Dubai: capitala mondială a huzurului

De la etajul 44 al unui zgârie nori plănuit să devină cel mai înalt din lume, directorul Corporației Emaar, Mohammad Ali Alabbar, domină cu privirea întreg centrul Dubaiului. Burj Dubai, clădirea lui, va include birouri, apartamente și un hotel Armani. De 30 de ani, conducătorii Dubaiului au construit masiv, cu bani din Emirate și alte state din Golf, pentru a transforma modestul port pescăresc într-un centru mondial de afaceri. Foto: Maggie Steber/National Geographic

Foto: National Geographic

Șeicul Mohammed bin Rashid al Maktoum și-a transformat ținutul dintr-un sat adormit într-un paradis al afacerilor și capitală mondială a luxului.

 

Text: Afshin Molavi

Foto: Maggie Steber

A fost odată un șeic care a avut visuri mărețe. }inutul său, pe țărmul Golfului Persic, era un sat toropit, ars de soare, locuit de căutători de perle, pescari și comercianți care își acostau corăbiile arabe șubrede și bărcile de pescuit de-a lungul unui golfuleț îngust care șerpuia prin oraș. Dar unde alții au văzut doar un golfuleț sălciu, acest șeic, Rashid bin Saeed al Maktoum, a văzut o magistrală către lume.

Într-o zi, în 1959, a împrumutat multe milioane de dolari de la vecinul său bogat în petrol, Kuweit, pentru a draga golful până când a devenit suficient de larg și de adânc pentru vapoare. A construit cheiuri și depozite și a făcut planuri pentru șosele, școli și case. Unii l-au crezut nebun, alții doar că se înșală, dar șeicul Rashid a crezut în puterea noilor începuturi. Uneori, în zori, alături de fiul său cel mic, Mohammed, se plimba pe țărmul gol și își desena visul în aer cu cuvinte și gesturi. Și, în cele din urmă, s-a întâmplat cum a zis el. L-a construit și visul s-a împlinit.

Fiul său, șeicul Mohammed bin Rashid al Maktoum, conduce acum Dubaiul și în jurul acelui golfuleț a construit propriile lui vise înalte, transformând viziunea de la răsărit a tatălui său în lumea fantastică, invadată de lumină, aer condiționat și zgârie-nori, a unui milion de oameni. Profilându-se pe cer ca Manhattanul, un port de clasă mondială și centre comerciale duty-free imense, micul Dubai atrage acum mai mulți turiști decât întreaga Indie, mai multe vase comerciale decât Singapore și mai mult capital străin decât multe țări europene. Oameni de 150 de nații s-au mutat aici să trăiască și să lucreze. Dubaiul a construit chiar și insule artificiale – unele sub formă de palmieri – pentru a-i găzdui pe cei mai bogați dintre ei. Rata sa de creștere economică, de 16%, este aproape de două ori mai mare decât cea a Chinei. Macaralele pentru construcții punctează orizontul ca niște semne de exclamare.

Dubaiul e, de asemenea, o rară poveste de succes în Orientul Mijlociu, o regiune cu o istorie a eșecului și stagnării. Dacă Dubaiul reprezintă o anomalie extravagantă sau un model demn de urmat de către alte țări arabe este o întrebare care merită atenție în ziua de azi, când lumea islamică încearcă să facă față modernizării. Abdulrahman al Rashid, jurnalist saudit și director al canalului de știri Al Arabiya, prezintă astfel lucrurile: „Dubaiul exercită presiune asupra restului lumii arabe și musulmane. Oamenii încep să-și întrebe guvernele: Dacă Dubaiul poate, noi de ce n-am putea?“

Trebuie spus că Dubaiul nu seamănă cu niciun alt loc de pe Pământ. Este capitala mondială a vieții pe picior mare; practic, atmosfera trepidează ca un amestec volatil de exces și oportunitate. Este genul de loc unde starurile tenisului Andre Agassi și Roger Federer joacă o partidă demonstrativă pe heliportul de pe acoperișul opulentului megahotel Burj al Arab; unde telefoanele celulare încrustate cu diamante, de 10.000 $ bucata, încheie tranzacții instantaneu; unde anual milioane de oameni vin cu avionul doar pentru cumpărături.

În ultimul deceniu, am călătorit deseori spre Dubai și am ajuns să apreciez multiculturalismul ambiguu al unui oraș unde poți mânca într-un restaurant italian condus de un egiptean, cu un bucătar-șef indian și chelneri filipinezi care se apucă să cânte operete din jumătate în jumătate de oră. Sau poți privi, la orele mici ale dimineții, un grup de expatriați englezi împleticindu-se spre casă de la vreo cârciumă, în timp ce chemarea musulmană la rugăciunea de dimineață răsună pe străzi.

 

Mulți americani au auzit pentru prima oară de Dubai, unul din cele șapte emirate care formează Emiratele Arabe Unite (E.A.U.), când o companie de stat, Dubai Ports World, a achiziționat o firmă din Marea Britanie care administra șase porturi ale SUA. Unii membri ai Congresului au reacționat cu îngrijorare, acuzând, în mod corect, că la 11 septembrie conspiratorii au folosit Dubaiul ca punct-cheie de tranzit financiar. Alții au sprijinit afacerea, observând că E.A.U., port de armare pentru Flota a V-a a U.S. Navy, s-a dovedit un aliat credincios în războiul împotriva terorismului după 11 septembrie. În cele din urmă, Dubaiul a hotărât să renunțe la administrarea porturilor SUA. „Suntem prea ocupați ca să facem politică – mi-a spus Sultan bin Sulayem, șeful Dubai Ports World. Americanii nu ne-au vrut în afacerea asta. Foarte bine. Mergem mai departe. Sunt multe afaceri care se pot face.“

 

Desfătându-se în huzur, expații urmăresc un meci de polo la Fermele Arabe, o suburbie destinată străinilor cu bani, atrași în Dubai de joburile bine plătite, libertățile sociale și – până la recenta escaladare a valorii proprietăților – de costul relativ scăzut al vieții. Foto: Maggie Steber/National Geographic

Foto: National Geographic

Într-adevăr. Dubaiul a creat unul dintre cele mai dinamice medii de afaceri din lume. „Nu sunt numai clădirile, insulele și hotelurile – spune Ali al Shihabi, directorul unei bănci importante de investiții, care a studiat la Princeton. Mai este și partea nevăzută: legile, regulamentele, mediul social liberal.“ Fără taxe corporative sau pe venit, un sistem bancar excelent și o legislație care favorizează bunurile și proprietatea, Dubaiul întruchipează vechiul motto al șeicului Rashid: „Ceea ce e bun pentru comercianți e bun și pentru Dubai.“

Și mai e fiul său, șeicul Mohammed, conducătorul Dubaiului, în vârstă de 57 de ani, pe care Edmund O’Sullivan, editorul lui Middle East Economic Digest, îl numește un „modernizator radical“ și „cel mai semnificativ personaj din Arabia după regele Abdulaziz“, fondatorul Arabiei Saudite moderne, care a folosit ca pârghie rezervele de petrol ale țării sale pentru a deveni un jucător mondial important.

Spre deosebire de tradiționalul conducător despotic din Orientul Mijlociu, șeicul Mohammed (cunoscut multora drept șeicul Mo) conduce Dubaiul ca un bun director executiv. În afara unui program încărcat de apariții publice, este văzut adesea conducându-și mașina în jurul proprietăților din Dubai, supraveghindu-și șantierele când se crapă de ziuă, așa cum făcea și tatăl lui. Uneori, apare neanunțat la locul de muncă pentru a pune întrebări dure, îi concediază pe loc pe managerii nepricepuți și îi recompensează pe cei mai destoinici muncitori. Dintre aceștia, recrutează viitoarea generație de manageri a Dubaiului, printre care și multe femei. „Angajează cele mai bune femei pe care le găsești“ – i-a spus Anitei Mehra Homayoun, directoarea de marketing a Aeroportului din Dubai, când a ales-o pentru post în 1996. Mehra Homayoun însăși a avansat ierarhic în comerțul duty-free al aeroportului și i-a atras atenția șeicului Mo prin organizarea de loterii de mașini și turnee de golf și tenis cu celebrități și atrăgându-i pe detailiștii cei mai buni în imperiul duty-free-urilor din aeroport. „Șeicul Mohammed te face să crezi că poți realiza orice – spune ea. Viziunea lui e contagioasă.“

Un alt ales, Mohammad Alabbar, a crescut, ca mulți localnici din Dubai, într-un cort din frunze de palmier. Tatăl său a întreținut o soție și 12 copii cu plasa de pescuit. Apoi, în 1966, Dubaiul a dat de petrol și Alabbar a mers la colegiu în SUA cu o bursă guvernamentală plătită cu veniturile din petrol. (Deși la început în plin avânt, rezervele de petrol modeste ale Dubaiului aduc acum doar 6% din PIB). După absolvire, l-a impresionat pe șeicul Mo lucrând ca stagiar șase ani în Singapore, unde a transformat firme de vânzare cu amănuntul care stagnau în afaceri prospere. Ceea ce l-a propulsat în postul de director pentru dezvoltarea economică al Dubaiului, rol care a pus în evidență capacitatea sa de a încuraja comerțul reducând birocrația. Drept răsplată, guvernul i-a dat pământ la un preț mic sau gratuit și el a început să construiască.

Astăzi, călătorește în lume cu un avion privat și supraveghează Emaar, una dintre cele mai bogate companii de dezvoltare imobiliară din lume. „Am parcurs un drum lung“ – mi-a spus Alabbar pe șantierul proiectului Burj Dubai, o structură înaltă, în formă de torpilă, care va fi cea mai înaltă clădire de pe planetă când va fi gata, în 2008. „Dar nu trebuie să uităm niciodată de unde am venit. Copiii noștri trebuie să știe că am muncit foarte, foarte mult pentru a ajunge unde suntem acum și că este încă mult de muncă.“

Dar cine face munca în realitate e un subiect sensibil. Demografic vorbind, Dubaiul nu este un oraș-stat arab: Mai puțin de 1 din 8 locuitori sunt cetățeni ai E.A.U. și muncitorii-oaspeți din sudul Asiei reprezintă peste 60% din populație. Mulți indieni cu educație duc o viață confortabilă în Dubai, iar câțiva dintre ei s-au îmbogățit. („Dubaiul e cel mai bun oraș din India“ – spun norocoșii.) Pentru alții însă Dubaiul este o fundătură.

Presa locală anunțase tulburări în rândul forței de muncă în seara în care am vizitat unul dintre cartierele mizere unde locuiesc zeci de mii de muncitori-oaspeți. Barăcile muncitorilor se aflau între multele clădiri meschine, dărăpănate, de-a lungul unui drum murdar, cu pietriș, plin de gunoaie. Sute de bărbați cu fețele arse de soare treceau în fugă, purtând tricouri cu mânecă scurtă, pantaloni largi și șlapi uzați. Unii dintre acești muncitori s-au alăturat grevelor recente, sătui să fie tratați ca „suboameni“, după spusele organizației Human Rights Watch. Muncitorul mediu câștigă aproximativ cinci dolari pe zi, muncind în ture de 12 ore, pe o căldură toridă. (Human Rights Watch a raportat aproape 900 de decese în construcții, în 2004, inclusiv decese în urma insolației.)

Ascultați-le poveștile și veți afla că mulți muncitori sunt captivi aici, înglodați în datorii către agenții fără scrupule de acasă, care le-au pretins sume exorbitante pentru vizele de lucru. „Dacă nu ar trebui să returnez taxa, azi m-aș duce acasă“ – mi-a spus un bărbat. „Nu avem nimic“ – a spus Kutty, un tânăr scund, de 25 de ani, cu obrajii scofâlciți, din statul indian Kerala. „Trăim un coșmar aici și nimănui nu-i pasă.“

Reacționând la astfel de abuzuri – și la publicitatea negativă pe care o generează – guvernul a anunțat recent că li se va permite muncitorilor să-și facă sindicate și a ordonat tuturor antreprenorilor să oprească lucrul timp de patru ore pe zi, în timpul caniculei din iulie și august.

Necazurile Dubaiului nu se termină aici. De exemplu, crearea de insule artificiale în larg se poate să fi fost o strălucită decizie economică, chiar dacă exagerată (proprietățile de pe țărm se vând cu 7 până la 30 de milioane de dolari), dar pe parcurs – spun ecologiștii –, Dubaiul a omorât coralii, a distrus locurile de cuibărit ale țestoaselor și a afectat ecologia marină din vestul Golfului Persic. Și în spatele zgârie-norilor strălucitori persistă o lume de noapte, cu hoteluri ieftine și prostituate, gangsteri indieni și ruși, spălători de bani și traficanți de orice, de la arme și diamante până la ființe umane.

În noaptea în care m-am oprit la Clubul Cyclone, prostituatele disponibile erau din Moldova, Rusia, China, Europa de Est, Caucaz și din diverse țări din estul Africii. Clienții lor erau arabi, europeni, asiatici și americani. Muzica bubuia, băuturile curgeau și curând cuplurile se îndreptau spre ieșiri. Am cunoscut o chinezoaică ce-și spunea Muri. „Merg la Cyclone numai de două ori pe săptămână“ – a spus ea într-o engleză poticnită. În timpul zilei, lucrează ca bucătar-șef la un restaurant chinezesc. Clienții ei – spune ea – sunt, în general, europeni sau americani întorși din războiul din Irak. „Arabilor le plac europencele și rusoaicele.“ Am întrebat-o dacă a auzit despre rețele de trafic cu fete din China. „Da, bineînțeles – a spus, încruntându-și sprâncenele. Foarte rău. Unele fete foarte tinere.“

 

Un muncitor străin stivuiește capcane pentru pește lângă Burj al Arab – cel mai înalt hotel din lume și simbolul noului Dubai. Într-o singură generație, conducătorii orașului au transformat portul de pescari, cândva adormit, într-un centru al Orientului Mijlociu. Foto: Maggie Steber/National Geographic

Foto: National Geographic

 

Peste câteva zile, l-am întrebat pe un asistent de rang înalt al șeicului Mohammed dacă Muri avea dreptate în privința influxului de prostituate chineze și traficanți. „Nu e ușor să-i oprești pe cei care aleg să vină în Dubai – mi-a spus el –, dar nu îi tolerăm deloc pe traficanți.“ Totuși Departamentul de Stat al SUA raportează că eforturile Dubaiului de a reduce traficul nu corespund nici măcar „standardelor minime“ și estimează că în jur de 10.000 de femei din E.A.U. ar putea fi victime ale traficanților de sex.

Abordarea relaxată a Dubaiului a acestor probleme și a altora dă naștere unor critici prompte, deși formulate în șoaptă. „Trebuie s-o luăm mai încet, lucrurile merg prea departe“ – mi-a spus un scriitor marcant, referindu-se la dezvoltarea necontrolată care calcă în picioare cultura locală. Mi-a cerut să nu-i dau numele. Un alt localnic a spus: „Știu că unii dintre prietenii mei arabi ne vizitează pentru că aici avem prostituate străine. E rușinos.“

Toleranța Dubaiului poate fi și un lucru bun. Pe lângă barurile și cluburile de noapte, există moschei, biserici și temple hinduse și, pentru un oraș cu atât de multe religii și naționalități aflate în concurență, este surprinzător de lipsit de conflicte etnice. „Nu știu cine e sunnit și cine e șiit, și nici nu mă interesează – mi-a spus șeicul Mohammed în timpul unei scurte întâlniri. Dacă muncești temeinic, dacă nu-ți deranjezi vecinul, atunci există un loc pentru tine în Dubai.“ Până și israelienii pot face afaceri (pe tăcute) cu Dubaiul.

 

În timp ce modelul din Dubai – construit pe baza capitalismului fără restricții, a antreprenoriatului și a moderației religioase – ar putea fi un exemplu pentru alte țări în curs de dezvoltare, Dubaiul are o orientare unică spre secolul al XXI-lea, datorată în mare parte viziunii și ambiției unui singur om. Alți conducători arabi ar putea rivaliza cu șeicul Mo sau cu metodele sale, dar până la urmă – și unii ar spune slavă Domnului – există un singur Dubai.

Înainte de a părăsi emiratul, m-am hotărât să fac ceea ce milioane de vizitatori au făcut în ultimul deceniu: să mă duc într-un mall. Se spune că Dubaiul are mai multe centre comerciale pe consumator decât orice alt oraș din lume și, zi și noapte, sunt aglomerate cu genul de mulțime pe care o găsești de obicei în Dubai: femei saudite acoperite cu văluri scotocind la Victoria’s Secret; adolescenți din Emirate în ținută hip-hop flirtând cu fete din Europa de Est cu minijupe de piele neagră; familii din Senegal, Egipt, Iran, Kazahstan și Coreea plimbându-se printre fântâni și magazine, în timp ce muzica pop occidentală, coloana sonoră a globalizării, se revarsă din boxe. Într-un mall, Centrul Hamarain, melodia din Titanic, cu Céline Dion, a fost pusă atât de des, încât vânzătorii cu amănuntul locali s-au plâns.

Am ales Mallul Emiratelor, unul dintre cele mai noi megamalluri din Dubai, un mamut de 223.000 m² care prezintă o pârtie de schi în interior. Când intri, ai impresia că pășești într-o realitate alternativă: o lume a abundenței, artificială, cu magazine de îmbrăcăminte de marcă, magazine cu muzică stridentă, cafenele și restaurante, care culminează cu o fereastră imensă din sticlă de oglindă, cu schilifturi în depărtare. M-am alăturat mulțimii de la fereastră, ca să privesc schiorii coborând un „munte“ acoperit cu zăpadă, copii aruncând unii în alții cu bulgări de zăpadă și instructori care-i ghidau pe începători la primele lor coborâri.

Am zărit un grup ce păreau a fi locuitori din Dubai la o ieșire în familie. Un bărbat arab de vârstă mijlocie, într-un palton închiriat, mergea prudent prin zăpadă cu pantofi de stradă. Mai încolo, o femeie cu o abaya neagră, purtând și ea un palton închiriat, se ținea agitată de brațul unei femei asiatice, probabil menajera ei filipineză. Un adolescent cu un început de mustață s-a apropiat de ei, cu schiurile în picioare. Au schimbat câteva vorbe, apoi s-a căznit să ajungă la lift pentru încă o coborâre. Femeia i-a dat drumul filipinezei și a făcut câțiva pași. Apoi a zâmbit, s-a lăsat pe vine și a luat puțină zăpadă, un mic miracol alb în deșertul Arabiei. Părea să se simtă bine. Temperatura lumii reale de afară era 43°C, dar în lumea de vis din Dubai era aproape perfectă.

 

Articolul a apărut în ediția de ianuarie 2007 a revistei National Geographic România.


 

 

 



3 Comments

  1. Minunat articol !!! Mi-ati expus cu atata exactitate situatia din Dubai,cu plusurile si minusurile de acolo,incat mi-am facut o idee despre viata de acolo!!!
    Concluzia:unde existe imaginatie,iubire,intelegere si pace,omul poate crea lucruri marete…daca vrea.

  2. …aici,ceva mai…sus…….sunt …o parte din ..banii dumneavoastra………nu credeti……intrebati serviciile……speciale……….da cu ce…..platiti ..ca sa va….spuna,unde,cum si……ce?????

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*