea culturală, îngrijorați de introducerea tehnologiei moderne. Dar culturile evoluează oportunist, ca și speciile – indienii din Marile Câmpii, din America de Nord, și-au luat caii emblematici de la spanioli – iar culturile tradiționale puternice se vor proteja, făcând ajustările pe care le cred capabile să le  asigure viitorul. Putem să ne întrebăm dacă un bărbat care poartă o podoabă de cap din pene de papagal și apărătoare de penis este mai valoros decât unul cu tricou cu Batman și șort. Dar cine poate trece cu vederea cunoștințele lor despre plantele și animalele pădurii sau despre valorile extraordinare ale apei curate, ale aerului nepoluat și ale comorii genetice și culturale a diversității înseși?

Este una dintre cele mai mari ironii ale Amazonului faptul că străinii presupus civilizați care au petrecut cinci secole evanghelizând, exploatând și exterminând popoare aborigene se îndreaptă acum spre acei primi locuitori pentru a salva ecosisteme importante pentru sănătatea planetei – pentru a apăra suprafețe esențiale de pământ neexploatat în fața apetitului insațiabil al lumii dezvoltate.

Prietenul meu de patru ani – nu i-am aflat niciodată numele – alergase tot drumul până acasă cu mult înainte ca eu să mă împleticesc spre pista de aterizare, ușor de parcurs. Era aproape întuneric. Poate mama lui îl pusese în fața unui televizor ca să vadă o înregistrare a unei ceremonii kayapo sau o telenovelă braziliană. Și poate că pentru el ziua de azi nu fusese atât de distractivă, cu nimic mai diferită de toate celelalte. Totuși părea greu de imaginat o viață mai perfectă pentru un copil de vârsta lui decât să fie un kayapo liber și nestingherit, în largul său în casa din pădure. Îi doresc să alerge mult timp.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*