Primii australieni

Savurând soarele și marea, Mawunmula Garawirrtja, o tânără aborigenă yolngu, plutește într-un ochi de apă lăsat de maree, în apropiere de comunitatea Bawaka, pe țărmul Ținutului Arnhem, din Nordul Australiei. Foto: Amy Toensing

Aborigenii au avut tot continentul la dispoziție 50.000 de ani. Astăzi, ei reprezintă sub 3% din populație, iar modul lor de viață tradițional aproape că a dispărut. În regiunile lor semiautonome însă cultura lor străveche încă rezistă.

Text: Michael Finkel

Foto: Amy Toensing

Un deget de-a curmezișul gâtului și privirea spre largul mării. Acesta e semnalul. Cei doi bărbați își înșfacă sulițele cioplite cu mâna din lemn de eucalipt și pășesc desculți pe pământul roșu, până la malul apei. Urcă apoi în bărcuța de aluminiu, pornesc motorul , străbat unul din golfurile calde ale Mării Arafura, la  marginea sălbatică a Teritoriului de Nord al Australiei.

Terrence Gaypalwani stă la proră,  drept și cu picioarele depărtate pentru echilibru, privind atent apa și indicând cu vârful suliței direcția de mers. Are 29 de ani și e deja vânător cu experiență. Peter Yiliyarr, trecut de 40, un cetățean venerabil, se ocupă de motor. Țărmul e o dantelărie de rădăcini de mangrove; soarele e un reflector. Nici urmă de alți oameni. Gaypalwani doar privește și arată. Treizeci de minute. Bărbații nu au vorbit deloc. Chiar și atunci când nu vânează, tribul yolngu comunică uneori doar prin semne.

Apoi Gaypalwani își ridică sulița, se pregătește de aruncare, iar eu mă uit peste marginea bărcii și văd o umbră mare în apă. Yiliyarr ambalează motorul, sulița e azvârlită  cu un gest violent. Umbra se ridică, sulița cade și cele două se intersectează la suprafața apei.

Țestoasa, lovită, se scufundă în adâncuri. Lungă cât o cadă și probabil mai bătrână decât oricare dintre ei. După cum a fost gândit, vârful de metal al suliței, îngropat în carapace, se desprinde de coada de lemn. Bățul plutește, dus de apă – îl vor recupera mai târziu, dar de vârful suliței a fost legată o frânghie, pe care Yiliyarr o tot desface dintr-un colac. Ambii bărbați au cicatrici subțiri și alungite, de-a latul  palmelor și al pieptului. Frânghia ajunge la capăt, de care e prinsă o baliză albă, cât o minge de baschet. Zboară din barcă și dispare în adâncuri. Bărbații rămân în picioare, scanând suprafața apei.

Mingea reapare, iar barca o pornește spre ea. De această dată, sulița e în mâna lui Yiliyarr, iar când țestoasa se ivește, el o lansează și, din nou,

sulița e credincioasă. Vârful se desprinde și o a doua funie începe să se descolăcească. Gaypalwani culege din apă prima frânghie și amândoi trag ritmat, cu  putere, cu venele umflate, până când, în scurt timp, țestoasa e trasă  la marginea bărcii.

Bărbații apucă fiecare câte o înotătoare groasă, care se zbate. Își proptesc picioarele în marginea bărcii și se lasă pe spate. Țestoasa e scoasă din apă, bărbații cad pe spate și animalul alunecă în ambarcațiunea ușoară, pe care o face să se clatine sub greutatea ei.

Yolngu mănâncă fiecare bucată comestibilă din țestoasele-marine, de la organele interne până la țesutul galben al articulațiilor. Foto: Amy Toensing

Înainte să pot merge să vizitez Matamata, un sătuc de aproximativ 25 de locuitori, pierdut în sălbăticia australiană, am fost obligat să cer permisiunea mamei lui Gaypalwani. Phyllis Batumbil este matriarha comunității: o femeie cu opinii clare, al cărei râs îți slăbea șnurul de la pălărie și a cărei privire mânioasă putea, și adesea chiar reușea, să facă un câine să schelălăie. Există două telefoane în Matamata. Batumbil e proprietara unuia. Restul satului îl folosește pe celălalt.

Când am sunat, mi-a răspuns Batumbil. Vorbește mai multe dialecte de yolngu matha, limba populației yolngu, dar și o engleză excelentă. Ca mulți yolngu, folosește un nume englezesc și unul aborigen, dar preferă să i se spună pe cel de-al doilea. Batumbil este artistă. Pictura e una dintre numeroasele ei vocații. Am luat legătura cu ea prin directorul unei galerii de artă, care o reprezintă. Ea pictează pisici-de-mare, șopârle și alte totemuri sacre, într-un stil profund simbolic, pe coajă de copac și pe butuci scobiți, folosind o pensulă din propriul păr.

Am întrebat-o pe Batumbil dacă aș putea rămâne în Matamata vreo două săptămâni, explicându-i că aș plăti pentru masă și casă. Am primit permisiunea. Ce aș putea să aduc? – am întrebat.

„Cina pentru 25 de persoane“ – mi-a răspuns.

Am închiriat un Cessna dintr-un orășel din apropiere și  am zburat jos, pe deasupra vegetației, peste copacii firavi, drepți și risipiți ca un transplant de păr nereușitPână am ajuns  la un luminiș mare, dreptunghiular, lângă un grup de case ca niște vagoane de marfă. Aici a aterizat. Batumbil stătea sub un arbore bătrân de mango, împletind o poșetă din fibre naturale, înconjurată de cei cinci câini ai ei. Purta o bluză neagră scurtă fără mâneci, un sarong violet intens, ochelari de citit cu rame de plastic și ojă roșie. Părul ei, o claie de zulufi negri țepoși, era adunat în vârful capului cu o panglică galbenă.

Am descărcat două genți cu lucrurile mele și o duzină de pungi de cumpărături. Cina pentru 25 de persoane – am precizat – era o încărcătură destul de grea. Batumbil a aprobat din cap. Ia te uită ce de mâncare – a zis ea. Îți imaginezi că ai putea prinde toate astea într-o singură zi, folosind doar o suliță? Și la fel a doua zi și în ziua următoare? I-am răspuns că ar fi imposibil. Aborigenii – mi-a spus ea – asta fac în fiecare zi, de cel puțin 50.000 de ani.

Dintre care, timp de 49.800 de ani au avut continentul doar pentru ei. Cândva existau aproximativ 250 de limbi aborigene diferite, cu alte câteva sute de dialecte și multe alte clanuri și subgrupuri. Însă în mare parte, spiritual și cultural vorbind, toate se suprapuneau, iar indigenii australieni cu care am vorbit eu mi-au spus că nu era o insultă să-i combin pe toți laolaltă, sub titlul general de aborigeni. Ei înșiși își spun „aborigeni“. Au trăit câteva mii de generații în grupuri mici, nomade, potrivite traiului de vânători-culegători, deplasându-se în ritmul lor pe vastele întinderi ale Australiei. Apoi, pe 29 aprilie 1770, exploratorul britanic James Cook și-a ancorat nava, Endeavour, pe țărmul de sud-est. Au urmat două secole cumplite de obliterare culturală – masacre, boli, alcoolism, integrare forțată și capitulare.

Astăzi mai trăiesc în Australia peste o jumătate de milion de aborigeni, sub 3% din populație. Puțini au învățat vreodată să execute un dans aborigen sau să vâneze cu sulița. Mulți antropologi spun că aborigenii au cea mai longevivă religie din lume și cele mai longevive forme de artă continue – stilurile de pictură cu linii încrucișate și puncte, folosite cândva în peșteri sau adăposturi de stânci. Aborigenii reprezintă una dintre cele mai durabile societăți care au existat vreodată pe planetă . Dar  stilul lor de viață tradițional a dispărut acum aproape complet.

Aproape. Au mai rămas câteva locuri. Cel mai important e regiunea numită Ținutul Arnhem, unde se află Matamata, alături de alte peste douăzeci de comunități, conectate prin drumuri de țară accesibile doar pe vreme uscată.

Ținutul Arnhem nu e complet izolat de lumea modernă. Are electricitate solară, telefoane prin satelit, bărci de aluminiu și televizoare cu ecran plat, conectate la DVD-playere. Rămâne totuși un teritoriu destul de impenetrabil, plin de țepi, șerpi, gângănii și crocodili. Dacă noua generație preferă supermarketul în locul suliței, atunci se cheamă că acesta e cu adevărat sfârșitul. M-am întrebat care ar fi șansele reale de supraviețuire. Așa că am sunat-o pe Batumbil.

Mi-a scanat sacoșele de la supermarket și m-a întrebat dacă erau într-adevăr pentru toată lumea. Am asigurat-o că da. Câteva momente mai târziu – nu știu ce semn a făcut – oamenii s-au adunat în jurul alimentelor. Adusesem fripturi și legume, conserve de ravioli și cutii cu sucuri de fructe. Matamata este, practic, o familie extinsă, unde trăiesc copiii, nepoții, verii și frații lui Batumbil. Cât ai clipi, totul fusese împărțit, chiar și gustările pe care mi le luasem pentru mine. Câteva pungi verzi, goale, se roteau în bătaia vântului.

Probabil că expresia m-a dat de gol. Batumbil m-a întrebat dacă îmi era foame. Am recunoscut că da. „Du-te cu băieții și prindeți o broască țestoasă“ – au sunat instrucțiunile ei.

Focul e o unealtă, un dar și un posibil pericol – învață încă de la o vârstă fragedă copiii ananga din Watarru, unul dintre numeroasele ținuturi aborigene, unde tradiția rămâne făclia călăuzitoare. Foto: Amy Toensing

Iată cum se mănâncă o țestoasă-marină. Mai întâi, sapi o groapă foarte mare, pentru foc. Aduni lemne. Le aprinzi. Pui în foc câteva pietre mari cât pumnul, apoi târăști țestoasa peste ele, astupi cu surcele găurile făcute de suliță în carapacea ei, ca să nu se scurgă sângele cât se coace, și o decapitezi cu un topor. E bine să păstrezi capul: carnea de pe obrajii țestoasei e delicioasă. Tragi afară furtunul lung și alb al intestinelor. Și acestea vor fi mâncate, dar mai întâi trebuie curățate și fierte.

Cu două bețe pe post de clește, iei pietrele încinse  pe foc și le bagi în gaura din gâtul țestoasei – asta va coace din interior carnea –, apoi astupi gaura cu frunze proaspete. Ajutat de un partener, tragi țestoasa pe foc, cu burta în sus, și o acoperi cu cărbuni. Țestoasa e „preambalată“ în propriul recipient, numai bun pentru gătit, ca și pop-cornul la pungă pentru cuptorul cu microunde. O ții doar 10 minute, apoi o dai la o parte.

Lăsând țestoasa pe spate, tai și deschizi cu cuțitul carapacea plată de pe burtă. Tai bucăți mari de carne de culoarea fildeșului și panglici de grăsime de un verde aprins. Aduni sângele într-un recipient. Împarți cu toți sătenii. Câinii primesc înotătoarele. Toată lumea se ospătează.

În Matamata, apusul e momentul musculițelor-de-nisip. Plesniturile palmelor pe piele se aud de pe fiecare verandă. Există cinci case în Matamata, toate dispuse oarecum perpendicular pe țărm, cu fața spre drum. Casele modulare, aduse  de guvern, au exteriorul din tablă ondulată, ca să țină la distanță termitele, și sunt împărțite în câte trei camere simple.

Toată lumea gătește afară, la foc deschis, deși fiecare casă are o chiuvetă cu apă curentă și un frigider. Pentru yolngu, lumea întreagă e o pânză numai bună pentru pictură – bolovanii, copacii, pereții dormitoarelor, exteriorul caselor. De obicei, acestea sunt împodobite cu linii încrucișate sau siluete umane și animale, în stilul petroglifelor. În Matamata, chiar și frigiderele sunt pictate. Unul e împodobit cu o puzderie de urme de palme și de buze, roșii și galbene.

Între case se află mici desișuri de arbori de mango, acaju și bananieri. Dacă vrei o gustare, e suficient să întinzi mâna. Chiar și într-un sat atât de mic – nu-ți ia mai mult de trei minute să parcurgi Matamata la pas – există diverse cartiere: vreo două case de burlaci, alte două pentru familii cu copii, iar în capătul cel mai îndepărtat de mare, melanjul lui Batumbil.

Ea împarte o cameră cu sora mamei ei, care are peste 90 de ani, în timp ce în celelalte stau unul dintre fiii ei și unul dintre nepoți, care are, la rândul lui, un băiețel – cinci generații  în aceeași casă. Pe patul lui Batumbil e întinsă o pătură pufoasă, cu portretul lui Elvis Presley. Matriarha îl adoră pe Elvis. În general, toată lumea din Matamata se înțelege bine, dar e vorba totuși de o familie. De fiecare dată când Batumbil rostea numele cuiva din sat, adăuga automat și calificativul „leneș“. La un moment dat, doi dintre nepoții ei s-au certat atât de rău, încât au sfârșit prin a scoate cuțitele.

Zilele înăbușitoare trec letargice, mai cu treburile casei – cioplit de sulițe, spălat – sau, dacă mareea e cum trebuie, cu o ieșire la pescuit cu sulița. Țestoasele sunt un aliment de bază tot anul, dar bărbații mai prind și pisici-de-mare, seriole și dugongi, niște mamifere marine cât morsele. Abia la ora musculițelor-de-nisip începe să se manifeste creativitatea lui Batumbil, care de multe ori stă trează până noaptea târziu ca să tricoteze sau să picteze, apoi a doua zi se trezește târziu. „Capul meu nu merge bine dimineața“ – îmi explică ea. Batumbil s-a născut în 1956, într-o comunitate condusă de misionari metodiști pe Insula Elcho, de pe coasta nordică a Ținutului Arnhem. Tatăl ei avea opt soții. La scurtă vreme după nașterea ei, a fost promisă unui bărbat, după tradiția yolngu, iar la vârsta de 15 ani s-a măritat. Soțul ei era cu peste 20 de ani mai în vârstă și a murit în 2000.

Populația anangu, din centrul Australiei, numește celebrul monolit de gresie Uluru. Oamenii cred că a fost creat de făpturile lor ancestrale. Europenii l-au botezat Stânca Ayers în 1873, dar numele i-a fost schimbat din nou în Uluru, în 1985. Foto: Amy Toensing

 

În 1976, Legea proprietății aborigenilor asupra Teritoriului de Nord a returnat Ținutul Arnhem, peste 90.000 de kilometri pătrați de pământ, proprietarilor săi tradiționali. Legi similare au redat aborigenilor suprafețe întinse peste tot în  Australia, deși puține dintre acestea erau încă virgine, ca Arnhem. La vremea aceea, unele comunități de aborigeni erau deja distruse de alcoolism și alte rele. Multe încă sunt. Un simbol reprezentativ al traiului de vânător-culegător este consumul imediat: de îndată ce e procurată, hrana e împărțită și devorată prompt. E ceva absolut logic în sălbăticie, unde hrana neconsumată se alterează rapid.

Cea mai mare parte a lumii a avut la dispoziție 10.000 de ani ca să se adapteze treptat la ritmul unei societăți sedentare, agricole, în care elementele-cheie ale supraviețuirii sunt răbdarea, planificarea și depozitarea. Dar cei din jur s-au așteptat ca aborigenii să se schimbe practic peste noapte. Imposibil! Consumul netemperat și proviziile nelimitate de produse precum alcoolul alcătuiesc o combinație dezastruoasă. La fel e și cu zaharurile rafinate: obezitatea și diabetul predomină în rândul aborigenilor. La fel și cu tutunul. Iar inhalarea vaporilor de benzină a devenit  atât de răspândită, încât în anumite zone locuite de aborigeni nu se mai vinde decât opal – un combustibil nearomatic, care nu dă dependență.

În orașul de câteva sute de locuitori de pe Insula Elcho unde trăiau Batumbil și soțul ei – el era pictor, ea croitoreasă – era dificil să scapi de ispita alcoolului și de violența pe care o stârnea. Nu era un loc potrivit pentru a-ți întemeia o familie. Batumbil și soțul ei s-au convins că nu puteau duce o viață fericită decât în izolare și liniște, bazându-se pe rodnicia pământului. Așa încât s-au mutat în sălbăticie. „Ne-am hotărât să ne întoarcem acasă“ –  spune ea.

Potrivit lucrătorilor sanitari locali cu care am stat de vorbă, decizia ei a fost înțeleaptă. Poate chiar le-a salvat viața. Față de aborigenii care trăiesc în orașe mai mari sau mai mici, cei din ținuturi îndepărtate consumă o hrană mai sănătoasă, trăiesc mai mult și sunt expuși la mult mai puțină violență. Cel mai mare oraș din Teritoriul de Nord e Darwin. În ianuarie 2012, în Darwin, unul dintre frații lui Batumbil a fost ucis într-o bătaie cu cuțitele. Cadavrul lui a fost adus în Matamata. O cumnată de-a ei alcoolică face acum zilnic dializă la Darwin. „Dacă ar fi trăit aici, ar fi fost cruțată de boală – spune Batumbil. Oricum, o s-o îngropăm aici.“

După ce s-a întors în sălbăticie cu soțul ei, Batumbil a născut doi băieți – Gaypalwani e cel mai mare – și o fiică. Fiica ei a născut trei fii, apoi a murit din cauza unei boli de inimă. Cei trei băieți, acum adolescenți sau chiar trecuți de 20 de ani, locuiesc cu toții în Matamata. Cei din sat nu au tot timpul acces la educație oficială. Batumbil e profesoara. A făcut cursuri de pedagogie la un colegiu din Darwin. Dar pe durata șederii mele nu s-au ținut deloc ore și n-am văzut nici măcar o singură carte.

În anii ’70, aborigenii au început să se mute din așezările mari înapoi în teritoriile lor ancestrale, recăpătate de la guvern. Rezultatul: comunități mai sănătoase, cu rate mai scăzute de obezitate, diabet și vătămări produse din cauza alcoolului. Foto: Amy Toensing

Pe de altă parte, școala sălbăticiei e impecabilă. Gaypalwani și soția lui au doi gemeni de 9 ani, băieți exuberanți, cu părul cârlionțat. Se întrec tot timpul cu sulițe făcute pe mărimea lor, iar uneori ies cu tatăl lor, cu barca, urmărindu-l cum vânează. În fiecare zi exersează pașii complicați ai dansului yolngu, în timp ce părinții lor le bat din palme ritmul. Vremea căsătoriilor aranjate și a mai multor soții pentru un singur bărbat a cam trecut – spune Batumbil. E mai modern acum să-ți găsești singur un partener – explică ea. „Te fâțâi de acolo-colo, ca o furnică, până când ești mulțumit. Apoi îți faci un mușuroi mare.“

În Matamata nu e permis alcoolul. Asta e prima regulă impusă de Batumbil. Și de lege. Legea de urgență din Teritoriul de Nord, din 2007, cunoscută sub numele de „Intervenția“, a fost votată în primul rând ca o reacție la numărul estimat de cazuri de copii abuzați din comunitățile aborigene. Inițiativa controversată, cu încărcătură rasistă, a adus mai mulți ofițeri de poliție în zonele locuite de aborigeni și a impus, printre altele, reguli stricte în ceea ce privește alcoolul. Unii dintre aborigenii cu care am vorbit au recunoscut, fără prea multă tragere de inimă, că măsura a atenuat aspectele crizei, deși mulți australieni i se opun vehement, spunând că noile reguli le îngrădesc prea mult libertățile personale.

Într-o zonă în cea mai mare parte lipsită de polițiști, așa cum e Matamata, legea ar fi ușor de ocolit, dar Batumbil are toleranță zero față de alcool și n-am văzut acolo nici măcar o picătură. Pe de altă parte, Batumbil, ca o mare parte dintre adulți, fumează ca un furnal. Are o pipă lungă de lemn, făcută dintr-o ramură de copac scobită – Djutu, vărul lui Batumbil, e meșterul care face pipe pentru tot satul – și o umple cu tutun Log Cabin, cumpărat de la magazin. Două obiecte din lumea de afară dictează calitatea vieții în Matamata: tutunul și benzina. Când nu mai e benzină, motoarele bărcilor nu merg, nu se mai prind țestoase și toată lumea flămânzește. Când nu mai e tutun, e și mai rău. Am fost martorul unei perioade de criză intense, în care Batumbil și-a spart pipa preferată, a râcâit reziduurile depuse în interiorul ei și le-a fumat într-o pipă nouă.

Pădurea îi oferă tot ce îi trebuie lui Bronwyn Munyarryun, care curăță coaja moale a unui arbore-de-ceai (Melaleuca) ca să facă un pat pentru o ceremonie de vindecare. Ea trăiește în extremitatea afectată de muson a Ținutului Arnhem. Foto: Amy Toensing

Banii cu care se cumpără tutun, benzină și alte lucruri de bază – ceai, făină, zahăr și, o mare pasiune a celor din Matamata, conserve de tocană irlandeză Tom Piper – provin din mai multe surse. Yolngu sunt angajați uneori temporar pentru diverse treburi în alte comunități. În timpul șederii mele acolo, mai mulți bărbați au ajutat la ridicarea unui rezervor de apă într-un turn. Pentru munca lor, au primit un salariu de la guvern de până la 280 de dolari pe săptămână. Mulți dintre cei care nu muncesc primesc și ei bani, ajutoare de stat pentru australienii cu venituri mici, aborigeni sau nu. Alte comunități aborigene primesc plăți consistente – redevențe acordate de companii miniere. Bauxita, un minereu de bază pentru producerea aluminiului, se găsește din belșug în Ținutul Arnhem. Batumbil a refuzat însă neînduplecată să lase vreo bucățică din pământurile ei să fie atinsă de o companie minieră, în ciuda ofertelor profitabile primite. „Va trebui să mă împușcați și să treceți peste cadavrul meu ca să săpați aici“ – spune ea.

Picturile ei pe scoarță de copac, o rețea complexă de linii încrucișate din pigmenți preparați în casă, din lut alb, se vând cu 1.500 de dolari. Poșetele ei din sfoară, împodobite cu pene de păsări, costă 500 de dolari. Visul ei este să aibă o conexiune internet prin satelit – curând va fi chiar posibil –, să-și facă un website și să-și vândă creațiile on-line, evitând astfel comisioanele galeriilor de artă. Câțiva bărbați mai câștigă ceva bani cumpărând și vânzând un praf numit kava, din rădăcina unei plante, care se amestecă apoi cu apă pentru a prepara o băutură nonalcoolică, dar sedativă, folosită pentru relaxare, seara.

Bărbații din Maningrida împodobesc un sicriu făcut dintr-un buștean, în care vor înmormânta craniul unui strămoș. Craniul, păstrat până recent într-un muzeu din Darwin, tocmai a fost restituit comunității. Foto: Amy Toensing

Există și o mașină în Matamata, un Land Cruiser alb și ruginit pe care toată lumea jinduiește să-l conducă, poate fiindcă în el se află singurul aparat de aer condiționat din sat. Temperatura poate să urce până spre 38⁰ Celsius aproape în fiecare lună din an. De câteva ori pe zi, mașina se umple cu oameni care parcurg cei 10 km până la țărm ca să vadă dacă mareea e bună pentru ieșit la vânătoare de țestoase. Ultimii litri de benzină sunt păstrați de obicei pentru o tură de cumpărături. Ca să ajungi la cel mai apropiat magazin aprovizionat decent, în orașul companiei miniere Nhulunbuy, trebuie să alergi patru ore cu mașina pe drumuri înguste și nisipoase, cu crengi care  zgârie Cruiserul pe ambele părți.

În Matamata sunt două anotimpuri, cel umed, care de obicei ține din decembrie până în martie, și cel uscat, tot restul anului. În timpul sezonului umed, drumurile se transformă într-un fel de supă, dar poți oricând să mergi cu o barcă de-a lungul țărmului și  să ajungi la oraș într-o jumătate de zi. Există și un avion care aterizează aici cel puțin o dată pe săptămână ca să aducă un lucrător sanitar. Când decolează spre alte comunități aborigene, de multe ori urcă la bord câțiva localnici care, contra unei taxe modeste, se duc să-și viziteze prietenii sau rudele. Yolngu sunt oameni cărora le place să fie mereu în mișcare; populația din Matamata nu e niciodată aceeași, de la o zi la alta. Când unul dintre nepoții lui Batumbil a plecat cu avionul, și-a luat cu el puiul de câine și televizorul – „ca să pot să mă așez și să mă relaxez“ –, dar nici prin cap nu i-a trecut să-și ia niște încălțări.

Lui Batumbil nu-i plac musculițele-de-nisip – nimănui nu-i plac – și nu are remușcări când e vorba să le omoare. Dar crede sincer că se înrudește cu ele. Le spune bunicuțele. „Am încercat să trag un pui de somn – mi-a spus la un moment dat –, dar toate bunicuțele mele se adunaseră acolo.“ Făcea glume – mi-a spus ea zâmbind –, dar sensul spuselor ei era serios. E drept, musculițele-de-nisip o sâcâie, dar fac parte din ținutul ei și ca urmare au un anume sens, un spirit și un scop esențial. Scopul din acea zi – sugera ea – era să o împiedice să ațipească, să o ajute să înțeleagă că viața nu e ușoară.

La Festivalul Garma, din Gulkula, femeile yolngu îi fac unui vizitator masaj cu uleiuri și ierburi. Evenimentul anual atrage turiști dornici să experimenteze ritualuri aborigene. Foto: Amy Toensing

Potrivit mitologiei aborigene,  toată suprafața Pământului era cândva o întindere informă de noroi sau lut. Apoi, făpturi ancestrale au început să apară din acest mâl sau din cer, au luat forme de plante, animale sau oameni și au străbătut ținuturile făcând mari acte de creație, modelând mâlul sub formă de râuri, dealuri, insule și peșteri. Totul s-a petrecut într-o epocă numită Vremea Viselor. Iar calea pe care fiecare dintre aceste ființe a apucat-o, ținutul pe care l-a modelat înainte să intre la loc în pământ, se numește Linia Cântecului.

Făpturile ancestrale au dat naștere și tuturor vietăților, inclusiv oamenilor. Le-au dat apoi limba, cunoștințele, ritualurile și credința. Fiecare aborigen are un Visător – strămoșul care i-a dat naștere, fie că e un șarpe, o țestoasă sau o ignamă. Unul dintre acești Visători ai familiei lui Batumbil este dingo, câinele sălbatic al Australiei, motiv pentru care îi place să fie înconjurată de câini. E foarte important – spune Batumbil –, să știi Linia Cântecului Visătorului tău, să poți urma calea ființei tale ancestrale, să-i vorbești limba și să-i înveți muzica.

Această spiritualitate atotcuprinzătoare nu e exprimată deschis. Oamenii din Matamata nu se plimbă de acolo-colo rugându-se sau cântând tot timpul. De fapt, în viața lor de zi cu zi s-ar părea că nu există ritualuri evidente, deși există superstiții. Acești oameni cred că, dacă te plimbi singur, devii vulnerabil în fața vrăjilor. Chiar și atunci când se duc la baie – care e în afara casei – cei din Matamata își iau de obicei un însoțitor. În cimitirul din Matamata, pe mormintele  pline de flori de plastic, singurul simbol religios este crucea creștină cu cuvintele „Eu sunt calea“ scrise în engleză – dovadă că misionarii metodiști au ajuns în Ținutul Arnhem la începutul secolului al XX-lea. Există două mari ocazii care arată întreaga forță a credințelor aborigene: ceremonia de inițiere a băieților, în jurul vârstei de 10 ani, și la înmormântări.

Sunt invitat să merg, împreună cu câțiva oameni din Matamata, la înmormântarea unui bătrân yolngu respectat. Ceremonia are loc pe o porțiune de plajă din apropierea orașului Yirrkala. Bărbații își mânjesc fețele și trupurile cu lut alb și pășesc pe nisip într-un grup mare, purtându-și sulițele ceremoniale. Stau în picioare în fața unui cort cu pereți de pânză, special ridicat pentru a adăposti trupul neînsuflețit. Bătrânii asigură muzica – bețe bătute ritmic, o incantație cu triluri, vibrația monotonă de didgeridoo, un fel de tulnic. Apoi dansatorii, ca niște făpturi ancestrale din Vremea Viselor, par să-și schimbe forma sub ochii mei, contorsionându-și trupurile, alungindu-și gâturile, bătând puternic din picioare și aruncând sulițe. Toți se mișcă laolaltă, ca o făptură cu multe picioare. Nisipul zboară în toate părțile, sudoarea curge șiroaie.

Fiecare dans care imită un animal sau un fenomen natural e scurt și intens. Avem dansul pescărușului alb, dansul caracatiței, dansul vântului de nord, dansul păsării cacadu. Unele sunt dansate doar de femei. Dansurile durează toată ziua, apoi încă o zi și încă una – înmormântarea ține zece zile –, în timp ce oamenii se adună din comunitățile răspândite în ținuturile sălbatice ca să petreacă mortul, să mai danseze un pic și să-i ofere sufletului o lansare grandioasă în marea lui călătorie. Îi rog pe câțiva să-mi facă o descriere a vieții de apoi, iar răspunsurile lor sunt similare: „Nu știm ce se întâmplă când mori“ – spun toți.

Yolngu – îmi spune Batumbil – sunt oameni ai focului. Nu cu mult timp în urmă, făceau focul răsucind un băț între palme. Acum au brichete de unică folosință. În timp ce își străbat teritoriul, dau adesea foc vegetației. Copiii, chiar și cei care abia merg, au voie să aprindă focuri. Acest obicei curăță pământul de copacii doborâți și ierburile înalte, permițându-le localnicilor să se miște mai ușor prin desiș și  reînnoind viața plantelor.

Dar privește atent ochii oricui atunci când se aprinde un foc: e acolo ceva mai mult decât grija pentru pădure a unui bun gospodar. Atinge vârful unei frunze de palmier cu o flacără. E sezonul uscat și frunza explodează. În câteva momente, tot copacul e cuprins de flăcări, o minge de foc, iar pălălaia se întinde până la copacul de alături, apoi se prelinge pe pământ. Aerul devine portocaliu, căldura arzătoare e ca îmbrățișarea unui urs, focul se năpustește în orice parte bate vântul, iar vegetația arde trosnind și fumegând. Dacă ești în calea flăcărilor, mai bine fugi! Nu le mai poți opri de acum, căci fac doar ce vor. Întoarce-te în Matamata și scrutează orizontul de dimineață. O scamă cafenie atârnă jos, pe cer, acolo unde focul încă arde.

„Dansatorii par să-și schimbe forma sub ochii mei, contorsionându-și trupurile, alungindu-și gâturile și mișcându-se laolaltă, ca o creatură cu multe picioare”. Foto: Amy Toensing

Un yolngu are nevoie de 30-40 de ani ca să absoarbă întreaga paletă de cunoștințe aborigene și să devină – după cum spune Batumbil – „o enciclopedie vie“. Batumbil se teme că în curând s-ar putea să nici nu mai existe enciclopedii yolngu. Multe comunități aborigene din toată Australia deja i-au îngropat pe ultimii asemenea reprezentanți. Vânătoarea cu bumerangul, folosită de anumite triburi vreme de 10.000 de ani – dar niciodată de yolngu – abia dacă mai există. „Generația următoare mă îngrijorează“ – spune Batumbil.

Un tânăr, pe nume Marvin Ganyin, m-a convins că îngrijorarea ei e lipsită de temei. Ganyin are 23 de ani; el și soția lui locuiesc în camera de lângă cea a lui Batumbil. Mama lui a fost fiica lui Batumbil, cea care a murit. Și tatăl lui e mort. Marvin are acum un fiu de doi ani.

O vreme, n-am avut o părere foarte clară despre Ganyin. Primul lucru pe care mi l-a arătat a fost un material filmat cu telefonul mobil: o încăierare pe stradă în care a fost și el implicat, în timp ce vizita Insula Elcho. Îi plac două lucruri – mi-a spus –, luptele și fotbalul australian. Mi-a arătat toate cicatricile de pe pumni, căpătate în lupte. Spunea că nu pricepe ce rost au cărțile. „La ce îți folosește să citești? Poți să mănânci o carte când îți e foame?“

Dar într-o zi în care nu prea mai era benzină și unii dintre bătrâni plecaseră în oraș cu mașina să mai cumpere, Ganyin m-a bătut pe umăr, mi-a înmânat o suliță și mi-a făcut semn să-l urmez. Am intrat într-o zonă sălbatică plată ca o masă, presărată cu mușuroaie de furnici cât pietrele de mormânt. S-a oprit sub un pom, pe care l-a scuturat. Au căzut mai multe mere sălbatice, cu coaja roșie, strălucitoare, ondulată ca la ardeii-grași. „Mănâncă din astea – mi-a spus el – și o să poți merge mult pe jos.“
Fiecare făptură din sălbăticia australiană pare să  vrea  să te otrăvească. Există aici cobre-Pilbara, broaște-râioase-uriașe, păianjeni-cu-spate-roșu și taipani. Nici măcar nu poți să înoți – viespi-de-mare, pisici-de-mare, caracatițe-cu-inele-albastre și zeci de specii de rechini. Mai sunt apoi crocodili-de-apă-sărată, care pot ajunge la 6 metri lungime. În cele două săptămâni pe care le-am petrecut în sălbăticie, crocodilii au făcut două victime: o fetiță de șapte ani și un băiat de nouă. Mi-am exprimat mâhnirea pentru aceste vești în fața lui Batumbil, dar ea a rămas imperturbabilă. Asemenea lucruri se mai întâmplă.

Ganyin și cu mine ajungem la un deal. Un deal sacru – spune el. Aici cresc copacii din care se fac tulnicele tradiționale – didgeridoo. Bate în trunchiul unui eucalipt cu coajă fibroasă. Gol pe dinăuntru. Yolngu susțin că didgeridoo e un instrument muzical inventat în Ținutul Arnhem, unde i se spune yidaki. Ganyin e un virtuoz, cel mai bun pe care l-am auzit în Matamata.

Ieșim din desișuri pe o porțiune virgină de plajă, în formă de semilună. Pe nisip nu e nicio urmă. Ne îndreptăm spre un chei natural, din roci negre, presărate cu stridii. Ganyin deschide câteva și le sorbim din jumătățile de  cochilie. Apoi își azvârle sulița. Un crab uriaș e tras „în frigare“. Pășim anevoie spre pădurea de mangrove, unde Ganyin rupe o rădăcină și își afundă degetele în lemnul ei moale, castaniu. Trage afară un vierme alb și gros, de vreo 30 cm lungime. Îl ridică în aer și îl stoarce. O pastă maronie, ca un mâl, iese prin partea lui posterioară. Îmi dă viermele și, cu ochii strălucitori, îmi spune să-l mănânc. Îl ascult. N-are gust rău, e ca un calamar sărat.

„Hai să plecăm înainte să ne adulmece dingo“ – îmi spune el, așa că ne întoarcem. Pe drum îmi arată o floare care, atunci când se deschide, anunță începutul sezonului de vânătoare pentru pisica-de-mare. Îmi povestește că eroii lui sunt Bruce Lee și Muhammad Ali. Insistă că nu ar putea niciodată să trăiască într-un oraș. „Prea plicticos. Mâncare proastă.“ Îmi spune că nu există lucru mai bun pe lume decât să-ți vânezi singur mâncarea. „Chiar și când o să am părul alb –  spune el –, tot vânător o să fiu.“ Deja își învață fiul să vâneze. Ganyin insistă că va învăța tot ce știu yolngu, devenind astfel o enciclopedie. La înmormântarea lui se va dansa zece zile.

Ajungem în Matamata, unde frigem crabul și fierbem niște ceai. Asfințitul colorează cerul în roz. Începem să ne pălmuim, ca să alungăm musculițele-de-nisip. Ganyin își scoate așchii și fragmente de cochilii din talpă cu vârful unei foarfece. Land Cruiserul sosește plin de canistre cu benzină. Mâine vom ieși din nou în larg și vom mai prinde o țestoasă. Ganyin își aduce didgeridoo-ul. E împodobit doar cu niște fâșii colorate de bandă adezivă.

Ia un scaun de plastic, îl răstoarnă pe o parte și se așază turcește în fața lui. Proptește deschizătura instrumentului pe fundul scaunului, închide ochii și își umflă obrajii. Muzica țâșnește din didgeridoo, iar scaunul de plastic reverberează.

Mă plimb prin Matamata, stelele sclipesc, iar melodia lui Ganyin umple aerul nopții.

Michael Finkel a prins gustul cărnii de țestoasă în timpul acestui reportaj. Amy Toensing și-a petrecut mai bine de trei ani studiind comunitățile aborigene.

Articolul a apărut în ediția din iunie 2013 a revistei National Geographic România.

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*