Sibiul iese la rampa

Imagine articol

Anul acesta, alaturi de Luxemburg, Sibiul a devenit capitala culturala a Europei. Afla aici cum a fost posibil ca orasul cu un trecut istoric de exceptie sa obtina acordul unui juriu european autoritar, strecurandu-se printr-o portita a regulamentului, de a se transforma intr-o scena culturala continentala.

DISTRIBUTIA:

Kilian Dörr, Guttmann Marta, Constantin Chiriac, Radu Cristian, Fred Nuss, Guttmann Szabolcs, Liviana Dan si Adrian Tibu

ACTUL I
Trecutul
Scena 1: Corso
Scena 2: Muzeul Brukenthal
Scena 3: Piata Mica

ACTUL II
Prezentul
Scena 1: Biserica Evanghelica
Scena 2: Piata Mica
Scena 3: Casa Luxemburg
Scena 4: Piata Mare

ACTUL III
Devenirea
Scena 1: Teatrul din Sibiu
Scena 2: Piata Mica

Audaces fortuna iuvat. Intr-adevar, norocul a fost de partea celor care au indraznit imposibilul. Armonia interculturala a etniilor locale, farmecul medieval al burgului sasesc, statura europeana a iluministului Brukenthal, experienta evenimentelor artistice au fost premise necesare, dar nu suficiente pentru a convinge pretentiosul juriu european. Cateva imprejurari, aparent fara legatura, s-au inlantuit in chip fericit: un incendiu a mistuit Teatrul National din Sibiu, un ministru luxemburghez a descoperit ca la Sibiu se vorbeste de veacuri limba sa, o lege europeana restrictiva pentru 10 tari a devenit perfect permisiva printr-o nastrusnica rastalmacire romaneasca. Dar mai ales au fost cei cativa sibieni care au tras cartea fara sa stea prea mult pe ganduri si au jucat-o cu hotarare si optimism.

ACTUL I: Trecutul

Scena 1: Corso

Ne asezam la o terasa pe Corso. Alaturi, cativa sibieni isi savureaza cafeaua, ceva mai departe scena e animata de amestecul deja obisnuit al copiilor cu role, porumbeilor si turistilor maturand cu digitalele lor decorul medieval. In fundal, vuietul puternic, aproape neintrerupt, al santierelor. Radu Cristian, seful Biroului executiv al Proiectului Sibiu – Capitala Culturala Europeana 2007, are o mina obosita.

Dar vorbind despre Sibiu, incepe sa se anime. “Povestea asta cu capitala europeana n-a picat pur si simplu din cer. Sibiul reprezinta un model de identitate multiculturala in urma unui sir de evenimente fericite. Cand au venit sasii aici, incepand din secolul al XII-lea, ei au adus o civilizatie urbana, pe care au altoit-o pe o zona care era pe atunci, si a ramas pe alocuri pana in prezent, eminamente rurala. Din aceasta combinatie au rezultat doua tendinte: taranii romani din jurul Sibiului s-au emancipat. S-a format chiar o aristocratie rurala, un fel de elita pastorala. Alt standard, alte aspiratii.

Pe de alta parte, ordinele cavaleresti au adus cu ele si alta tehnologie agrara, mai buna. Romanii au adoptat-o si productia agricola a crescut, s-au imbunatatit rasele de vite, viile au inceput sa dea vinuri ca pe valea Rinului sau a Moselle-i. Pe solul acestei prosperitati s-au asezat apoi, la propriu, temeliile unui oras medieval ca in Vestul european. Biserici ale Hermannstadtului anilor 1300 sunt inca, si vor mai fi multa vreme de acum incolo, in picioare. Dar in acelasi timp, la doi pasi de Sibiu, la Rasinari, a coexistat o civilizatie romaneasca traditionala, originala, a lemnului. Se poate o dovada mai mare de coexistenta si toleranta culturala?”

Din inima medievala a Sibiului ajung in comuna Rasinari cu un batran tramvai. Singurul tramvai rural din Romania se leagana atat de tacticos, incat am un sentiment de vacanta. La Rasinari, ca in toata Marginimea Sibiului, cladirile noi, cu aspectul eterogen si arivist al ultimilor ani, nu au sufocat inca arhitectura simpla si armonioasa a satului ardelenesc de odinioara. Si am ocazia sa ma conving cu ochii mei de un paradox pe care mi l-a dezvaluit Radu Cristian: Rasinarii sunt un univers in alb-negru.

Incepand cu secolul al XVIII-lea, copiii aristocratiei pastorale romanesti plecau la Viena sa invete la diferite scoli. Dar acolo vesmintele sobre ale oficialitatilor erau o combinatie de alb si negru. Adusa acasa, aceasta moda a devenit portul traditional, atat de raspandit nu numai in satele sibiene, dar si dincolo de munti, la Polovragi si Novaci. De mult abandonat in tara sa de origine, alb-negrul elitei vieneze supravietuieste la Rasinari.

Scena 2: Muzeul Brukenthal

Am ramas surprins cat de aureolata e figura baronului Samuel von Brukenthal si am reusit sa am o convorbire cu Liviana Dan, specialista in acest subiect. M-a primit la Muzeul Brukenthal, devenit de mult un brand al Sibiului. Cabinetul ei de lucru este o combinatie de arhitectura somptuoasa, dar care gazduieste un bazar eterogen de tablouri, cutii, culori imprastiate peste tot, dosare si ustensile domestice.

Ne facem incalzirea vorbind despre cronicele ofuri ale culturii: lipsa de spatii, de fonduri, de personal, de intelegere in sferele diriguitoare. Zambitoare, Liviana pare totusi ca pluteste deasupra valurilor trecatoare ale vitregiei momentului. Ceva normal pentru cineva care e un fel de legatar moral al omului care a fost piatra de rascruce in evolutia Sibiului ca oras european.

“Nici lui nu i-a fost usor la inceput. Tatal lui a fost judecator innobilat, Brukenthal primind o educatie perfecta. A studiat la Halle si Jena. In Germania, l-a cunoscut pe Christian Wolf, filosoful extravagant al iluminismului german, si prin relatia cu acesta a intrat in cercurile lui Frederic cel Mare. Cand s-a intors acasa, si-a dat repede seama ca, intr-o societate saseasca conservatoare, opaca la aspiratiile europene ale timpului, nu va putea face cariera pe masura ambitiilor sale. S-a intors la Viena, unde a ajuns, datorita calitatilor sale, unul dintre consilierii privilegiati ai imparatesei Maria Tereza.

Jurist, diplomat, filosof, mason, Brukenthal s-a imprietenit si cu Martin Meytens, pictorul oficial al Mariei Tereza si rector al Academiei de Arte din Viena. Baronul a devenit admirator si colectionar de arta. In loc sa-si faca un palat la Viena, cum obisnuiau cei de rangul sau, a trait auster si si-a cheltuit banii pe achizitii artistice de valoare, colectii pe care le-a adus cu el cand s-a intors acasa ca guvernator.

A fost contestat de o parte a elitei sasesti, pentru blazonul sau de data recenta si pentru o pozitie pe care – spuneau gurile rele (nu fara temei, caci era un barbat sarmant) – o dobandise trecand prin asternuturile imparatesei. Si-a construit un palat, dar nu intr-un stil greoi si costisitor, ci unul modern, luminos, de sfarsit de baroc, bine integrat in spatiu, un recipient potrivit pentru arte si spiritul iluminist.”

Cat timp Liviana rezolva niste probleme administrative urgente, fac o plimbare printr-un parc sibian. Sunt multi copaci falnici, arbori exotici, unii dintre ei de pe vremea baronului. Rafinatul om de cultura, ce nu si-a uitat obarsiile rurale, s-a ocupat si de agricultura. La resedinta lui de vara de la Avrig a adus citrice, aloe, avea o gradina de legume olandeza, crestea flori rare. Iar cirezile domoale de bivoli atat de raspandite azi in satele transilvane se datoreaza inovatiilor lui zootehnice.

“Un iluminist, un reformator si mai ales o constiinta europeana, asta a fost Brukenthal. A sprijinit cat a putut de mult educatia, a facilitat exemplar accesul la cultura al intregii comunitati, colectiile baronului fiind publice inca din timpul vietii sale. A fost un modernist, un adevarat trend setter pentru intreaga Transilvanie a acelor timpuri – conchide Liviana. El a adus aici un model european in urma cu mai bine de 200 de ani. Daca acum am ajuns capitala culturala europeana este si datorita lui Brukenthal.”

Scena 3: Piata Mica

“Eu vad evenimentul Sibiu – Capitala Culturala in 2007 ca pe unul inedit, nu neaparat imprevizibil, ca fiind justificat de o evolutie urbanistica, arhitecturala de peste 800 de ani, ale carei elemente: strazile, cladirile, sunt palpabile si in prezent” – spune arhitectul-sef Guttmann Szabolcs, sorbind usor dintr-o bere rece la o masa de lemn, dintr-un restaurant din Piata Mica.

Pe mine, ca arhitect, practic acest lucru ma leaga si ma tine de vreo douazeci de ani in Sibiu.” Guttmann mi-a vorbit in continuare despre procesul de culturalizare a cetatii – “cetatea fiind o entitate care traieste in buna intelegere si respecta un regulament sever. Astfel isi asigura supravietuirea intramuros.” Sibiul, oras cladit ca un bastion al crestinismului, n-a fost cucerit niciodata, cu toate ca se afla intr-o zona destul de vitregita a Europei. “Aici a existat o simbioza politico-administrativa: un rege ungar, un pact de autonomie locala in favoarea unei etnii sasesti inca din Evul Mediu timpuriu, care a eliminat luptele si pierderile de vieti omenesti.

Acest lucru caracterizeaza o comunitate cu un nivel cultural ridicat, care poate simboliza o Europa unita printr-un pact. Inseamna ca o cetate in Evul Mediu a reprezentat samburele civilizarii, respectiv garantia unei culturi care a fost protejata intre zidurile sale. Intr-un fel, cetatea in sine simbolizeaza certitudinea culturii medievale” – spune Guttmann.

Cele 80 de hectare din interiorul zidurilor au fost “cucerite” in etape. Prima centura de fortificatie – Piata Huet, unde in centru se afla “biserica romanica si scoala” – a crescut repede pana la aria Pietei Mici, unde s-a dezvoltat o a doua centura de fortificatie, care a primit functiuni distincte, devenind laica si avand activitati comerciale. Mestesugarii si comerciantii au putut sa desfasoare activitati care au dus la cresterea orasului Sibiu. A treia centura de fortificatie ingradeste “targul”, justificand astfel denumirea de Hermannstadt (Orasul lui Hermann).

In secolul al XIV-lea, a aparut si a patra centura de fortificatie, care cuprinde orasul de jos. “Este vorba de o evolutie organica, deloc artificiala. Sibiul si-a pastrat pana in prezent spiritul locului si datorita arhitecturii sale vii, palpabile, prezenta in viata comunitara. Parca vechii constructori ai orasului ar reusi sa catalizeze in continuare evenimentele, eleganta, o anumita rigoare in tot ceea ce se intampla in Sibiul de azi” – spune Guttmann.

Actul II: Prezentul

Scena 1: Biserica Evanghelica

La prima intalnire cu Kilian Dörr, parohulBisericii Evanghelice, recomandat de sibieni drept unul dintre oamenii cu care trebuia neaparat sa stau de vorba, am avut grija sa fiu punctual. Slujba pe care o conducea – o reinhumare a ramasitelor sibienilor din cimitirul din jurul bisericii intr-un osuar din curtea bisericii si a Liceului Samuel von Brukenthal, la care au participat zeci de oameni si o multime de notabili – a luat sfarsit, in ciuda listei lungi de vorbitori, cu doar un minut mai tarziu fata de ora fixata.

Viata acestui preot de 39 de ani, blond, firav, dar extrem de ferm in comportament si opinii, se desfasoara nemteste, dupa o agenda care e deja plina pe anul 2007. Pentru Dörr, rolul bisericii sale ca promotor al culturii este indiscutabil – linia a fost trasata de insusi Brukenthal, care, prin testament, a stabilit ca administrarea muzeului sa revina consiliului bisericesc, care alege si un curator. L-am intrebat pe interlocutorul meu daca simte ca Biserica Evanghelica – confesiunea din Augsburg care a fost adoptata de Sibiu in 1545, la numai 24 de ani dupa reforma lui Martin Luther – se achita de aceasta raspundere mostenita.

Drept raspuns, m-a potopit cu lista de activitati, care merg pana la a gazdui proiectii de film experimental. In mod traditional, comunitatea evanghelica e condusa de un consiliu alcatuit din zece laici. Este un mod de functionare dintotdeauna a comunitatii sasesti. Cei zece il aleg pe paroh – acesta de multe ori poate fi trimis la studii, pentru ca apoi sa le devina preot – si au grija ca biserica sa functioneze pentru comunitate. In trecut, de multe ori preotul, inainte sa devina paroh, era chiar invatatorul de la scoala comunitatii. Poate aceasta trasatura a facut din biserica o institutie vie: in prezent este deschisa 10 ore pe zi, ofera ghizi pentru turisti, este muzeu, gazduieste expozitii si concerte.

“Muzica e esentiala pentru biserica, de aceea orga noastra este asa de mare – mi-a spus Dörr. Comunitatea sibiana a pus mare pret pe orga – a costat cat o casa de patricieni din Piata Mare. A platit-o comunitatea, a refacut-o dupa Primul Razboi Mondial – a costat o avere!”

Deschiderea bisericii spre universalitate ar putea sa fie una din cheile care fac Sibiul apt sa devina simbol cultural european. Mai ales ca ea se reflecta intr-un alt aspect crucial pentru societate: relatiile interconfesionale. “Avem mare grija de relatiile ecumenice cu celelalte biserici. Ne intalnim lunar cu preotii celorlalte confesiuni” – spune Kilian Dörr, adaugand ca de multe ori slujbe precum tainele, ca botezurile sau nuntile, sunt bilingve si, uneori, in functie de participanti, se tin chiar numai in limba romana.

De la introducerea votului popular in Transilvania, in vremea Mariei Tereza, sasii au intrat in declin politic, pierzandu-si ponderea de 1/3 din parlament. Mai tarziu, in ultimii 60 de ani, in lipsa unei clase politice care sa-i reprezinte, sasii transilvaneni au fost supusi presiunilor nivelatoare ale comunismului, pe de-o parte, si ale emigrarii masive, de peste 90%, pe de alta. De fiecare data, comunitatea a gasit in biserica un lider psihologic. “Consideram schimbarile care au avut loc in Romania – acum avem posibilitatea de a actiona din nou in libertate – un dar de la Dumnezeu.

Evenimentele anului viitor sunt o sansa mare pentru noi. Sunt, intr-un fel, si o indeplinire a ceea ce a inceput Brukenthal la Sibiu. Europa va veni aici, e important sa fi gazde bune, sa le aratam oaspetilor ca Romania e o tara europeana, sa invatam de la ei, ca sa putem fi fericiti.” Privindu-l pe Kilian Dörr cum isi incepe si isi incheie la fix slujba de amiaza – intre 12.00 si 12.10 – in biserica lui cu sapte turnuri, care inca mai castiga concursul de popularitate “Miss Cladirea” la Sibiu, vad in el un lider local puternic, deschis, continuator al traditiei orasului.

Scena 2: Piata mica

Lumea multiconfesionala a lui Dörr nu este decat o reflexie a unui Sibiu profund multietnic, multicultural si multicolorat, dupa cum il vede Marta, sotia arhitectului Guttmann Szabolcs, care lucreaza ca restaurator la Muzeul Astra. Am stat de vorba cu ea intr-o duminica dupa-amiaza, in apartamentul lor, aranjat cu mult bun-gust intr-o casa veche sibiana. Sosita din Cluj, ea a descoperit orasul pe parcursul a 18 ani si a ajuns sa-l iubeasca.

“Este un oras foarte uman, unde se poate trai foarte confortabil, intr-un context cultural bogat, care da o nota specifica vietii cotidiene si face traiul placut si interesant” – se entuziasmeaza aceasta femeie, mama a doua fete si a unui baiat. Dispozitia cosmopolita a urbei a fost importanta si pentru viata familiei: “La scolile germane, din cauza ca numarul sasilor a scazut, era o multiculturalitate perfecta, zic eu, erau multi copii romani si maghiari.

Deja la o sedinta cu parintii, la o aniversare se vorbeau trei limbi, fiind ceva de la sine inteles – spune Marta. Pe vremuri, corul in care cant era cel al comunitatii sasesti. In timp, el a devenit un cor deschis, multietnic, multiconfesional – peste saizeci de oameni care canta muzica de buna calitate. Am avut colegi de cor din SUA, din Olanda, din Belgia. Ei au lucrat cativa ani in Sibiu si au venit la cor.” Marta a simtit ca si aceasta activitate i-a imbogatit mult viata. A invatat obiceiuri din alte culturi, a trait, alaturi de acei oameni, o viata mult mai bogata.

Ea e convinsa ca spiritul acesta nu face decat sa continue o traditie europeana. Dintotdeauna, comunitatea a fost la zi cu schimbarile europene: breslele s-au format aici devreme, la sfarsitul secolului al XIV-lea, aici s-a tiparit prima carte in limba romana in 1544, Muzeul Brukenthal s-a deschis la numai 15 ani dupa Luvru, iar filarmonica, iluminatul strazilor, incalzirea centrala a bisericii, din 1902, au fost toate acte culturale care au asezat orasul in rand cu lumea occidentala.

Si acum, in fata provocarii reprezentate de anul 2007, Marta constata ca se manifesta un anumit spirit civic, specific acestui oras: “S-au pornit niste mecanisme nebanuite. Oamenii fac munca in plus, necuantificabila, pentru ca Sibiul sa poata primi cultura intregii Europe in mod exemplar.” Cetatean european al unei tari sarace, cum se autodescrie, Guttmann Marta crede ca orasul ei a renascut intr-un mod care se va resimti si dupa 2007.

Scena 3: Casa Luxemburg

Ajuns in biroul echipei de executivi ai capitalei europene de anul viitor, intalnesc un tanar de 18 ani, inalt, aparent timid, cu un usor aer de vedeta. Este Adrian Tibu, cel care coordoneaza Sibiu Plays, Festivalul de Teatru pentru Elevi, din Sibiu. “Am ajuns intamplator, pe cand eram in clasa a IX-a, sa joc intr-o piesa la Teatrul Gong si astfel am cunoscut-o pe Vicky Richardson, voluntara in Peace Corps, din SUA, care a lucrat cativa ani in Romania.

Cu sprijinul ei am infiintat acest festival de teatru pentru elevi si am ajuns sa ma ocup de el” – povesteste Adrian. Totul este realizat de elevi – regie, actorie, scenografie – dupa o tema stabilita de organizatori. Anul viitor, festivalul se va afla la cea de-a cincea editie si va fi una internationala. “Dupa ce in primul an am jucat si eu intr-o piesa, mi-am dat seama ca de fapt imi place mai mult in spatele scenei, imi place mai ales sa coordonez proiecte. Este o treaba serioasa asta.

Este vorba de piese de teatru ancorate in realitate; in general, cand se concepe un scenariu se pleaca de la o intamplare reala, din viata noastra, este un fel de cronica a adolescentei noastre. Colegii mei de generatie au idei foarte interesante, invatam unii de la altii; in plus, ne si jucam” – continua Tibu, care se pregateste pentru o cariera de manager cultural.

Piesele dureaza maximum 45 de minute, se redacteaza si se joaca in engleza, pentru ca, zice Adrian, este important sa cunosti cel putin o limba straina. Sunt importante si workshopurile la care elevii participa saptamanal si unde sunt initiati in arta teatrala de catre profesionistii Teatrului National “Radu Stanca”.

“Simt ca acest festival a devenit important pentru orasul meu. Este unic in felul sau, este un prilej bun sa ne cunoastem intre noi, sa interactionam cu elevi din tara si din alte tari. Consider ca anul 2007 va fi unul important aici, in Sibiu. Cu totii vom avea o sansa sa cunoastem alte culturi si un minunat pretext pentru divertisment. La urma urmei, cand te distrezi esti tu insuti cu adevarat.”

Scena 4: Piata Mare

Era o zi racoroasa de sfarsit de vara in Piata Mare. Artistul fotograf Fred Nuss, un barbat inalt, impunator, trecut de a doua tinerete, mi-a intins mana zambitor… “Cand eram copil, orasul asta avea o alta atmosfera. Avea multa verdeata, aproape ca puteai sa-l traversezi trecand vara din umbra unui copac in umbra altuia. Dinspre Dumbrava, pe actuala strada Nicolae Balcescu, curgea un parau spre Poarta Cisnadiei, era o strada pietruita, gardata de multe magazine specializate.

Tin minte ca deseori tata ma lua de mana si mergeam la pravalia Reter si Crämer, pe Avram Iancu, unde mancam niste crenvursti care pocneau de proaspeti ce erau. Uneori fugeam la Seiser, vizavi de Forumul German, din curtea lunga a bunicilor mei, care erau vecini cu cofetaria. A fost o perioada cand, pe la varsta de 11 ani, ma trimitea mama sa iau paine pe cartela. Mergeam cu noaptea-n cap, coboram treptele pe langa Casa Artelor, tin minte si poarta de care ma rezemam. Pentru mine toate astea sunt lucruri de neuitat. Eu am fost prea indragostit de Sibiu.

Am avut actele de plecare in buzunar. Dar sunt o fire statornica. N-as putea sa plec, sa zic, in Spania la cules de capsuni sau mure si cu banii castigati sa iau vaporul si sa ma apuc de afaceri in Statele Unite. Imi place aici, unde mi-am petrecut copilaria. De bine, de rau, am un nume, ma cunosc oamenii. Asta e rasplata mea in fiecare zi, am nevoie de aceasta multumire sufleteasca, din asta imi trag seva, ca sa zic asa. Marturisesc ca sunt un om fericit…, dar sunt fericit ca am ramas si ca voi apuca sa vad Sibiul meu, intr-un fel, pus la punct.

Orasul s-a degradat mai ales dupa '45, in timpul comunismului au disparut micii comercianti, multe cladiri au ajuns in paragina. Azi, aproape ca nu mai are cine sa-ti repare o pereche de pantofi, n-ai unde sa-ti mai faci o cheie pentru poarta. Este bine ca se reconstruiesc casele vechi, insa mie nu-mi prea place globalizarea asta. Simt ca s-a pierdut intimitatea strazii. Strada a devenit oarecum impersonala. Inteleg ca este important sa vina bani in oras, dar nu sunt de acord ca pe o strada sa ai sapte sedii de banca si sa nu ai un loc de unde sa-ti cumperi o chifla calda, ca pe vremuri” – spune Nuss.

ACTUL III: Devenirea
Scena 1: Teatrul din Sibiu

O angajata bagareata, obisnuita sa intre la director cand vrea (“Buna, draguta, Chiriac este pe aici?”), se izbeste de zambetul inflexibil al secretarei. In anticamera biroului directorului teatrului din Sibiu s-a facut coada. Desi nu mai exista scaune libere pe care sa le ofere solicitantilor, frumoasa secretara zambeste reflex si complice, explicandu-le tuturor ca d-l director da un interviu.

Directorul Teatrului National “Radu Stanca”, din Sibiu, Constantin Chiriac, este un minotaur spumos, in camasa portocalie descheiata mult pe piept, emanand o forta extraordinara din spatele biroului sau masiv, pe fundalul unei biblioteci pline de casete. Chiriac este omul care a fondat, in 1997, primul comitet de initiativa pentru dezvoltarea unei capitale culturale europene la Sibiu. A mers in aproape toate capitalele culturale din 1992 incoace.

“In 1990, teatrul a ars pentru a patra oara – a inceput Chiriac sa povesteasca. Am plecat in Germania, teatrul avand si sectie germana, ca sa gasesc sprijin pentru reconstruirea lui si dotarea cu aparatura. Am avut noroc sa nimeresc in locul potrivit, la timpul potrivit si am reusit sa cunosc oameni importanti, sa stabilesc numeroase legaturi.” Astfel, dupa doi ani, el se afla la o receptie la Antwerpen. Izbucnise razboiul din fosta Iugoslavie, tara in care existau cateva festivaluri de teatru puternice, unul dintre ele fiind cel de iarna de la Sarajevo, condus de Ibrahim Spasici.

“Eric Antonis, care era presedintele Asociatiei Antwerpen – Capitala Culturala Europeana in 1992, a primit un telefon de la Spasici in care acesta ii spunea: «Frate, a inceput parjolul!» Atunci, artistii, care de obicei se mobilizeaza repede si de multe ori gasesc formule de presiune asupra politicienilor, au facut un comitet de initiativa, din care am avut si eu sansa sa fac parte, alaturi de nume mari, ca Peter Brook si Marina Vlady, care sa sustina Festivalul de la Sarajevo, amenintat cu disparitia. In urma demersurilor noastre, Sarajevo a fost numit capitala culturala alternativa pentru timp de o luna. Mie acel lucru mi-a ramas in minte…”

Pana in anul 2000, exista doar un oras capitala culturala europeana. In 2000 au fost noua. Din 2001 s-a stabilit ca in fiecare an sa existe doua capitale culturale europene. In 2004 era la un festival de teatru la Vancouver cand l-a sunat Klaus Johannis, primarul Sibiului: “Am primit o solicitare din partea Luxemburgului, sunt dispusi sa ne sprijine pentru 2007.” Luxemburgul avea dreptul sa fie din nou capitala culturala europeana in 2007 si au aflat ca si sibienii se straduiesc. Lucrul senzational este ca luxemburghezii vorbesc acelasi dialect german ca si sasii din Sibiu si imprejurimi.

Colonistii care au venit aici acum 800 de ani erau si din zona Luxemburgului. Prin 2000, in prezenta doamnei ministru al culturii din Luxemburg se organizase un recital de poezie la Muzeul Brukenthal; ea a avut revelatia ca sasii de aici vorbesc luxemburgheza. Atunci s-au hotarat luxemburghezii sa restaureze una dintre cele mai frumoase cladiri din Sibiu (Casa Luxemburg). “Dupa ce mi-a telefonat primarul, intr-o noapte am facut un proiect de vreo 26 de pagini despre cum vad eu capitala culturala si le-am trimis pe fax.

Cand m-am intors, am organizat o intalnire cu toti operatorii culturali si am constituit rapid o asociatie ca sa adunam propuneri. Ne-am miscat repede, pentru ca in aprilie 2004 trebuia sa fim in fata juriului Comisiei Europene. Am fost personal in fata acestui juriu format din specialisti – fosti directori de capitale culturale europene” – spune Chiriac.

Partenerii din Luxemburg l-au adus pe Robert Palmer, de trei ori director de capitala culturala europeana – la Glasgow (1985), Bruxelles (2000) si Brugge (2002) -, care stie toate trucurile posibile, sa le faca romanilor un training. Intr-un fel, si Luxemburgul avea nevoie de noi, pentru ca singuri nu puteau organiza pentru a doua oara evenimentul de capitala europeana. Au venit cu un concept generos – bazat pe ideea ca oricum Europa e un continent al regiunilor – si au propus ca marea regiune in care se vorbeste limba luxemburgheza – parti din Franta, Belgia, Germania – sa devina o mare capitala si, stiind de romani, au propus ca si Sibiul sa devina partener.

Cand am ajuns in fata juriului – povesteste Chiriac – m-au intrebat scurt: “Cunoasteti rezolutia Parlamentului European?” Cele 10 tari intrate in UE la 1 mai 2004 au interdictie pana in 2010 de a candida pentru capitala culturala, UE considerand ca aceste tari nu au inca autoritati locale pregatite.

Orasul respectiv trebuie sa probeze ca e in stare sa organizeze un eveniment de o asemenea amploare, independent de guvernul tarii sale. Acest proiect este unul comunitar. “De fapt, ei ma intrebau ce caut acolo, stiind ca tarile aderente au interdictie. «Chiar crezi ca Sibiul este pregatit?», m-au intrebat – spune Chiriac. Si am zis DA! Am zis ca trebuie sa se aplice legea, dar ca acolo sunt trecute cele 10 tari, insa nu si Romania. M-am folosit de vidul legislativ si de sprijinul Luxemburgului, sperand ca pot sa ma strecor.

S-a oprit audierea, juriul si-a consultat juristii, apoi s-au intors nervosi: «Da, va ascultam – insa nu aveti administratie publica locala corespunzatoare, nu aveti suficiente hoteluri de 5, 4, 3 stele, zboruri de avion, pe scurt logistica si infrastructura.» Am dat din colt in colt, dar am sustinut ca vom fi gata in 2007, fiind sigur ca pot sa-i conving daca vom putea proba din punctul de vedere al unui concept coerent si al unei echipe.”

“Cum ne demonstrati ca veti fi in stare sa faceti o structura complet descentralizata, care sa nu apartina de guvern, care sa gestioneze un astfel de eveniment?” – au intrebat cei din juriu. Chiriac le-a vorbit de Festivalul International de Teatru de la Sibiu, care este o structura independenta, fondata de el in 1993, cu drept de autor. In 2004, stransese 68 de tari participante si 304 evenimente pe o perioada de 11 zile in 32 de locatii – practic, tot orasul devenea o scena. Le-a spus ca daca are 304 spectacole in 11 zile poate organiza si un spectacol pe zi timp de 365 de zile.

Dupa indelungi discutii, juriul a zis da, cu anumite amendamente, dar mai era nevoie de aprobarea ministrilor culturii din UE, inclusiv a ministrilor celor 10 tari aderate dupa 1 mai 2004. Cum sa-i determini sa voteze pentru Romania, cand ei aveau interdictie pana in 2010 la capitala culturala? “M-am dus la ministrul culturii de atunci, Razvan Theodorescu, si i-am spus: «Va fac eu scrisorile pentru fiecare ministru al culturii in parte, in care specificam ce inseamna relatia privilegiata pe care dorim s-o avem cu fiecare tara.»

Am dat concret numarul trupelor, companiilor, teatrelor cu care vrem sa lucram (eu avand in banca de date a Festivalului din Sibiu nume si date pe structuri culturale din fiecare tara). In acelasi timp, am vorbit cu primarul Johannis, care a facut scrisori catre toti ambasadorii tarilor respective” – spune Constantin Chiriac. A fost un lobby clar, pe fata, curat si scurt. Rezultatul: in ziua deschiderii Festivalului de Teatru, 26 mai 2004, Consiliul Ministrilor Culturii din Europa a aprobat Sibiul in unanimitate. Nu s-a mai intamplat niciodata sa se aprobe in unanimitate o capitala culturala.

“Apoi a inceput nebunia… Ce facem? Cum facem?! S-a constituit Asociatia Sibiu – Capitala Culturala Europeana 2007, unde primarul este presedinte, eu – vicepresedinte si Marius Constantin – secretar general. Asociatia si-a facut o structura executiva, condusa de Radu Cristian. Am avut tot felul de discutii, la guvern, la nivel local si treaba a inceput sa mearga. Lucrurile au inceput sa prinda contur si eu cred ca beneficiile vor fi pe termen lung. Vorbesc in primul rind de cele economice care vor aduce bani in Sibiu ani buni de acum incolo. Se dovedeste ca si cultura poate fi un motor economic real. Suntem toti convinsi ca avem sansa unica de reabilitare a unei comunitati printr-un dat cultural, devenind un spatiu de recunoastere internationala a initiativei si calitatii” – conchide Chiriac.

Scena 2: Piata Mica

Ultima dupa-amiaza, cu articolul, la Sibiu. Ajung pe Corso, dupa intalnirea cu directorul teatrului, si simt ca as mai avea ceva de facut. De fapt, e o stare care nu ma lasa sa ma grabesc spre masina si sa plec in weekend. Decid sa-mi aman plecarea si mai fac o plimbare pe Corso, dau o tura prin Piata Mare, merg incet, sub “ochii” caselor de vizavi de Biserica Romano-Catolica. O batrana vinde flori de camp, “de o sa te iubeasca fetele”, langa Turnul Sfatului.

Cumpar un buchet, doar ca sa-i fac pe plac. O familie de francezi ma roaga sa le fac o fotografie pe Podul Minciunilor. Ma asez la o terasa italiana din Piata Mica, sub un soare prietenos, care straluceste retinut. Ii ofer florile unei chelnerite brunete. Nu intelege, dar le accepta si-mi zambeste. Dupa vreo douazeci de minute, cer un capuccino, in timp ce savurez cele mai bune spaghete cu busuioc si muguri de pin din cate am mancat vreodata.

La mesele vecine, vreo zece baschetbalisti luxemburghezi, tradati de maiouri, rad galagios si-si fac fotografii cu chelneritele… Ma gandesc ca Sibiul este totusi un oras binecuvantat de Dumnezeu. Capitala culturala europeana nu e putin lucru. Daca a fost o intamplare norocoasa sau nu, cred ca asta nu mai conteaza. Ceea ce m-a impresionat la oamenii care mi-au relatat despre aceste lucruri si despre multe altele e ca fiecare zambea.

Acesti oameni au incredere in ei insisi. Au incredere in Sibiul pe care-l iubesc sincer. Niciunul dintre ei nu s-a plans de nimic. Sunt optimisti si cred in sansa care li s-a oferit. Se bucura de ea. Asta e, de fapt, reteta succesului lor. Nu au nicio indoiala ca Sibiul va avea succes in 2007.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*