Marsilia, creuzet multicultural

Cel mai vechi și mai mare port al Franței, Marsilia este și al doilea oraș din țară ca populație, după Paris. Spre deosebire de capitală, dezvoltările suburbane sunt minime. Munții din jurul orașului l-au menținut destul de compact. Lăcașurile de cult abundă în cartierele din jurul portului. Foto: Ed Kashi

În contextul în care tot mai multe țări europene devin națiuni de imigranți, Marsilia multiculturală prezintă o viziune a viitorului?

Text: Christopher Dickey

E o afirmație tentantă și probabil adevărată: regulile Parisului sunt făcute să fie încălcate discret la Marsilia. Capitala provinciei Provence are o reputație binemeritată de oraș dur și nesupus, de port care atrage tot felul de bunuri de contrabandă și tot felul de oameni – uneori tot de contrabandă. De-a lungul secolelor, majoritatea au venit pe mare – alianțe, planuri, încăierări, împerecheri, ospețe și chefuri, toate cu o ostentație fără rușine și fără regrete. Orașul a adăpostit refugiați persecutați, epidemii și sărăcie. Recent, valul masiv de imigranți a fost de origine majoritar musulmană, iar azi, privind de pe una dintre multele plaje ale Marsiliei, peste Mediterana, spre coasta nord-africană nevăzută, aproape că vezi potopul de oameni, în căutare de refugiu și muncă, împinși spre țărmurile Europei de tulburările tot mai răspândite din lumea arabă.

Dacă e să-i crezi pe politicienii de extremă dreaptă, valul acesta de imigranți ar însemna, inevitabil, o ofensivă a puritanismului islamic, care ar pune sub semnul întrebării obiceiurile europene, obligând toate femeile să se îmbrace ca o mireasă talibană. Dar apoi îți dai seama că mulți dintre bărbații și femeile care trec pe lângă tine pe nisipul marsiliez sunt de origine africană și arabă și că tinerele poartă bikini, nu burka. Grație sistemului de transport public deosebit de eficient, se poate ajunge pe plajele Marsiliei de oriunde din oraș în mai puțin de 45 de minute.

Așadar, câteva luni pe an bogații și săracii, albii și negrii, africanii și arabii, musulmanii, creștinii și evreii își găsesc fiecare locul lui pe nisip, se debarasează de o mare parte din haine și se așază să socializezesub soarele provensal. Dacă-i întrebi de unde sunt, n-ai să auzi Algeria, Maroc, insulele Comore sau măcar Franța. Aproape întotdeauna vor răspunde simplu: Marsilia.

În contextul în care tot mai multe țări europene devin națiuni de imigranți, Marsilia poate fi o viziune a viitorului sau chiar un model de multiculturalism. Nu că echilibrul ei ar fi ușor de menținut. În primul rând, conflictele actuale din Orientul Mijlociu stârnesc periodic valuri de teamă în acest oraș din Franța. „Pe vremea războiului din Irak, în 1991, îmi spuneam: «Situația din Marsilia stă să explodeze», din cauza imaginilor care intrau în casele musulmane prin antenele de satelit – spune Michèle Teboul, președinta ramurii provensale a CRIF, Consiliul pentru Reprezentarea Instituțiilor Evreiești din Franța. Ne spuneam: «Dacă nu explodează acum, nu mai explodează niciodată.»“ {i n-a explodat: liderii musulmani locali au reușit să calmeze spiritele, conlucrând cu alte personalități religioase. Iar în noiembrie 2005, când în mai toate zonele rezidențiale înțesate de imigranți ale Franței izbucneau flăcările revoltelor, Marsilia musulmană a rămas liniștită.

Unii localnici cred, pe bună dreptate, că miraculoasa pace socială marsilieză se datorează în mare parte plajelor, care joacă rolul unui mare creuzet. Farouk Youssoufa, în vârstă de 25 de ani, a curtat-o pe soția lui, Mina, de 20 de ani, pe Plage de Corbière, iar acum ei frecventează Plage du Prado. Youssoufa s-a născut pe o insulă franceză din arhipelagul Comore, între Tanzania și Madagascar, și pielea lui e neagră ca a oricărui african. Mina e fiica unor imigranți algerieni, născută în Franța, cu pielea deschisă la culoare. „Generația nouă e mult mai amestecată“ – spune Youssoufa, care lucrează cu băieți și fete de mai toate culorile și originile etnice imaginabile la un centru cultural dintr-un cartier mai problematic din partea de nord a Marsiliei. Pe plajă, mai mult ca oriunde, „se amestecă o mulțime de comunități – îmi spune Youssoufa într-o după-amiază toridă de mai. Voilà: cu timpul, am învățat să trăim împreună.“

Dar „voilà“, tic recurent în conversațiile din Marsilia, nu spune chiar toată povestea. Terenul neutru al soarelui și nisipului nu cuprinde întreaga viață a orașului. E adevărat, și alte ritualuri urbane unesc oamenii (de exemplu, susținerea fanatică a echipei de fotbal a orașului), dar, când se termină meciul și apune soarele pe plajă, pot răsări prejudecățile. Există destul rasism în Marsilia – spune Mina –, inclusiv printre Montague-ii și Capuleții musulmani. „Când suntem în locuri aglomerate, nu e o problemă. Dar când mergem în cartierele cu arabi, atragem destule priviri pe stradă și uneori sunt insultată.“ Trage aer în piept și dă din cap.

Astfel de povești ridică întrebarea: chiar să fie Marsilia un exemplu de armonie cosmopolitană sau este o societate la limita violenței? Răspunsul, deloc măgulitor, e „ambele“.

Primăria orașului, cu acoperiș de țigle, construită pe vremea lui Ludovic XIV, nu se ridică la standardele actuale ale oficialilor francezi. În ghidurile de călătorie e descrisă ca fiind „de proporții modeste“. Atributul nu i se aplică deloc primarului. Jean-Claude Gaudin arată pe jumătate lat față de cât este de înalt, cu sacoul la două rânduri descheiat și gulerul cămășii lila cu dungi subțiri desfăcut. Primarul, în vârstă de 72 de ani, intră greoi în încăpere și se așază la birou ca un urs care-și păzește mierea. Deține funcția din 1995 și nu pare să aibă de gând să plece prea curând.

Afară, Vieux-Port e ticsit de ambarcațiuni, ale căror catarge sclipesc în lumina albă și puternică a dimineții de vară. În ciuda căldurii, ferestrele sunt deschise fiindcă „aerul condiționat îmi irită gâtul“. Atmosfera e un amestec bizar: adie un aer subtropical într-un decor baroc.

„Marsilia e cel mai vechi oraș din Franța – începe primarul. Există de 2.600 de ani.“ Pentru o clipă, mă aștept ca Gaudin să spună, cum e obiceiul tuturor marsiliezilor, că a fost fondat de fenicieni: „Marsilia – albă, caldă, vie; Marsilia – sora mai mică a Tirului și Cartaginei, urmașa imperiului Mediteranei; Marsilia – tot mai tânără pe an ce trece“ – scria Alexandre Dumas. Dar Gaudin are altceva de spus.

„E un port – spune primarul –, așa că suntem obișnuiți ca străinii să vină aici. Orașul însuși e alcătuit, strat după strat, din populații imigrate de peste tot ca urmare a evenimentelor internaționale.“ După 1915, de exemplu, au început să vină armenii refugiați din calea genocidului din Turcia. În anii ’30, s-au așezat în Marsilia italienii goniți de fascism. După Al Doilea Război Mondial a început imigrația evreilor din Nordul Africii. Iar în 1962, după ce Franța a renunțat la controlul colonial în Algeria, Maroc și Tunisia (Maghrebul), au venit zeci de mii de pieds-noirs, „picioare-negre“, de fapt cetățeni francezi albi care fugeau din noua Algerie devenită independentă, după ce trăiseră acolo de generații întregi.

În același timp, „după decolonizarea «Africii negre», cum îi spunem noi între ghilimele – explică Gaudin – și câștigarea independenței țărilor maghrebiene“, Marsilia s-a umplut treptat de alți oameni „issus de l’immigration“ – proveniți din imigrație. Primarul pare jenat el însuși când rostește eufemismul „issus de l’immigration“, corect din punct de vedere politic, așa că îl rog să fie mai precis. „Asta înseamnă că, adesea, bunicii erau în Algeria, părinții au venit aici, iar nepoții sunt francezi, dar au un nume de familie arab“ – spune Gaudin. Cu alte cuvinte, sunt cei cu cetățenie franceză din naștere, dar considerați încă de origine străină.

Totuși primarul Marsiliei nu poate decât să presupună câți dintre locuitorii orașului – 20, 25%? – sunt issus de l’immigration. Nu știe câți sunt de origine arabă sau africană. Nu știe câți au rădăcini musulmane. Conform „valorilor republicane“ ale Franței – idealurile sale laice și egalitare –, e ilegal ca un funcționar, fie el și operator de recensământ, să colecteze date privind rasa, religia sau etnia unui cetățean. Nu numai că biserica e separată de stat, dar religia e ignorată în mod oficial. Francezul e francez: nici mai mult, nici mai puțin și nimic altceva. Dar Gaudin știe că asimilarea nu e ușoară nici la a doua sau a treia generație. Pentru orașele cu un procent mare de imigranți, marea provocare nu e, de obicei, gestionarea primului val de sosiți, ci adaptarea sau neadaptarea copiilor și a nepoților acestora.

Foto: Ed Kashi

 

Se știe că Gaudin respinge pe tăcute valorile republicane cu care se laudă Franța. Nu știe el câți musulmani are Marsilia, dar știe că trebuie să găsească soluții practice pentru conlucrarea cu ei. O metodă e eludarea liniei oficiale dintre biserică și stat. În anii ’90, primăria a creat, în colaborare cu liderii religioși, Marseille Espérance, Speranța Marsiliei, o adunare de personalități evreiești, creștine, budiste și musulmane care au păstorit orașul în timpul numeroaselor crize declanșate de conflictele din țară și străinătate din ultimele două decenii. Municipalitatea a lucrat în strânsă colaborare cu liderii religioși pentru a calma oamenii din stradă. Mai mult, orașul sprijină posturi de radio religioase, cimitire și grupuri civice. Cooperarea aceasta dintre administrație și religie nu se conformează cu politicile oficiale, dar în Marsilia domnește pragmatismul.

Gaudin amintește că plaja nu e singura caracteristică geografică de natură să țină creuzetul în funcțiune. „Norocul Marsiliei e centura de munți care o înconjoară.“ Imigranții și locuitorii mai vechi s-au obișnuit să trăiască, mai mult sau mai puțin, unii peste alții. În cei 30 de ani de după Al Doilea Război Mondial – les trente glorieuses, cum le spun francezii –, când economia înfloritoare a țării avea nevoie de lucrători străini pentru fabrici, multe orașe din Franța au ridicat la repezeală cartiere pentru imigranți în suburbiile îndepărtate. „Noi am făcut invers – spune Gaudin. Am construit în oraș.“

Centrul „e un district cu populație nord-africană foarte numeroasă“ – spune Gaudin. În inima Marsiliei, în piața de la Porte d’Aix, negustorii casbah vând djellaba (robe) voluminoase și văluri islamice, ceainăriile servesc dulciuri îmbibate de miere, iar agențiile de turism sunt specializate în pelerinaje la Mecca. Tot cartierul e un stup de imigranți care încearcă să-și găsească loc pentru viețile noi și cultura veche, chiar dacă au evoluat amândouă spre o formă diferită. Aici se află una dintre cele mai vechi moschei din oraș, El Takwa; în cafenele, domnii în vârstă care beau espresso poartă toca tradițională din insulele Comore; multe femei poartă eșarfe pe cap, hijabul musulmanelor conservatoare. Puține dintre ele au purtat vreodată vălul ultraconservator, niqab, care acoperă toată fața.

Iar acum niqabul e și mai rar. În aprilie 2011, guvernul președintelui Nicolas Sarkozy a interzis complet purtarea lui în public. Într-o zi de primăvară, lângă Porte d’Aix, după intrarea în vigoare a legii, am trecut pe lângă o tânără care arăta ca o călugăriță confuză. Era îmbrăcată în negru din cap până în picioare și își ascundea mâinile în mănuși, în ciuda soarelui fierbinte. Era clar că ar fi vrut să-și acopere și fața, dar își prinsese vălul pe spate ca să respecte noua legislație. Fața ei rotundă și drăguță avea o expresie decisă și nu mai puțin sfidătoare în trecerea ei precaută prin mulțime. Ca orice marsilieză adevărată, respecta litera legii, dar nu și spiritul ei.

De sărbătoarea musulmană Id al-Adha, Sărbătoarea Jertfei, stăteam aproape de piața de pe Rue Longue des Capucins – care arată ca orice stradă din Alger sau Tanger – cu un pahar de vin roze (de neimaginat cu o asemenea ocazie în Cairo). Mă uitam la un bărbat cu barbă care purta prin piață ceva ce mi s-a părut a fi un copil gol. Apoi mi-am dat seama că era un miel jupuit, gata de măcelărit. Sacrificarea anuală de oi în timpul sărbătorilor musulmane mari a devenit o controversă politică, pe măsură ce municipalitatea încearcă să limiteze practica la abatoarele oficiale de la marginea orașului. Dar chiar și acolo, opozanții culturii musulmane invadatoare invocă râurile de sânge ca semne ale barbarismului.

„Tendințele xenofobe se manifestă din când în când – admite Gaudin în discuția din biroul lui. Dar eu susțin exact opusul – o politică a generozității, fraternității și unității – atât cât pot.“

Testul care pune la încercare eforturile Marsiliei de a face loc populației tot mai numeroase provenite din imigrație este dacă, unde și cum se vor ruga musulmanii. Vinerea, credincioșii se revarsă pe străzi din lăcașurile de cult destul de mici din Marsilia și uneori blochează traficul. Astfel de scene sunt citate de politicienii de dreapta ca dovadă că în oraș a năvălit o hoardă islamică. „Noi, francezii, suntem înlocuiți de alt popor și de cultura, religia și stilul lui de viață – spune Stéphane Ravier, membru al Frontului Național de extremă dreaptă. Valul de imigranți a fost atât de masiv în ultimii 20 de ani, încât ne îneacă.“

„Există peste 70 de moschei și locuri de rugăciune în Marsilia“ – spune primarul Gaudin, dar e clar că numărul nu e adecvat. Ideea construirii unei moschei mari a câștigat teren. „60% din populație a fost de acord. Au înțeles că fiecare religie se cade să aibă un monument important“ – spune Gaudin. Piatra de temelie a moscheii a fost așezată în mai 2010. La eveniment a participat imamul celei mai mari moschei din Paris. Un politician din Partidul Socialist a declarat că momentul semnifica „conviețuirea comunităților în fraternitate“. Lucrările urmau să se încheie în 2013.

Trei luni mai târziu, i-am cerut unui taximetrist să mă ducă la șantier, un complex de clădiri care fusese cândva abator municipal. „{i pe mine m-ai găsit să te duc acolo? – întreabă șoferul, care, evident, nu e de acord cu moscheea. Invazia a și început“ – spune el în timp ce urcăm pe străzile în pantă.

Aprobarea comitetului pentru construcția moscheii prevedea să fie eliminată chemarea muezinului și să fie marcată ora de rugăciune cu o lumină din minaret. Dar conservatorii s-au plâns că minaretul structurii de 30.000.000 $ ar domina orizontul Marsiliei – distincție rezervată până acum pentru Basilique de Notre-Dame de la Garde.

Când am ajuns la fostul abator, nu se vedea nici urmă de minaret ridicat sau de orice fel de șantier, cu excepția unor autorizații de construcție lipite pe ziduri. În apropiere, câțiva bărbați în vârstă jucau pétanque. „Aici se construiește moscheea?“ – întreb. „Da – spune unul dintre ei, privind spre ceilalți de parcă le-ar cere acordul să vorbească –, dar nu cred că se mai face ceva.“ „De ce?“ „Chestie de bani“ – spune altul, frecându-și degetele unul de altul.

Gaudin propusese transformarea în moschee a unei părți din complexul-abator, pentru scăderea costurilor. Dar niciun musulman n-a fost de acord. Pentru mulți, simplul gând de a folosi o clădire lângă care s-au sacrificat animale în afara legii religioase era dezgustător. Au insistat ca moscheea să fie construită de la zero.

La un an după punerea pietrei de temelie, m-am dus iar la șantier. Nu se mai făcuse nimic. Unul dintre cei care organizaseră strângerea de fonduri pentru moschee fusese obligat să renunțe de către un alt organizator al comunității. După ceartă, banii s-au împuținat. Clădirea care trebuia să simbolizeze „conlocuirea fraternă“ a marsiliezilor ajunsese, dimpotrivă, să ilustreze dezbinarea profundă din rândul musulmanilor înșiși. În octombrie anul trecut, după mai multe plângeri din partea proprietarilor de magazine și a locuitorilor din zonă privind lipsa locurilor de parcare pentru credincioși, s-a anulat autorizația de construcție.

„Dacă nu ești din Marsilia, ți se pare că există un sentiment al armoniei între comunitățile ≤musulmane≥ – spune Omar Djellil, de la moscheea El Takwa, din Porte d’Aix. Dar e doar o aparență. În funcție de afinitățile culturale, oamenii preferă să-și mențină grupurile. Comorienii cu comorienii, algerienii cu algerienii, marocanii cu marocanii. Voilà!“

Pentru unii marsiliezi, motivul de îngrijorare nu e caricatura talibanizării invocată de extrema dreaptă, ci fenomenul pe care-l consideră o islamizare a populației din numeroasa clasă muncitoare a orașului – nu doar a celei provenite din imigrație. „Cred că e cert că straturile mai de jos ale societății sunt definitiv acaparate de cultura islamică– spune Michèle Teboul, de la CRIF. Avem multe căsătorii mixte cu musulmani.“

„Semn al unei integrări reale“ – spun eu.

„Depinde – spune Teboul. Depinde dacă e vorba de amestecul a două culturi, și nu de o cultură care ajunge s-o domine pe cealaltă.“ În opinia ei, instituționalizarea secularismului în Franța și prevalența corectitudinii politice au slăbit sistemele de valori ale societății și au privat oamenii de un simț solid al tradiției. „Iubirea de patrie, de țară, susținerea valorilor – fie ele religioase sau de altă natură – au fost date la o parte de poziția politică bien-pensant; iar asta a dus la destrămarea unor familii rămase fără puncte de referință, mai ales cele dezavantajate.“ Islamul – spune Teboul – oferă o structură vieții multor oameni care se simt în derivă. „Sunt convinsă de asta“ – spune ea.

Mulți tineri musulmani de ambele sexe ar fi surprinși la auzul îngrijorării lui Teboul. Menținerea tradițiilor islamice pare o cauză pierdută sau fără sens pentru cei care trăiesc într-o lume hibridă, cu culturi amestecate. Reprezentarea lor politică e minimă. Mașinăriile politice locale sunt dominate de vechea gardă, descendentă a primelor valuri de imigranți. Abundă numele italiene, nu cele arabe. La nivel național, în probleme legate de islamism, Parisul ascultă, atunci când ascultă totuși, aproape exclusiv vocea musulmanilor născuți în afara Franței. „Marele paradox e că noi, cei născuți aici, nu suntem recunoscuți – spune Djellil. Avem o cultură franceză, am mers la școală în Franța, avem cam aceleași deziderate ca prietenii noștri pe nume Jean-Pierre sau Franck – spune el. E o problemă reală, legată de generații.“

Dacă e să ne luăm după haine, muzică și cultura pop, mulți copii musulmani par să se identifice, în procesul de creștere, nu cu islamul radical, ci cu gangsta rap, importat din America. Muzica și lookul hip-hop au avut un mare succes mai ales în Marsilia, unde lumea interlopă este lumea reală pentru mulți dintre acești oameni. Solistul care își spune Soprano și-a luat numele de la serialul american omonim. E din insulele Comore și se mândrește cu credința lui musulmană. În muzică a debutat cu cântece musulmane la începutul anilor ’90, dar în scurt timp a trecut la rap. Piesa lui recentă „Regarde-moi“ („Privește-mă“) vorbește despre cum e să crești cu părinți care nu știu nici măcar un cuvânt în franceză, să înveți bine la școală, dar să găsești toate ușile spre viitor închise. Unul dintre personajele cântecului își pune o mască și jefuiește o bancă, furând ca să-și hrănească familia.

Farouk Youssoufa, consilierul pentru tineri care lucrează cu imigranți în partea de nord a Marsiliei, vede cum infracțiunile îi atrag tot mai mult. „Se vând droguri“ – spune el în timp ce ne uităm la câteva zeci de fete și băieți care exersează un dans hip-hop pentru o sărbătoare a diversității Marsiliei. „Acum cinci-șase ani, se furau multe mașini. Acum sunt multe tâlhării. Au devenit la modă.“ Soția lui Youssoufa e una dintre instructoarele de la centrul pentru tineret. O întreb dacă s-a gândit vreodată să poarte hijab. „Cred că da – răspunde și, în primă fază, rămân surprins. Dar când o să fiu mai în vârstă“ – adaugă. „Cam când?“ – întreb. Poate pe la 40 de ani – spune ea; e evident că i se pare un viitor foarte îndepărtat.

Cum va arăta Marsilia atunci? Există șanse să ajungă primul oraș vest-european cu majoritatea populației de origine musulmană. Multe alte orașe vor avea atunci la fel de mulți musulmani ca Marsilia de azi și cele mai multe se vor confrunta, la rândul lor, cu propriile lor experimente dificile privind imigrația. Dar e greu să-ți închipui că aici, pe țărmul Mediteranei, plajele vor fi mai puțin aglomerate sau că oamenii care le vor frecventa se vor considera mai mult sau mai puțin altfel decât din Marsilia.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*