Triunghiul de Aur

Fiecare statuie care îl reprezintă pe Buddha este realizată cu banii familiior locale mai înstărite. Foto: Costas Dumitrescu

Tură de recunoaștere în fosta patrie a drogurilor din Asia de Sud-Est.

Text și foto: Costas Dumitrescu

Motorul micului avion cu vopseaua scorojită pe alocuri învârtea din greu elicea elastică, aducând cu torsul unui motan uriaș, somnoros și nepăsător, în timp ce eu mă gândeam cu îngrijorare la următoarea aterizare. Era una dintre numeroasele escale pentru alimentare pe care le făceam în drum spre nord-vestul Myanmarului, până în statul Shan, noua mea destinație dintr-o mai lungă călătorie prin țară. De fiecare dată când aterizam pe pistele scurte și înguste, stomacul mi se strângea și minutele se lungeau înfiorător. Odată ce avionul se oprea, îl vedeam pe comandant coborând tacticos, așezându-se mereu în același loc, lângă bușonul de alimentare, și așteptând liniștit mașinăria-cisternă care se apropia încet. La bord, o tânără crispată ne îndemna să ne desfacem centurile de siguranță preventiv, ca în caz că se aprinde avionul să putem fugi mai repede…

Iată-mă în drum spre Triunghiul de Aur, la vărsarea Râului Ruak în Mekong, nu departe de granița cu China. Nu demult, această zonă îndepărtată, situată între Myanmar, Thailanda și Laos, era cunoscută pentru culturile sale uriașe de maci și pentru traficul nestăvilit de droguri. După 1920, alături de Afghanistan, Triunghiul de Aur a fost una dintre cele mai extinse regiuni producătoare de droguri din Asia. Triunghiul de Aur a dat lumii cea mai mare parte din heroină până la începutul secolului al XXI-lea, când Afghanistanul a devenit lider în domeniu.

În urmă cu câteva săptămâni, aș fi râs copios dacă cineva mi-ar fi spus că o să ajung tocmai aici, în locul ăsta aproape uitat de lume și, paradoxal, atât de renumit.

Aici, lângă granița chineză, se află un pseudostat numit Wa, după numele etniei majoritare, foști vânători de capete, neîmblânziți nici de stăpânirea britanică. Astăzi acest „stat“ acoperă o zonă nedefinită în estul statului Shan și numără câteva zeci de mii de soldați înarmați la o populație de 600.000 de oameni. Relațiile cu Myanmarul, între ale cărei granițe se află, sunt destul de tensionate. Etnicii wa recunosc totuși suveranitatea Uniunii Myanmar – cum este numită oficial fosta Birmanie, datorită celor 135 de etnii care o compun, sursă continuă de conflicte interetnice, cu greu aduse la un echilibru precar în ultimii ani. Acest stat fantomă are guvern propriu, copiat ca structură după cel chinez, cu un Comitet Central și un partid unic numit Partidul Unit al Statului Wa și chineza ca limbă oficială.

 

O femeie vinde pește proaspăt în piața din Keng Tung, Myanmar. Foto: Costas DumitrescuUn vânzător de lipii din aceeași piață își supraveghează mașinăria improvizată. Foto: Costas Dumitrescu

Ospitalitate oficială

Guvernul birmanez nu le permite străinilor să vină cu mașina. Motivele invocate ar fi drumurile proaste și riscul de a rămâne neputincios la o distanță mare de orice zona locuită, dar, personal, cred că mai există și interesul să nu poți intra în contact cu eventuali rebeli pe parcursul celor 1.200 km, cât reprezintă distanța între Yangon și Keng Tung. Iată-mă însă la capătul lor. Am aterizat fără probleme, mi-am luat rucsacul cu echipament din compartimentul de deasupra și am grăbit pasul spre ieșire. La coborâre însă, delegația de primire mi-a dat un sentiment ciudat: parcă mă aflam într-o scenă de film, în care un personaj bogat și nu foarte onest este întâmpinat la scara avionului. Trei ofițeri cu uniforme diferite și cu pistoalele la brâu stăteau înțepeniți, cu caschetă pe ochi și cu priviri de gheață, în timp ce în spatele lor alți 4-5 indivizi forfoteau pe lângă o mașinuță care ar fi trebuit să aducă bagajele din cală. În cele din urmă le-au pus grămadă lângă avion să ne servim singuri. Apoi a venit rândul militarilor să-și execute rolul, adică un adevărat interogatoriu, unde stau, cât timp, totul desigur consemnat într-un registru unde a trebuit să semnez, și culminând cu fotografierea pașaportului cu telefonul din dotare. Nu m-am simțit deloc confortabil, chiar dacă ei încercau să se arate binevoitori și simpatici. Nu îmi ieșea din cap istoria politică recentă a acestei țări și nici faima, e drept, de mult apusă, a băștinașilor.

 

Ghidul akha

Cu aceste gânduri în minte nu mai conteneam să mă uit după cel care urma să mă însoțească și care ar fi trebuit să mă aștepte la avion. Când aproape că îmi pierdusem speranța și mă gândeam că trebuie să caut un telefon ca să iau legătura cu cei care mă angajaseră – telefoanele mobile europene sau cel puțin majoritatea lor, nu funcționează în Myanmar – am zărit un omuleț cam de 1,60 m cu îngăduință și slăbuț ca un copil, care părea să fie în căutarea cuiva. Tânărul mi-a făcut semn întrebător și mi-am dat pe loc seama că el este ghidul meu. M-a cuprins neîncrederea: cum o să mă descurc cu asemenea însoțitor juvenil?

Ținea bărbia sus și un zâmbet ironic îi descria buzele subțiri, ce aveau să pronunțe într-o engleză incredibil de frumoasă cuvintele de întâmpinare. Parcă mi-a mai venit inima la loc auzindu-l.

 

Panoramă cu orezul proaspăt semănat pe câmpurile care aparțin comunităților tribale din teritoriul wa. Foto: Costas Dumitrescu

 

Scurt istoric

În secolul al XIX-lea, Imperiul Britanic nu și-a impus controlul în regiune, considerând-o prea îndepărtată și greu de administrat, așa încât granița cu China a rămas fluidă, ducând la un amestec al populațiilor din zonă. La sfârșitul anilor 1940, în timpul războiului civil din China, rămășițe ale Armatei Naționale Revoluționare Chineze, care se opunea comuniștilor, s-au retras în zonă și au rezistat 20 de ani în speranța unui contraatac în China. La cererile repetate ale Națiunilor Unite, insurgenții anticomuniști au renunțat la luptă și s-au retras în Taiwan. După retragerea armatei chineze, zona a rămas până în anii ’80 refugiul Partidului Comunist Birmanez, care a atras și minorități entice din regiune și a fost ajutat de comuniștii chinezi să se opună guvernului central. În aprilie 1989, minoritățile etnice din nord-estul Birmaniei s-au separat de Partidul Comunist Birmanez și au format Partidul Etniilor Unite din Myanmar, care mai târziu a devenit Partidul Unit al Statului Wa. La 18 mai 1989, acesta a semnat un armistițiu cu junta militară birmaneză. De atunci, cu scurte excepții, armistițiul este încă în vigoare.

Nu puteam decât să sper că vizita mea avea să fie într-un moment liniștit între grupările belicoase. Statul Wa este profund dependent de China, care îi furnizează sprijin financiar și militar, consilieri civili și militari. Granița comună se întinde pe 133 km. Deși fusesem asigurat că nu mai sunt probleme în zonă, mă treceau fiorii când mă gândeam că în această parte a lumii violența este ca jocul de fotbal în Europa.

Armata Unită a Statului Wa este cea mai mare organizație de trafic de droguri din Asia de Sud-Est, cultivând suprafețe imense și folosind banii pentru înarmare. Guvernul central încearcă din 2005, când a declarat zona „curată“, să ofere alternative populației foarte sărace prin culturi de ceai, arbori de cauciuc sau turism. Aceste soluții inofensive nu se dovedesc prea profitabile și o nouă industrie, a jocurilor de noroc, înflorește. Mulți chinezi construiesc hoteluri și cazinouri pentru conaționalii lor avizi de adrenalină, care nu pot juca în China din cauza interdicțiilor.

Ultima alternativă promovată, de dezvoltare a turismului, a fost motivul sosirii mele în acest colț de lume, greu accesibil și nu prea deschis străinilor. O mare companie de turism din Asia, dornică să promoveze noi destinații pentru clienții săi, mi-a propus această aventură în schimbul fotografiilor mele care urmau să facă regiunea atractivă. Dar ce să găsești inofensiv și îmbietor într-o lume închisă și conflictuală pentru un turist zâmbitor și dornic de aventură, dar de una moderată…

 

Tribul Akha

Motelul în care urma să înnoptez, denumit așa cu mare politețe, se afla în Keng Tung, un orășel cu populație majoritar chineză și wa, greu încercat de regimurile militare și de birmanizare. Camera mea era, de fapt, un bungalou destul de spațios, în care toate elementele erau din lemn, ceea ce nu îmi displăcea deloc. Personalul era format dintr-o familie – mamă, bunic și doi băieți, fiecare cu activitățile sale. Partea mai dificilă era comunicarea, căci nici unul dintre cei patru nu rupea o vorba în engleză și trebuia să dau din mâini ca o pasăre dornică de zbor. Cum nu era decât patru după-amiază când am terminat cu formalitățile și despachetatul, ardeam de curiozitate să ies și să încep să adulmec puțin împrejurimile. L-am așteptat pe ghid și l-am rugat să mă ducă să văd ce se petrece în această urbe îndepărtată.

 

Un călugăr meditează într-o grotă din Statul Shan care adăpostește una dintre multele stupe din zonă. Foto: Costas Dumitrescu

Pe drum, am încercat să aflu cum se făcea că Didi – căci așa se numea ghidul meu – vorbea așa de bine engleză și cum se descurca cu triburile din zonă. Am aflat cu mare mirare că nu plecase din orășel decât o dată, până la Hong Kong, cu adjunctul șefului armatei wa, tocmai pentru că vorbea engleză, chineză, shan și akha. Prima concluzie a fost îmbucurătoare, însemna că era în bune relații cu soldații, pe care aveam să îi tot întâlnim prin pădure. Apoi am aflat că tatăl lui era chinez și mama din tribul akha, iar engleza o învățase aici.

Populația akha provine din China și e răspândită în zonele înalte din Myanmar, Thailanda, Laos și provincia Yunnan din China. Satele lor te întâmpină cu o poartă micuță din lemn sculptat, înfățișând figuri de oameni și animale, cu scopul de a separa spațiul îmblânzit al omului și al animalelor domestice de viața sălbatică a junglei și de spiritele naturii. Credința religioasă, numită zahv, este un amestec de animism și vechi ritualuri ce subliniază legătura oamenilor cu pământul și locul lor în natură. În tradiția akha se pune un accent deosebit pe genealogie. Fiecare bărbat trebuie să știe și să rostească la festivitățile mai importante 50 de generații în urmă pe linie paternă și se pare că acest obicei are rostul de a evita incestul, pentru că doi tineri se pot căsători doar dacă nu au nici un membru comun în familiile lor în ultimele șase generații. Toate tradițiile sunt perpetuate pe cale orală și reamintite cu ocazia celor mai importante adunări.

Costumele se deosebesc de cele ale altor triburi în special prin podoaba de cap a femeilor. E un aranjament foarte complex, din țesături ornate cu monede și sfere din argint și încununată, la spate, cu o piesă din argint, destul de mare, diferită ca formă în funcție de vârstă și statut marital.

Diversitate etnică

În oraș, drumul prăfuit nu oferea nicio priveliște deosebită, numai clădiri din beton și cărămidă, de dată recentă și complet lipsite de gust estetic. Am decis atunci să mă concentrez pe zona muntoasă din jur.

Satele erau în general la distanțe destul de mari și greu accesibile. Uneori nu există nici drum de pământ (așa cum sunt mai toate în zonă, impracticabile în sezonul ploios), așa că ești nevoit să lași mașina la capătul drumului și continui pe jos prin jungla montană, preț de două, trei ore până la unele sate mai îndepărtate. Triburile care populează zona sunt foarte diferite, cu obiceiuri diverse și credințe religioase specifice, cu fizionomii aparte și costume proprii. Akha, lahu, ann, tai-loi, akhu și palaung sunt cele mai importante comunități montane ale regiunii pe care aveam să o străbat în cele din urmă în lung și-n lat, cu mașina și pe jos.

Palaungii

L-am întrebat pe Didi dacă putem totuși ajunge la vreun sat mai apropiat în timpul rămas până la apus. Era unul, așa că ne-am suit imediat în mașină cu gândul de a mai prinde puțină lumină. Terase largi și nu prea înalte se succedau, unele cultivate cu orez, altele uscate și prăfuite, cu fire de paie ițite ici-colo. Mi-a explicat că în sezonul secetos nu este suficientă apă pentru a cultiva toate parcelele. Un punct mic albastru se detașa în verdele proaspăt, intens al unei terase de orez. Cu cât ne apropiam mai mult am început să deslușesc forma unei femei aplecate care culegea niște legume dintr-o mică grădiniță aflată în mijlocul câmpului de orez. La brâu îi strălucea o centură foarte lată de metal, iar eu mă întrebam ce putea fi și ce rost avea să cari după tine câteva kilograme de argint – după cum aveam să aflu mai târziu. Am oprit mașina și am luat-o spre femeia lucitoare pe o ridicătură îngustă de pământ ce despărțea cultura de orez de grădina de legume. Când m-am apropiat, s-a ridicat, m-a privit destul de rece la început, apoi mi-a zâmbit cu gura mare plină de dinți negri că tăciunele. Văzusem până atunci mulți asiatici care mestecau betel și aveau gingiile vinete și dinții galbeni-maronii, dar niciodată acest negru intens.

 

Roșul din obraji îi protejează pe copiii tai-loi de spiritele rele. Foto: Costas Dumitrescu

Palaung, comunitatea din care făcea parte femeia, este un trib dintre cele mai vechi din Myanmar, renumiți cultivatori de ceai, stabiliți mai aproape de zonele locuite și ușor de recunoscut după costumele foarte colorate ale femeilor, strânse prin centuri late din argint, menite a le proteja de spiritele rele. Ei adună frunzele de ceai de la altitudini de circa 1.600 m, le fierb, le usucă și le lasă la fermentat perioade lungi de timp, până la un an. Cu cât perioada este mai lungă, cu atât e ceaiul mai bun.

Am rugat ghidul să o întrebe dacă o deranjează să stau o vreme pe lângă ea și să fac câteva cadre în timp ce trebăluiește printre plantele din grădină. A fost de acord și și-a văzut de treabă în continuare, fără să mă bage în seamă aproape deloc. Etnia palaung practică un amestec de budism și animism care se remarcă prin credință foarte puternică în spiritele „nat“ ale obiectelor neînsuflețite: stânci, munți, râuri și strămoși. Tradițional, sunt 37 de „nat“, cărora șamanul le aduce drept ofrande fructe de palmier sau tutun, la ceremonii religioase, când un membru al comunității este bolnav sau când recolta e slabă.

După ce am considerat că am necăjit-o suficient pe femeie cu obiectivul, ne- am continuat drumul către sat. Acolo am intrat la căpetenie, să cerem permisiunea de a ne plimba și de a fotografia prin cătun.

Căpetenia satului provine din familia cea mai numeroasă și are datoria de a judeca conflictele și de a lua decizii în numele sătenilor. Turismul pare a fi o metodă ușoară și sigură de câștig, mult mai inofensivă și lipsită de riscuri decât cultivarea macilor, așa că vârstnicii agreează ideea de a primi vizitatori. Până acum câțiva ani, palaungii se numărau printre cei mai prolifici cultivatori de maci din regiune, dar astăzi, cel puțin în zonele mai accesibile, i-au înlocuit cu orez, ceai, porumb sau palmieri. Am primit permisiunea și am scotocit în grabă toate cotloanele așezării în căutarea unor imagini interesante. Casele, majoritatea din lemn, cocoțate pe stâlpi destul de înalți, lăsau loc de depozitare pentru lemnele de foc. Printre ele își făceau loc noi construcții din cărămidă, oribile, dar importante pentru statutul social al proprietarului. Gândul mă ducea la anii ’90 în România, atunci când toți proaspăt îmbogățiții intraseră într-o competiție aiuritoare pentru cea mai mare și mai grotescă locuință, culminând cu bine cunoscutele turnulețe… Proporțiile nu se compară sub niciun aspect, dar intențiile sunt similare, căci oamenii sunt la fel, indiferent pe ce continent te găsești.

O trăsătură distinctă a tribului este regimul alimentar aproape exclusiv vegetarian. Palaungii rareori consumă pește proaspăt, nu vânează, iar vitele le cresc numai pentru muncă și nu le sacrifică pentru consum.

În afară de câteva femei vârstnice care țeseau pe lângă căsuțele de lemn și copii despuiați ce alergau în colbul aurit de soarele galben al asfințitului, nu prea era activitate, semn că tinerii și oamenii în putere părăsiseră satul în căutare de lucru. Am încheiat prima ieșire și ne-am întors la motel cu gândurile împărțite între oamenii și locurile pe care abia le descoperisem și cei de acasă, pe care îi părăsisem de mai bine de trei săptămâni.

 

Lahu și ann

Diminețile mele începeau în fiecare zi la ora cinci, căci nu voiam să pierd nici măcar un minut din lumina caldă a începutului zilei, indiferent unde mă aflam. Mic dejun nu exista, totuși găseam mereu pe măsuța de lângă minuscula tejghea a recepției o banană, două feliuțe de pâine uscată și ketchup. Mâncam banana și mă întrebam de fiecare dată la ce ar fi trebuit să folosesc ketchupul. Bananele se găsesc din belșug, aproape peste tot, sălbatice sau cultivate, mici, mari și de diverse forme. La cinci și jumătate fix apărea Didi, și plecam către cătunele îndepărtate cu speranța de a vedea, și mai ales fotografia, ceva deosebit. În acea zi am mers preț de vreo trei ore, am trecut de trei bariere păzite de soldați în uniformă și încălțați cu șlapi, care îmi aruncau câte o privire scurtă și îl întrebau pe Didi unde mergem. Nu știu ce le spunea, dar treceam repede de ei și ne continuam drumul. Pe la 9 a.m. am ajuns lângă un lac care ne tăia calea, am lăsat mașina și am luat-o pe jos, urmând o cărăruie destul de abruptă, ce ducea în satul populației lahu. Cred că este mult spus populație, când acolo se aflau mai puțin de 70 de oameni, majoritatea femei și copii mici.

Copii din tribul tai-loi negociază dulciurile pe care le-au primit de la invitații la o ceremonie de căsătorie desfășurată în interiorul locuinței comune. Foto: Costas Dumitrescu

Lahu provin tot din China și din zona platoului tibetan și au migrat în Asia de Sud-Est cu aproximativ 200 de ani în urmă. Prima silabă a numelui, „la“, înseamnă tigru, căci sunt numiți de ceilalți vânătorii de tigri. Nimeni nu știe cum s-a format acest nume, dar până în ziua de azi, regimul lor alimentar conține mult vânat și majoritatea bărbaților poartă aproape tot timpul asupra lor niște flinte lungi, vechi de cel puțin 100 de ani.

Bărbați cu pușca în spate, conducând mici motorete pe cărările înguste din pădure poți vedea destul de des în regiune. După un timp petrecut printre localnici, cu o droaie de copii în urma noastră așteptând cu gura căscată să primească o acadea sau câteva bomboane, am plecat înapoi pe drumul roșu-cleios cu memoria proaspătă a ceea ce văzusem și mai ales simțisem printre acești oameni aflați atât de aproape de epocile apuse ale umanității.

Cu sute de ani în urmă, politeismul străvechi a fost amestecat cu budismul Mahayana și apoi misionarii creștini au influențat un număr destul de mare de oameni după 1800. Astăzi aproape 40% sunt baptiști, dar nu au renunțat definitiv la tradițiile animiste, de unde și ciudatul amalgam de obiceiuri religioase, cu preotul creștin oficiând slujbe în care se amestecă invocări de spirite, exorcism și rugăciuni.

Am ajuns în Keng Tung pe întuneric. Didi a plecat grăbit acasă la soție și la copilul lor abia născut, iar eu am rămas singur și flămând, urmând să caut restaurantul din apropiere pe care mi-l recomandase. Întunericul îmbrățișa urbea, căci iluminat electric nu exista decât în câteva zone centrale, iar aprovizionarea cu electricitate era intermitentă, la fel ca în întreaga țară, așa că te trezeai din vreme în vreme fără lumină, oriunde ai fi fost. Am urmat instrucțiunile și, după ce am trecut de mai multe ori pe lângă niște câini pătrunși de simțul datoriei, am observat firma care anunța mult așteptatul restaurant. Acesta era o structură din beton, niște stâlpi ai unei clădiri de trei etaje, fără ziduri la parter, care formau un fel de terasă acoperită, cu mese și scaune de plastic ici-colo. O fetiță de vreo 12 ani a venit să ia comanda fără a ști niciun cuvânt în nicio limbă în afară de cea natală. Chiar dacă meniul era scris și în engleză, a fost imposibil să mă înțeleg cu ea până nu a venit o femeie mai vârstnică și a lămurit-o. Puțin orez fiert, o bucățică de pește fără niciun gust și o bere acceptabilă au alcătuit o cină suficientă, după care am plecat spre motel cu ochii în patru după câini.

Următoarea dimineață am decis să ne îndreptăm către un sat locuit de oamenii ann. Ann reprezintă unul dintre cele mai tradiționale grupuri etnice ale zonei, parte din familia lingvistică mon-khmer, împreună cu vecinii lor, palaung, loi și wa. Această etnie își află rădăcinile de sute de ani în zonă, cu mult înainte de migrația populației shan sau a grupului sino-tibetan, al triburilor akha și lahu. Satele ann sunt așezate pe pante, înconjurate de vegetația montan-tropicală, iar casele sunt construite pe piloni înalți de bambus, cu pereți din lemn și acoperișuri din frunze. La fel ca și în cazul lahu, credința lor a variat în funcție de contactele pe care le-au avut de-a lungul vremii cu etnia shan, cu budismul sau cu misionarii creștini, dar influențele animiste au rămas puternice, indiferent ce religie au adoptat.

Din nefericire, izolarea în care trăiesc nu le-a permis accesul la școală și la îngrijire medicală, ceea ce a dus la un înalt grad de analfabetism și la o mortalitate infantilă de peste 50%. Obiceiul de a mesteca frunze și nuci de betel le-a adus numele de trib cu dinți negri. Amestecului de frunze și fruct de betel, (adică de palmier areca) i se adaugă puțin var stins, mirodenii și tutun pentru amplificarea aromei. Varul eliberează în organism alcaloizi cu efect stimulant, oferind o senzație de căldură în corp și de euforie. Dar pe lângă efectele stimulante, acest compus înnegrește dinții definitiv, iar fiecare membru al tribului, de la tineri până la cei mai vârstnici, are dinții negri și stricați. Oamenii obișnuiesc să mestece nuci de betel în aproape întreaga țară, dar e posibil ca numele dat tribului ann să provină de la rujul din scoarță de copac, care le accentuează culoarea neobișnuită a dinților.

 

Un șef de trib tai-loi își savurează țigara de foi după terminarea ritualului ceaiu-lui cultivat în satul său. Foto: Costas Dumitrescu

Ceremonia ceaiului

Drumul până la triburile tai-loi a fost cel mai captivant. Tai-loi se află cel mai departe de Keng Tung, adânc în pădure, chiar pe granița cu China. Înainte de a pleca, Didi a făcut câteva copii după pașaportul meu și primul loc în care ne-am oprit a fost un fel de birou al autorităților. După ce s-a descălțat respectuos la ușa biroului, Didi a intrat și nu a mai ieșit decât după trei sferturi de oră, timp în care m-au trecut toate sudorile. Nu mai spun ce senzație am avut când am văzut că vine fără pașaportul meu și cu câteva foi de hârtie în mână… Mi-a explicat că zona în care mergem este îndepărtată și trebuie să trecem prin mai multe filtre militare unde vom avea nevoie de aceste documente. Următoarea oprire am făcut-o în piața locală pentru a cumpăra câte ceva de mâncare pentru o zi care se anunța lungă. Piața era destul de mare și negustori de toate felurile se înghesuiau să își vândă mărfurile, ciudate pentru un european ca mine. Pe alocuri se găseau wokuri imense, așezate peste focuri de lemne, în care bucătari improvizați prăjeau orez sau tăiței cu mirodenii și legume, la care adăugau după preferințe bucățele lungi și subțiri de carne de capră, oaie sau mai știu eu ce animale. Cum carne nu mănânc, am luat niște orez prăjit cu legume și am plecat la drum.

 

Șoseaua șerpuia pe coastele munților nu prea înalți și foarte împăduriți cât vedeai cu ochii, iar priveliștile dezvăluiau o succesiune de terase cu orez și culturi de bananieri și cafea. Nelipsitele bariere cu sârmă ghimpată și soldați în șlapi nu mă mai intimidau atât de tare ca în primele zile, poate pentru că nu avusesem parte de nicio neplăcere din partea lor, așa că așteptam răbdător să verifice documentele și să îl ancheteze scurt pe ghid în privința mea. Pe la ora prânzului am ajuns în locul unde urma să lăsăm mașina. Ne aștepta un drum de aproximativ două ore prin pădure până în sat și alte două la întoarcere. Ne-am înhămat bine, eu cu aparatele, Didi cu alimente și apă, și am pornit cu elan la deal. Pe la jumătatea drumului ne-am oprit la o mănăstire budistă pentru a ne odihni și a mânca ce aveam în traistă. Templul din mijlocul mănăstirii era amplasat pe o limbă de pământ suspendată cumva pe culmea montană și care oferea o panoramă superbă asupra întregii văi. La început, locul părea pustiu, numai liniște și soare. Am despachetat într-un loc mai ferit și ne-am pregătit gustarea frugală, când un călugăr copil de vreo 13 ani, înveșmântat într-o togă portocalie, culoare specifică mai degrabă călugărilor din Thailanda decât celor din Myanmar, s-a îndreptat către un soi de gong din aramă și a început să își plimbe degetele concentric, până când bucata de metal a eliberat un sunet la început discret, dar care a crescut atât de tare în intensitate, încât am simțit nevoia să-mi acopăr urechile. Era un fel de toacă, un instrument prin care comunicau la distanță, chemând oamenii la anumite ore pentru slujbe, mese sau situații de urgență. Probabil că atingerea delicată reușea să aducă metalul la o frecvență de rezonanță și îl făcea să vibreze atât de sonor. Am încercat și eu mai târziu, dar nu am reușit să generez nici cel mai mic sunet. Cu capul vâjâind de sonoritatea ciudată a gongului ne-am reluat cărăruia îngustă către tai-loi.

Aceștia au o fizionomie total diferită de celelalte triburi, aducând mai mult cu amerindienii amazonieni. Au față rotundă, nas turtit, sunt mici de statură, dar foarte robuști, iar bărbații au picioarele tatuate. Locuiesc în case lungi din lemn (în jur de opt familii în fiecare casă) și fiecare sat are câteva asemenea locuințe, ce se află la mare distanță de celelalte. Majoritatea localnicilor nu au părăsit niciodate satul decât pentru vânătoare în împrejurimi.

 

Doi copii călugări pregătesc orezul rămas după cină pentru a fi uscat și folosit la prepararea unor produse specifice. Foto: Costas Dumitrescu

 

Odată cu distrugerea culturilor de mac, oamenii triburilor tai-loi, ca și cei din alte triburi, au rămas fără niciun fel de venit și tot încearcă diferite variante de susținere financiară. Culturile de ceai le aduc mici sume de bani, atunci când vreun negustor ajunge în satele lor, extrem de modeste în raport cu excelenta calitate a ceaiului cultivat de ei. Am luat parte și eu la un fel de ceremonie a pregătirii ceaiului pentru oaspeți, constând în mai multe manevre de încălzire și ardere a frunzelor înainte de a fi introduse în apa fiartă.

În aceste triburi, bărbații nu mai poartă costume specifice, iar femeile și-au vândut toate bijuteriile și doar puține mai poartă niște costume alb-albastre. Am avut norocul de a nimeri în ajunul unei nunți și am surprins câteva momente specifice, de la strângerea darului de către șeful tribului până la pregătirea bucatelor, la care participau multe femei și chiar viitorul ginere.

 

Turbanul și pipa

Ultima vizită am făcut-o la o comunitate extrem de restrânsă de akhu, ceva mai aproape de Keng Tung, dar cu un acces destul de dificil, departe chiar și de puținele cărări din pădurea deasă.

Akhu, sau oamenii cu pipe de bambus, trăiesc în sate foarte mici, de numai câteva case, și au foarte puține legături cu vecinii. Au o limbă pe care nu o înțeleg alte triburi și este foarte greu să comunici cu ei chiar printr-un ghid din zonă. Calea de comunicare este limba shan, pe care câțiva dintre ei o cunosc, dar majoritatea nu vorbesc decât dialectul local. Mulți akhu au fost convertiți de misionari creștini la baptism, dar tradițiile ancestrale sunt încă vii. Casele lor au rămas neschimbate de sute de ani și nu am văzut acoperișuri de tablă sau garduri de sârmă. Tot materialul folosit provine din pădure și în mare parte este bambus. Costumația femeilor este simplă, din două piese vopsite indigo sau negru cu vopsele naturale, la care se adaugă un turban negru. Se împodobesc cu mărgele și cercei mari și grei din argint care le lungesc lobii urechilor, iar nelipsita pipă înlocuiește consumul de betel.

Cele opt zile petrecute în regiune nu mi-au fost suficiente pentru a petrece mai mult timp cu fiecare dintre aceste comunități și a lega relații mai profunde. Am plecat cu acest regret și cu dorința de a reveni cât de curând în acest spațiu aproape mistic.

 

 

Articolul a apărut în ediția de vară 2015 a revistei National Geographic Traveler



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*