Abandonați pe acoperișul lumii

Kârgâzii, nomazi de nevoie, își mână turmele prin Wakhan – o fâșie cu văi montane mărginite de versanți înalți, în Afganistanul nord-estic. Un tânăr păstor se apără de frigul mușcător al iernii cu o mască improvizată. Foto: Matthieu Paley www.paleyphoto.com

Nomazii kârgâzi din Afganistan supraviețuiesc într-unul dintre cele mai îndepărtate, înalte și încântătoare locuri de pe planetă. E o viață edenică. E iadul pe pământ.

Text: Michael Finkel
Foto: Matthieu Paley

Hanul visează la o mașină. Nu contează că nu există vreun drum. Tatăl lui, hanul de dinaintea lui, s-a străduit toată viața să obțină construirea unei șosele. La fel face și noul han. O șosea – argumentează el – ar permite doctorilor și medicamentelor să ajungă mai ușor la ei. Poate că după aceea morțile vor înceta. Ar putea veni și profesori. Și negustori. Ar putea să facă rost de legume. Atunci, poporul lui – nomazii kârgâzi dintr-un colț izolat din Afganistan –ar putea avea o șansă reală de a prospera. Drumul e misiunea hanului. Mașina e visul lui.

„Ce fel de mașină?“ – îl întreb.

„Orice mașină vrei să-mi dai“ – spune el. Vârfurile mustății i se curbează în jurul zâmbetului.

Dar deocamdată, fără mașină și fără drum, trebuie să se mulțumească cu un iac. Hanul ține unul de o frânghie trecută prin nările animalului. În jur sunt alți iaci. E zi de mutare; toate bunurile hanului trebuie legate pe spatele iacilor. Averea include o duzină de ceainice, o sobă de fontă, o baterie de mașină, două panouri solare, o iurtă și 43 de pături. Îl ajută fratele mai mic și alți câțiva bărbați. Iacii cabrează, lovesc cu copitele, fornăie; încărcatul lor cere tot atât efort ca și împachetatul.

Pentru nomazi, mutatul e un stil de viață. Kârgâzii din Afganistan se mută de două până la patru ori pe an, în funcție de vreme și de câtă iarbă au pentru animale. Își numesc ținutul Bam-e Dunya, adică „acoperișul lumii“. Sună poetic și fermecător (și e într-adevăr superb), dar mediul împinge oamenii până la limita supraviețuirii. Teritoriul lor cuprinde două văi lungi, săpate de ghețari, numite pamir, ascunse în inima munților impunători din Asia Centrală. În mare parte sunt la peste 4.250 m. Vântul e sălbatic; nu se poate cultiva nimic. Temperatura poate rămâne sub cea de îngheț chiar și 340 de zile pe an. Mulți kârgâzi n-au văzut niciodată copaci.

Văile se află într-un apendice geografic bizar, în formă de clește, ieșit din colțul nord-estic al Afganistanului. Fâșia, numită adesea coridorul Wakhan, e un rezultat al așa-numitului Mare Joc din secolul al XIX-lea, când imperiul britanic și cel rus și-au disputat influența în Asia Centrală. Cele două puteri l-au creat printr-o serie de tratate, între 1873 și 1895, ca zonă-tampon – un fel de amortizor geografic – pentru ca Rusia țaristă să nu aibă contact direct cu India Britanică. În secolele de dinainte, zona făcuse parte din Drumul Mătăsii, care lega China de locuri din Vest, rută pentru armate, exploratori și misionari. Marco Polo trecuse pe aici la sfârșitul secolului al XIII-lea.

Dar în cele din urmă revoluțiile comuniste – din Rusia, în 1917, și China, în 1949 – au închis granițele. Fostul coridor a devenit fundătură. Acum, în era postcolonialistă, coridorul e mărginit de Tadjikistan la nord, Pakistan la sud și China la est. Către vest, cea mai mare parte a Afganistanului pare uneori atât de departe – coridorul are cam 320 km lungime –, încât unii kârgâzi o consideră o țară străină. Se simt închiși într-un avanpost îndepărtat, îngrădiți de zimții vârfurilor înzăpezite, pierduți în vârtejul istoriei, politicii și al conflictelor.

Cel mai apropiat drum – cel pe care hanul vrea să-l vadă extins în teritoriul kârgâz – e la cel puțin trei zile de mers prin munți, pe o potecă de unde orice cădere poate fi fatală. Cel mai apropiat oraș mai mare, cu magazine și un spital rudimentar, e la încă o zi depărtare. Izolarea extremă e motivul ratei catastrofale a mortalității printre kârgâzi. Nu există doctor sau clinică, iar medicamentele sunt puține. În mediul aspru, până și suferințele mărunte – un nas înfundat, o durere de cap – riscă să se agraveze repede. E posibil ca rata mortalității infantile la kârgâzii afgani să fie cea mai ridicată din lume. Nici jumătate nu ajung să împlinească cinci ani. E ceva obișnuit pentru părinți să piardă cinci, șase, chiar șapte copii. Un număr alarmant de femei mor în timpul travaliului.

Abdul Metalib și soția lui, Halcha Khan, au început să fumeze opiu după ce le-a murit un fiu; toți cei 11 copii le-au murit înainte de a împlini șase ani. Mulți kârgâzi spun că folosesc drogul ca să scape de durere, fiindcă n-au nici doctori, nici medicamente. Până la 50% dintre nomazi ar putea fi dependenți. Foto: Matthieu Paley   www.paleyphoto.com

Am cunoscut un cuplu, Halcha Khan și Abdul Metalib, care au avut 11 copii. „În fiecare an mai murea unul“ – spunea Abdul. Au murit în fașă, când de-abia începuseră să umble sau la 5-6 ani. Mulți au murit, probabil, de boli ușor tratabile. L-au înfășurat pe fiecare într-un giulgiu alb și l-au îngropat într-un mormânt puțin adânc. „Asta m-a distrus“ – spunea Abdul. Ca să scape de durere, soții au apelat la opiu. Drogul la îndemână a generat o epidemie de dependență printre kârgâzi. Un singur copil, un băiat, le-a trăit până la cinci ani. Apoi s-a dus și el.

Hanul cunoaște lumea de afară. A călătorit de două ori în afara regiunii Wakhan și face schimb de vești cu negustorii care se aventurează în teritoriul kârgâz, ca să-și dea la schimb animale pentru bunuri cum ar fi textile, bijuterii, opiu, ochelari de soare, șei, covoare și, mai nou, telefoane mobile – nu pentru convorbiri (nu există semnal), ci pentru ascultat muzică și făcut fotografii.

Hanul își dă seama că, pe zi ce trece, restul planetei îi lasă poporul tot mai în urmă. Nomazii kârgâzi, vreo 1.100 cu totul, de-abia au pus pe picioare un sistem de învățământ rudimentar. Nici hanul n-a învățat să scrie și să citească. Știe că, în alte părți, mai toată lumea are acces la servicii medicale, că lumea e conectată cu ajutorul mașinilor și al computerelor. Știe că nu e normal să vezi copiii murind așa.

E o povară grea pentru un conducător tânăr. Hanul are doar 32 de ani și nu i-ai da o zi mai mult – nici mustața, cu vârfuri răsucite, expresive, nu-i ascunde aerul tineresc. E și destul de scund, la 1,70 m, și se mișcă cu o energie nervoasă, iepurească. Are ochii de un căprui deschis, pielea îmbujorată, tăbăcită de vânt, și îi place să poarte o căciulă îmblănită cu urechile legate în creștet. Ca majoritatea bărbaților kârgâzi, e îmbrăcat de sus până jos în negru. Nu se dă în lături de la câte o glumă mai deocheată.

Îl cheamă Hajji Roshan Khan. El și soția lui, Toiluk, au patru fete. „Hajji“ e titlul onorific, care arată că a făcut hagialâcul la Mecca. Kârgâzii sunt musulmani sunniți; în 2008, tatăl lui, Abdul Rashid Khan, l-a luat cu el – doar pe el, dintre cei 14 copii – în Arabia Saudită. Era prima oară când ieșea din Wakhan. Cealaltă dată a fost în primăvara trecută, când a mers la Kabul, unde s-a întâlnit cu miniștrii afgani și cu președintele Hamid Karzai, ca să solicite fonduri pentru construirea unei clinici, a două școli și, firește, a drumului.

Tatăl lui a fost și el han, dar poziția de lider tribal nu e ereditară. Trebuie aprobată de bătrânii comunității. La moartea lui Abdul Rashid Khan, în 2009, se știa clar pe cine voia să lase în locul lui. În vara aceea, Er Ali Bai, unul dintre cei mai respectați kârgâzi, i-a invitat în tabăra lui pe bătrânii cei mai de seamă. Tabăra e diviziunea principală a vieții kârgâze – între trei și zece familii care migrează împreună și duc la păscut turma de  iaci, oi din rasa caracul și capre cu păr lung.

Kârgâzii nu sunt săraci. Unitatea monetară de bază e oaia. Un telefon celular costă o oaie. O mireasă, o sută. Foto: Matthieu Paley   www.paleyphoto.com

Kârgâzii nu sunt săraci. Banii de hârtie lipsesc aproape cu desăvârșire, dar multe tabere au turme cu sute de animale valoroase, inclusiv caii și măgarii pentru transport. Unitatea monetară de bază e oaia. Un telefon celular costă o oaie. Un iac, cam 10 oi. Un cal bun, 50. Pentru o mireasă, 100 de oi. Cele mai bogate familii dețin simbolul suprem al bunăstării kârgâze – bactriana, cămila cu două cocoașe care pare mereu țâfnoasă.

Er Ali Bai are șase cămile. Are 57 de ani și șchioapătă tare, rezemat într-un băț de drumeție telescopic, pe care i l-a dat un musafir. Când are chef, mai altoiește pe cineva în joacă – dar dureros – cu bățul. Îi place să vorbească la walkie-talkie. Stațiile de emisie-recepție, introduse recent de negustorii ambulanți, permit schimbul de știri între tabere, deși informația e adesea la fel de precisă ca la telefonul fără fir. Er Ali Bai deține singura găină din teritoriul kârgâz. Are doar un picior. Celălalt i-a degerat.

La tabăra lui Er Ali Bai au venit vreo 40 de bărbați să-l ungă oficial pe noul han. S-au așezat afară pe pături, într-un cerc larg. S-au sacrificat oi și capre – începutul tradițional al oricărui eveniment la kârgâzi. O bucată de grăsime din jurul cozii de oaie, fiartă până devine gelatinoasă și de un galben pal, e o mare delicatesă. Întrunirea a durat peste opt ore. La final, toată lumea a căzut de acord ca Hajji Roshan Khan să fie noul conducător.

Doar fiindcă s-a ajuns la un acord nu înseamnă că hanul e bine văzut. De fapt, mulți se îndoiesc serios de el. Nu e de mirare. Kârgâzii sunt cunoscuți ca fiind arțăgoși și independenți. Rareori se adună în jurul unui lider – spune Ted Callahan, antropolog, care a trăit printre ei mai mult de un an. O glumă kârgâză spune că, dacă lași trei oameni într-o iurtă și revii peste o oră, găsești cinci hani.

Unii spun că noul han e prea tânăr. Sau prea neexperimentat. Spun că fumează opiu. (El insistă că s-a lăsat.) Spun că nu e sangeen, ceea ce înseamnă „tare ca piatra“, o expresie a puterii și rezistenței pe care le caută kârgâzii la o căpetenie. Un grup îl vrea han pe un rival din capătul celălalt al văii. Alții insistă că nu mai au nevoie de han; s-a dus vremea lor.

Dar cel mai mare susținător al noului han e Er Ali Bai. Unii critici se plâng că trebuia ales un aksakal – un „barbă-albă“. „Da – răspunde Er Ali Bai. Unii oameni au bărbi lungi. Și țapii au bărbi lungi. Trebuia să alegem un țap?“ Nu există motiv de îngrijorare – adaugă el. „Va ajunge un mare han.“

Totuși tânărul han își face griji. Se străduiește să-și convingă poporul că e conducătorul potrivit. Așa că se zbate să rezolve problemele covârșitoare din lupta kârgâzilor pentru supraviețuire într-unul dintre cele mai necruțătoare locuri de pe Pământ.

În ziua mutării, hanul trebuie să se asigure că iacii încărcați vor ajunge la tabăra de vară. E spre sfârșitul lui iunie, dar ninge și fulgii cad în spirale din norii ca smântâna. Dar hanul nu poate aștepta. Ca să se regenereze, iarba din tabăra de iarnă nu se poate lipsi de nicio zi din sezonul de creștere, și așa scurt.

Bărbații kârgâzi se adăpostesc într-o peșteră folosită de păstori, în drumul anual din munții lor până la cel mai apropiat târg din Pakistan: o călătorie înghețată ce durează cinci zile. Vor oferi vite, lână și lactate în schimbul a tot felul de mărfuri, de la ceai la televizoare. Foto: Matthieu Paley   www.paleyphoto.com

Iarna, hanul și familia lui trăiesc într-o colibă mohorâtă de pământ, cu pereți groși, iar în restul anului, într-o iurtă. Fiecare tabără kârgâză urmează un traseu de migrație relativ simplu: iarna trăiesc pe fața sudică, mai caldă a văii, iar vara traversează aproximativ opt kilometri până pe panta opusă. Încalec unul dintre iacii mai blânzi ai hanului și mă alătur procesiunii.

Cât vezi cu ochii, orizontul e înțepat de vârfuri ascuțite până la cer. Aici, pe acoperișul lumii, se întâlnesc câteva dintre cele mai înalte lanțuri muntoase ale Asiei – Hindu Kush, Karakorum, Kunlun –, într-o încâlceală de munți atât de densă, încât i se spune Nodul Pamir. Tot de aici, din coridorul Wakhan, izvorăsc râuri care curg atât spre est, cât și spre vest, printre care Amu Daria, „râul-mamă“, unul dintre principalele cursuri de apă din Asia Centrală.

Ajungem pe malul Râului Aksu. În această perioadă a anului, odată cu topirea mai rapidă a zăpezii, apele îi sunt adânci și iuți. Iacii încărcați ai hanului intră în râu. Doi alunecă și sunt purtați de curent în aval, cu boturile deasupra apei, cu privirea îngrozită, în timp ce poverile li se îmbibă cu apă.

Pe cal, cumnatul hanului, Darya Bai, se repede în apă. Cu hățurile într-o mână, se apleacă lateral din șa, apucă un iac de grumaz și încearcă să-l tragă după el. O clipă pare că iacii și încărcăturile vor fi luați de ape cu tot cu cumnat. Dar ajung într-un meandru cu apă mai potolită și, în scurtă vreme, iacii ies pe malul opus, șiroind și tremurând, urmați de Darya Bai.

Următorul traversează hanul, călare pe cal, cu fiica lui de cinci ani, Rabia, care-l ține bine pe după mijloc și ridică picioarele ca să nu se ude. Arizo, fiica de doi ani, stă în spatele soției, iar celelalte două fete, Kumush Ai (Lună de Argint), de șase ani, și Jolshek, de trei ani, călăresc împreună cu unchiul lor.

Ajung într-o zonă cu iarbă de la gura unui canion îngust, umplut de ghețari. Câteva capre îi privesc de pe o stâncă ascuțită. Vântul – brutalul și neobositul bad-e Wakhan – se întețește. Fulgii săgetează pieziș și înțeapă fețele. Iacii sunt descărcați și poverile sunt puse grămadă.

Soția și copiii hanului se înghesuie zgribuliți unii în alții, în timp ce bărbații încep să ridice iurta, ascultând muzică kârgâză la telefonul mobil – o melodie cu ritm repetitiv cântată la komuz, o lăută cu trei corzi. Iurta se instalează ca un puzzle, în câteva ore. Odată terminată, nu pare cine știe ce din afară: seamănă cu un cartof fiert noduros, acoperit de pâsla de un alb murdar făcută de kârgâzi.

Kârgâzii nu sunt dintre cele mai vesele popoare. Nu prea râd. N-au cărți de citit, nici cărți de joc, nici alte distracții. Singurul lor dans presupune fluturarea domoală a unei batiste și cam atât. Cu o singură excepție – un băiețel care a umplut un caiet cu portrete minunate în creion –, n-am văzut pe cineva interesat de artele plastice. Nunta la care am asistat a fost șocant de posomorâtă, cu excepția unui meci de buzkashi, un sport rapid și violent, jucat călare, cu o carcasă de capră decapitată pe post de minge.

Kârgâzii pot părea neciopliți. E acceptabil să pleci în mijlocul conversației. De mai multe ori, câte un bărbat și-a vârât mâna în buzunarul meu fără să-mi ceară voie, ca să vadă ce am acolo. Sau mi-a smuls ochelarii de pe nas ca să se uite la ei. Când mănâncă, hăcuiesc carnea în bucăți mari, după care ascund resturile în buzunare. Rareori cântă.

Poate e de înțeles. Cum spune și hanul, pe aici „îmbătrânești repede“. Poate că atunci când ți-e mereu frig, când îți vezi câte șase copii murind, devii mai puțin sensibil. Poate ținutul e prea bătut de vânturi, prea izolat, prea aspru. Dacă nu te omoară, te amputează; îți răpește capacitatea de a te bucura.

Asta până intri într-o  iurtă kârgâză. Dai la o parte ușa de pâslă grea. Brusc, totul se schimbă. Lumea de afară dispare: ai intrat într-un tărâm al minunilor kârgâze. Păturile, covoarele, carpetele de perete și de tavan sunt împodobite cu modele complicate – unduitoare, înflorate, pestrițe, halucinante, caleidoscopice. Aici mănâncă, doarme și evadează familia, într-o încântătoare explozie de culoare.

În centrul iurtei se află un foc deschis sau o sobă de fier. În ținutul kârgâz nu există lemne. În locul lor este ars bălegarul de iac, care împrăștie chiar un miros dulceag. Ceainicul e mereu la fiert. De fapt, mai multe ceainice. Ceaiul e băutura principală a kârgâzilor; îl beau cu lapte de iac și sare și parcă nu se mai opresc. „Beau 120 de căni pe zi“ – mi-a spus Er Ali Bai. Probabil nu exagera prea mult.

Kârgâzii mănâncă, de asemenea, iaurt din lapte de iac, înțepător și gros, și o brânză tare, kurut, pe care mai întâi o înmoi în gură câteva minute și de-abia apoi o mesteci. Mai mănâncă lipii rotunde, nedospite, cât o pizza. Carnea e doar pentru adunări speciale. Singurul aliment care seamănă a legumă e o ceapă sălbatică minusculă, cât un bob de mazăre.

Adolescenta Bibi Zohra va schimba în curând vălul stacojiu al copilăriei cu toca albă a nevestelor. Urmează să se mărite cu un bărbat de două ori mai în vârstă și o așteaptă un viitor riscant: rata mortalității în travaliu e cutremurător de mare printre femeile kârgâze, de circa 500 de ori mai mare decât în țările dezvoltate. Foto: Matthieu Paley   www.paleyphoto.com

Există însă ceva ce e mai expresiv decât iurta kârgâză. Femeia kârgâză. Bărbații se îmbracă de parcă s-ar duce zilnic la înmormântări. Femeile kârgâze sunt opere de artă. Pe creștet poartă o tocă înaltă, cilindrică, drapată cu eșarfe uriașe – roșii pentru cele necăsătorite și albe pentru cele măritate – care le flutură în urmă ca o capă de supererou.

Poartă rochii lungi, de un roșu aprins, de obicei cu veste roșii pe deasupra. De vestă atârnă un mozaic uimitor de zorzoane sclipitoare. În jurul gulerului sunt cusuți zeci de nasturi de plastic. Mai au broșe de alamă în formă de soare și punguțe de piele cu versete din Coran. Am văzut și monede, chei, scoici, sticluțe de parfum și gheare de vultur. O femeie avea șapte unghiere prinse pe piept. La fiecare pas, kârgâzele clincăne ca niște clopoței de vânt.

Părul e împletit în două sau mai multe cozi lungi, prinse cu ornamente de argint. Poartă mai multe coliere și cel puțin un inel pe fiecare deget, mai puțin pe cel mijlociu – chiar și pe degetul mare. Brățări din belșug. Cercei lungi. Rareori e suficient un ceas – mai bine să fie două-trei. Am văzut chiar și șase.

Femeile au un șir nesfârșit de treburi zilnice – mulsul iacilor de două ori, cusutul, gătitul, curățenia, creșterea copiilor. Rareori vorbesc de față cu bărbații. Am petrecut o jumătate de oră încercând s-o conving pe una, pe cât se poate de politicos, să-mi explice de ce poartă trei ceasuri. Până la urmă, mi-a răspuns. „E frumos.“ N-am schimbat o vorbă cu soția hanului, deși am trăit la ei în tabără o săptămână.

Cele mai multe femei pe care le-am văzut nu ajunseseră niciodată la mai mult de câțiva kilometri de locul unde se născuseră – cea mai lungă călătorie a lor fusese drumul la tabăra soțului, după căsătorie. „Nu suntem poporul acela prost care lasă femeile să umble pe unde vor“ – mi-a explicat hanul. Toate căsătoriile kârgâze sunt aranjate, de obicei când soția e încă adolescentă. Hanul și soția lui se căsătoriseră la 15 ani.

Una dintre puținele femei care au stat mult de vorbă cu mine a fost Bas Bibi, o văduvă fără griji și prejudecăți. Estima că ar avea 70 de ani. Avusese cinci fii și două fiice. Muriseră toți. „Bărbații nu mulg niciodată animalele – mi-a spus ea. Nici nu spală rufe. Nici nu gătesc. Dacă n-ar fi femeile, nimeni n-ar trăi nici măcar o zi!“

Cu biciul în gură, un kârgâz își mână calul în buzkashi, o competiție asemănătoare cu jocul de polo călare – doar că în locul mingii e o carcasă de capră fără cap. Buzkashi e sport național afgan. Kârgâzii îi spun ulak tartysh, „apucă-iedul“. Foto: Matthieu Paley   www.paleyphoto.com

De-a lungul istoriei lor, kârgâzii au respins mereu ideea de a fi controlați de un guvern sau de a servi ca vasali unui rege. „Suntem oameni neîmblânziți“ – m-a informat cu mândrie un bărbat kârgâz. Originile le sunt neclare. Sunt menționați pentru prima oară într-un document chinezesc din secolul al II-lea d.Hr. și se crede că veneau din Munții Altai, din Siberia și Mongolia de azi. Numele „kârgâz“ ar putea fi, conform antropologului Nazif Shahrani, compus din kârk, care înseamnă „patruzeci“, și kâz, adică „fată“ – etimologie pe care kârgâzii o interpretează drept „descendenții a patruzeci de fecioare“.

Kârgâzii afgani n-au fost niciodată un trib numeros. Au cutreierat Asia Centrală secole la rând – erau temuți pentru jaful caravanelor de pe Drumul Mătăsii –, iar în secolul al XVIII-lea începuseră deja să folosească văile în care locuiesc acum drept pășuni de vară. La sosirea iernii, plecau în locuri mai calde, ca să evite anotimpul lung și nemilos pe care acum trebuie să-l îndure. Dar apoi au apărut marile imperii și, cu ele, Marele Joc, urmat de răspândirea comunismului. În 1950, toate granițele erau deja închise și – cum spune Ted Callahan – kârgâzii „au devenit automat cetățeni afgani“, închiși în coridorul Wakhan tot anul. În 1978, Kabulul a fost zguduit de o lovitură militară, urmată de amenințarea invaziei sovietice. Kârgâzii se temeau că și Afganistanul va deveni comunist. Mai toți kârgâzii, vreo 1.300, au ales să-l urmeze pe hanul de atunci – Rahman Kul – și să fugă în Pakistan peste Munții Hindu Kush.

Bolile au ucis o sută dintre ei în prima vară trăită ca refugiați. Rahman Kul și-a îndemnat oamenii să rămână în Pakistan – avertizându-i că soldații sovietici din Afganistan aveau să le interzică religia și să le distrugă libertatea – dar mulți kârgâzi erau dezamăgiți de conducerea lui. Le lipsea traiul pe acoperișul lumii.

În curând a urmat schisma. Abdul Rashid Khan, tatăl hanului actual, a condus circa 300 de kârgâzi înapoi în Afganistan – printre ei era și Er Ali Bai. Atunci a fost declarat han Abdul Rashid. Când au sosit, trupele sovietice au fost îngăduitoare cu kârgâzii, iar în ultimele trei decenii populația a sporit până la cifra actuală de peste o mie, în ciuda mortalității ridicate.

Cei rămași în Pakistan cu Rahman Kul s-au așezat până la urmă în Turcia estică, unde trăiesc acum într-un sat cu case identice, aliniate, cu electricitate, televiziune prin cablu, drumuri pavate și mașini. Li s-au dat nume de familie turcești. Le plac jocurile video și vasele de toaletă cu rezervor. Au fost îmblânziți.

În timpul ultimei călătorii la Kabul, hanului i s-a inflamat apendicele. A mers la spital și a fost operat. Ce mare lucru. Dar l-a tulburat profund. „Dacă s-ar fi întâmplat aici, acum  eram mort – spune el. Aici, mulți mor din asta.“

Uneori, printre kârgâzii afgani – mai ales noaptea, la o cană de ceai, în căldura iurtei – se pune întrebarea: nu le-ar fi mai bine oare altundeva? Văile kârgâze sunt ferite de luptele care afectează restul țării, dar aici viața seamănă cu un permanent joc de zaruri. Gândul de a pleca din nou, de data asta definitiv, pare să–i obsedeze. Unii vorbesc despre o mutare în fosta republică sovietică Kârgâzstan, de care îi leagă limba și etnia. Dar nu e prea clar dacă pot face asta.

Nici tânărul han nu e imun la astfel de gânduri. În momentele de sinceritate, recunoaște că și-a imaginat cum ar fi să se mute cu familia, să se așeze într-un oraș, undeva pe teritoriul principal al Afganistanului. Să trăiască o viață normală. Poate vine și vremea când trebuie să-ți părăsești locul de baștină – se gândește hanul.

A doua zi după sosirea la tabăra de vară, vin vești importante. Doi ingineri, funcționari guvernamentali  de la Kabul, au venit la capătul drumului construit ca să prospecteze unele trasee care ar prelungi drumul prin munți, în teritoriul kârgâz. Hanul trebuie să le iasă în întâmpinare – călărind trei zile din zori până-n seară.

Soția îi scoate cele mai bune haine dintr-un cufăr de metal din iurtă – un costum de lână, cu dungi subțiri, cizme de călărie înalte, din piele, și o eșarfă în alb și negru. Se simte că e entuziasmat. Poate că norocul poporului său se va schimba. „Toți se vor bucura“ – spune el. Soția îi dă o sticlă cu apă de colonie de un albastru închis și o cutiuță mică de alamă cu naswar, tutunul de mestecat afgan cu aromă puternică. Încalecă. Șansele să se construiască drumul – spune el – sunt „de sută la sută“. Șfichiuiește coapsa calului cu cravașa.

Îl privesc cum coboară în galop prin vale. Realitatea pare să-i contrazică încrederea. Într-o țară lovită crunt de sărăcie și măcinată de conflicte la tot pasul, nu prea are sens construirea unui drum de milioane de dolari – poate chiar sute de milioane – pentru binele unei populații de vreo mie de oameni. „Nu construiește nimeni niciun drum“ – crede Er Ali Bai. Își amintește că și pe vremea tatălui hanului au venit pe-aici ingineri care spuneau că prospectează pentru construirea unui drum. Nu s-a întâmplat nimic.

Tot Er Ali Bai subliniază că drumul ar aduce partea lui de probleme. Da, ar ușura accesul doctorilor și al profesorilor. Dar și al turiștilor. Și al trupelor militare. Ar năvăli lumea de afară, ceea ce – spune Er Ali Bai – i-ar îmbia pe tineri să-și dorească o viață cu mai puține provocări. Să vrea și mai mult să plece. „Unii cred că, dacă ajung să conducă o mașină, or să fie fericiți – spune Er Ali Bai. Dar locurile astea sunt foarte frumoase. Avem un trai plin de iubire, cu familia. E cel mai pașnic loc din lume.“

Aici priveliștea e cuprinzătoare; trece mult până-l pierd din vedere pe han, care se îndepărtează pe calul care stârnește un praf roșu-cafeniu. E o zi superbă, caldă, iar vântul e pe cât de potolit poate fi pe aici. Mi-l imaginez pe han la volanul unei mașini, cu geamurile coborâte, cu părul învolburat de vânt, conducând pe lângă piscurile albe care strălucesc în bătaia soarelui. Dar înțeleg, în același timp, că dacă reușește, dacă munca îi e răsplătită, dacă se construiește drumul, dacă i se îndeplinește visul, atunci vremea nomazilor kârgâzi tradiționali – tribul de oameni aspri și mândri, care au supraviețuit aproape 2.000 de ani – se va sfârși.

 

Articolul a apărut în ediția din martie 2013 a revistei National Geographic România.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*