Satul Maguri

Din cauza vanturilor, casele din catunul Joseni sunt asezate in vale. Desi inca se mai foloseste sindrila, unele case noi au apa curenta sau termopane. Iarna se petrece o inversiune termica: in vale e ceata si frig, sus, in Maguri, e soare si placut.

Viata, asa cum este, dintr-un sat tipic romanesc, o patrie in mic unde se intampla totul si deopotriva nimic, iar rutina zilnica devine ritual sacru.

Text: Voicu Bojan

Vesnicia

Se zice ca vesnicia s-a nascut la sat, iar eu cred ca Maguri e satul acela, poate si pentru ca e mai aproape de cer.

Dar nu vorbim aici de o vesnicie apasatoare, demna de o cultura mare, ci de una de-a noastra, in registru minor, mai degraba zglobie, adaptata perfect unei Romanii contemporane, “o tara trista, plina de umor”.

Pastrand proportiile, avem de-a face cu o lume arhetipala, cu o patrie in mic, un loc unde se intampla totul si deopotriva nimic, unde rutina zilnica devine ritual sacru, un spatiu al povestii care evoca ingredientele tipice oricarui sat.

Avem asa: pe de-o parte, linistea, simplitatea vietii, incremenirea temporala, naturaletea relatiilor umane, frumusetea peisajului, farmecul povestilor si pasivitatea mioritica in fata destinului.

Iar pe de alta, avem descurcatul general (fac si dreg, dar numai ei stiu cum), smecheritul tipic taranilor (iti toarna in urechi doar ce vrei sa auzi), un anume primitivism comunitar (animozitati istorice, neintelegeri marunte, greutatea de a se mobiliza in folosul comunitatii) si, in fine, sportul preferat – smiorcaiala nationala (se plang mereu de toate, mai ales de economie si de politica, dar altfel se strecoara cumva laturis prin viata, eschiveaza cu maiestrie dezastrele, merg inainte si o duc binisor, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca tot romanul de rand, care, chipurile, este lefter, insa bani de-o bere tot mai are).

Sunt convins ca, asa cum exista suflete-pereche, exista si locuri-pereche. Eram doar un pustan de vreo cincisprezece ani cand, cu parul incalcit de vant si cu limba neagra de la afine, am dat intamplator peste satul ce se dezvaluia treptat privirii, pe masura ce urcam, dincolo de Dealul Mieilor.

Casele micute de lemn, imbracate in sindrila, erau ca de jucarie; risipirea lor pe platou parea facuta de un arhitect genial; nu se auzea niciun zgomot, doar vantul; mirosea a fum de lemne si a fan; de jur imprejur, cat vedeai cu ochii, erau paduri nesfarsite de brazi, iar in departare se itea varful Vladeasa.

Lumina era ireala, iar gardurile de scandura, ce delimitau grafic totul, au pus capac – am stiut atunci ca mi-am gasit locul-pereche, locul in care ma voi intoarce mereu, pana la sfarsit.

Geografia

Intr-un catun mai izolat al satului Maguri, in Robesti, a fost odata un om care ramasese cocotat intr-un copac inalt, fiindca vantul ii trantise scara.

Cum vecinii lui erau toti plecati care incotro, l-a strigat pe un alt om de pe muntele vecin, Muntele Rece, sa vina sa i-o puna la loc.

Dupa vreo sase ore de coborat si urcat din deal in vale si apoi iar in deal, calm, acesta a aparut si l-a ajutat sa coboare. Nu se intalneste munte cu munte, dar om cu om – da.

Satul Maguri, situat in Ardeal, in Muntii Gilaului, este un fel de acoperis al Romaniei – este localitatea situata la cea mai mare altitudine (intre 1.250 si 1.400 m) locuita tot timpul anului.

Sunt cam 390 de case, imprastiate pe nu mai putin de 13.000 de hectare, impartite in catune precum Robesti, Joseni, Bogdanesti sau Suseni, iar prima localitate – comuna Maguri-Racatau – se afla pe valea Somesului Rece, cam la zece kilometri departare de centrul satului.

Relieful este tipic tuturor magurilor – un platou montan delimitat de abrupturi si rauri, intre care se intind paduri numai bune de ratacit, de cules ciuperci si de rontait alune.

Izolarea

Satul Maguri ramane un loc izolat, greu accesibil vara si aproape imposibil cand iarna e ceva mai grea, desi candva a fost domeniu de «relas» si vanatoare al nobilimii din Imperiul Austro-Ungar, care isi facusera aici o vila, grajduri pentru caii de rasa, teren de tenis si piscina, acareturi din care, in urma razmeritelor istorice, n-a mai ramas azi nimic.

Cu toate ca se afla la o distanta de doar 45 de kilometri de Cluj-Napoca, este o comunitate inchisa, ferita de ochi straini, fara pensiuni agroturistice si nepopulata de domnii de la oras cu cabanele lor fistichii, invaluite in fum de mititei.

Din aceasta pricina, zona isi pastreaza regulile ei tacite, bine conservate, aerul miroase a un fel de autonomie salbatica – un stat in stat, ce nu prea are nicio treaba cu restul lumii. Asa cum la Rosia Montana, pe vremea cand acolo se afla un cazinou si oamenii simpli aveau pe rauri steampurile lor private pentru exploatarea minereului aurifer, tot astfel, in anii ’50, si magurenii isi aveau firezele (gaterele) lor proprii, instalate tot pe rauri, cu ajutorul carora faceau scanduri, dulapi, barne, pe care le vindeau apoi, ca niste mici capitalisti, prin tara.

Apoi, odata cu regimul comunist, au intrat intr-un fel de clandestinitate dubioasa, ce dureaza in continuare, pentru ca nicio cota legala de lemne nu poate fi respectata, pentru simplul fapt ca, daca o respecti, mori de foame. Sau daca vrei sa dai padurii o sansa, esti condamnat sa lucrezi pe bani putini, trezindu-te la 4 dimineata ca sa prinzi cursa de 6, sa lucrezi in oras ca portar, sa vii acasa noaptea, pentru ca, in cele din urma, sa mori tot de foame, dar mai lent. Padurea este pentru ei binecuvantarea si blestemul pamantului. Povestea este insa presarata cu prea multe tragedii, dusmanii si doliu ca sa poata fi limpezita. Are carari false, ite incurcate si intunecimi de codru de nepatruns.

Un lucru e clar. Pe acesti oameni nu i-a putut nici supune, dar nici organiza nimeni, desi cel putin comunistii s-au straduit, aplicand metodologia lor traditionala. Cand au descins dintr-un ARO, in frunte cu secretarul zonal de partid si cu comandantul Securitatii din Cluj, ca sa se lege de initiativele lor capitaliste si de padurea lor draga, au avut o surpriza de proportii – magurenii aproape ca i-au rasturnat cu tot cu masina in rau, apoi s-au razgandit si, fara preaviz, i-au luat la o sfanta de bataie cu injuraturi cum numai ei stiu, vreme de 4 km, pana la Fantanele-Belis.

Nu intamplator i-au manat intr-acolo, ci din ratiuni istorice: la 1848, la chemarea lui Avram Iancu, magurenii si alti moti s-au batut cu ungurii la Fantanele si, in urma unei victorii sangeroase, in 1854, imparatul Franz Joseph I i-a improprietarit cu padure si pasune pentru vite. Pe care au venit comunistii sa le ia. Colonelul Nedelcu si ai sai au scapat atunci vii doar la interventia oamenilor lui Gheorghiu-Dej, si asta dupa ce le-au promis taranilor marea cu sarea.

Oamenii s-au dus la casele lor, racoriti, iar apoi au fost dusi la racoare, care mai de care. Cei ramasi si-au continuat cu incapatanare lupta de gherila, luandu-se la tranta pe mai departe cu fratele codru, in aceeasi izolare si mandra independenta, aflata mereu pe muchia haului.

Meserii precum medic, farmacist, moasa sau gunoier nu exista azi in satul european Maguri. Pana mai ieri, intr-o resemnare mioritica, se murea de o boala misterioasa, numita “buba-n foale”, pe care un prieten chirurg a identificat-o, dupa simptome, ca fiind apendicita. Imi aduc aminte de un vecin care a venit din padure cu o rana groaznica la picior, dintr-o lovitura de topor.

De-abia umbland, s-a dat jos din car, s-a dus drept in grajd si a injunghiat un vitel. Eu nu vedeam in ruptul capului legatura dintre vitel si omul care pierdea tot mai mult sange. Mi-a spus ca la doctor nu se merge cu mana goala, daca vrei bilet de trimitere. Dupa care, aruncand in car o pulpa enorma de vitel, s-a pornit la drum – vreo sase kilometri pana la primul dispensar. Si apoi, cu o masina de ocazie, inca vreo patruzeci, pana la primul spital serios.

Cand a ajuns acolo, livid, aproape mort, medicii l-au luat la rost, injurand in gura mare prostia omului de la tara, care vine la doctor in ultimul ceas…

Duminica

“Greu mai trece o zi in care nu muncesti nimic” – imi zise infundat bunul meu vecin, nenea Simi, cum statea el asa aplecat peste buza fantanii cu cumpana.

Era duminica si duminica in Maguri nu ai voie sa faci mai nimic, in afara de nimicul insusi. Insa poti, de exemplu, sa te uiti atent in fundul fantanii ca sa vezi cat a mai crescut pestele pe care ti l-a adus ginerele cu vreo doi ani in urma din Raul Somesul Rece.

“Nu de mult, a mai adus unul, tot pastrav, dar l-a mancat cel dintai, ca nu suporta concurenta”. Si zicand astea, nenea Simi se indrepta de sale si o apuca agale in sus pe deal. Stia el prea bine ca o alta indeletnicire ingaduita tacit duminica – pe langa mersul la popa, mersul in vecini, statul la o bere prin sat sau motaitul la televizor – era ucisul cartitelor cu sapa.

Treaba asta era complicata, lua mult timp, multa rabdare si multa nemiscare; or, din aceasta cauza, nu putea fi considerata munca. Icnetele, sudalmile si sudoarea care insoteau orice munca grea erau practic inlocuite cu o stare oarecum meditativa, amestecata cu un efort de incetinire programata a tuturor miscarilor.

Aceasta era efectuata simultan cu o ascutire a simturilor, pentru ca, daca vrei intr-adevar sa-i umfli o sapa in crestet dusmanului care iti strica tarina, iti trebuie o atentie mai ceva ca la pescuit.

Ajuns pe varful dealului, unde isi avea pasunea cea mai frumoasa, pe nenea Simi il cuprinse o furie sfanta pe toate mamele de cartite din lumea intreaga, vazandu-si pamantul, candva drept ca-n palma, acum buricat tot de musuroaie de diferite forme si consistente.

Dincolo de gard, trona statuia incremenita a vecinului Rovin, care arata ca un arhanghel al dreptatii cum statea asa, un pic aplecat, cu sapa deasupra capului, privind piezis pe sub borul palariei de sarbatoare, asteptand cu infinita rabdare clipa cand pamantul o sa se umfle sub ochii lui si o labuta va zgaria pentru scurt timp lumina. Impotriva acestor cartite, carora magurenii le zic soboli, facuse candva badea Gavrila a lui Gavujda niste curse grozave, din sarma oteloasa, care se bagau in pamant, la intrarea in galerie.

Era o singura problema cu ele – oamenii le-au tot ingropat in pamant si au tot uitat unde, asa ca acolo au ramas toate, pe vecie. Apoi, badea Gavrila a murit si a dus cu el in pamant mestesugul fabricarii curselor, ce n-au mai putut fi niciodata replicate ca lumea.

Intre timp insa nenea Simi si-a rafinat metodele. Pe langa sapa, mai are si un ciocan mare de lemn, numit mai. Cu el, izbeste intai puternic locul unde scormoneste dihania, care ameteste pe loc, convinsa ca i-a cazut lumea in cap. Nici ca se dezmeticeste bine, ca hop, da nas in nas cu sapa. Cel putin in teorie, asa stau lucrurile.

Ani de zile l-am insotit duminica pe nenea Simi la vanatoare de soboli pe dealuri si n-a prins niciodata nimic. Poate ii purtam ghinion. In orice caz, m-am intrebat mereu: oare nu cumva sa-si fi sincronizat cartitele duminicile lor cu ale oamenilor si, in loc sa sape de zor la musuroaie, dorm duse toate in palatele lor jilave, de turba, precum intr-un tub de crema neagra de ghete?

Altfel, duminicile magurenilor mai sunt uneori dedicate nuntilor, shoppingului prin supermarketurile din Cluj, unde ii poti intalni impingand cu religiozitate carucioarele nichelate, sau, in zona, temutului Triunghi al Bermudelor, din care putini scapa treji – Purceloaia, Partoc si Aprozar.

Problema lor e ca toti fac cinste tuturor, pe rand, la nesfarsit, de frica sa nu ramana cumva datori. Seara e rezervata discotecii, unde tinerii, imbracati in blugi dupa ultima moda, joaca biliard, ba danseaza, ba joaca, se mai bat, vorbesc despre masini si despre ultimele modele de telefoane mobile.

Sau fac planuri despre cum vor merge la Craciun cu junii, ce muzicanti vor alege si de pe unde.

Junii

Junii sunt colindatorii care in saptamana Craciunului iau satul in stapanire si coaguleaza atentia tuturor.

Sunt tineri cam intre 17-25 de ani, au un conducator mai in varsta, care se cheama Tarostea, si sunt de obicei impartiti in doua cete: Susenii si Josenii.

Cu saptamani bune inainte de Craciun, fiecare ceata face repetitii la Casa Conacului – denumire pretioasa data unui camin cultural obosit, ce cam sta sa se prabuseasca. Apoi cauta tarafuri, de obicei prin Alba sau Hunedoara. Ofera bani buni, dar treaba e teribil de grea, pentru ca provocarea fiecarui grup sta in faptul ca se obliga sa colinde vreme de 3 zile aproape fara oprire, absolut fiecare casa din cele vreo 390, imprastiate pe zeci de kilometri patrati.

Un saxofonist epuizat de oboseala a vrut odata sa dezerteze, dar baietii i-au promis, zambind, ca-l omoara. Incep in seara de Ajun, fiecare ceata in catunul ei, si a doua zi se intalnesc dupa-amiaza taman in mijlocul satului, la biserica, unde are loc marea confruntare. Intai se intrec in colinde in incinta bisericii, apoi satul, cu mic, cu mare, se insira dupa un gard ca pe ata, iar cele doua cete stau afara, fata-n fata, si arata ce pot, pe rand.

Dupa aproape 24 de ore de umblat cale lunga in cizme de guma si de mancat-baut-dansat prin fiecare casa, baietii, imbracati la costum, cu cusme inflorate, inarmati cu carje cioplite si fulare “traditionale”, ba cu Inter Milano, ba cu Rapid Bucuresti, trebuie sa arate ca sunt proaspeti, cu chef de joc, ca au platit muzicantii cei mai tari si, mai ales, ca nimeni si nimic nu-i va putea opri in urmatoarele 48 de ore.

Apoi se despart si fiecare trupa isi continua traseul dinainte stabilit. Umbla ca o hoarda dezlantuita, dupa ei lautarii canta cu foc (de frica), ajung la casa omului, canta in ograda o colinda, apoi, ca intr-un joc cu reguli precise, se prefac ba ca intra, ba ca ies, si tot asa, pana cand gazda ii cheama inauntru.

Intra toti 15-20, cati sunt, se pun obligatoriu la masa, Tarostea spune un text de urare, gazda destupa uiaga (sticla) de pe masa, da banii, baietii canta iar si tropotesc de sar blidele pe pereti si crapa tencuiala, joaca fetele si femeile si ies tot in tromba, cum au si intrat.

Nebunia se termina abia in seara de 27 decembrie, cand se strang toti la conac, unde este invitat tot satul la un chef care tine doua nopti si o zi. Off the record, in 2005 Josenii au strans 120 de milioane de lei vechi, din care 80 au fost ai muzicantilor, iar restul s-au impartit, s-a luat de baut, au adus soliste de nu stiu unde, cu statie si tot tacamul, inclusiv ceva manele, pentru destindere.

O singura data i-am insotit pe cei din Joseni, cartierul meu, dar mi-a ajuns – totul era un fel de haos organizat ritualic, de parca luasera ecstasy, nu pricepeam de unde atata violenta, atata energie, unii nu mai puteau vorbi de ragusiti ce erau, cativa erau bauti bine, toti in schimb dansau frenetic, agitand batele in aer pe sub nasul meu, intrau si ieseau din case, rontaiau seminte, glumeau intruna, fumau sa se racoreasca, pocneau din bice si petarde, se spalau cu zapada pe fata, se tranteau pe jos din senin, se urcau pe garduri, ingenuncheau si incrucisau batele dansand in cerc, opreau masini si se urcau pe ele, ii inghionteau pe muzicanti, fluierau din gura sau cu fluiere de arbitru, chiuiau si aruncau cusme in aer, intr-o exaltare ce parea fara sfarsit.

Povestea junilor este de fapt un triatlon, un tur de forta incredibil, o demonstratie de barbatie amestecata cu teribilism. Tot satul stie, dupa harmalaia pe care o isca, pe unde este fiecare ceata si mai ales ce face, cine-i beat, care s-au mai batut, unde au jucat mai cu foc, cat a dat fiecare gazda.

Pentru o saptamana, baietii sunt vedetele locului, toti ii admira, le-ar da orice, se vorbeste doar de ei, sunt semnul tineretii vesnice si al energiei nestavilite. Este sarbatoare, zdroaba (oboseala) de peste an este agatata in cui, simturile se dezlantuie, lumea cea mare, cu problemele ei globale cu tot, devine insignifianta, iar lumea lor mica devine mare, importanta, daca nu chiar vesnica.

Fierarul

“Bun venit in epoca fierului, hai sa-i tragem niste heavy metal” – rosteste nenea Simion a Florii cu zambetul lui inconfundabil, intrand vesel in fierarie.

Dupa el, alti trei inarmati cu baroase sunt gata de mesterit potcoave. Unul e la foale, doi bat fierul pana e cald si fierarul, pe post de lider al trupei, tine ritmul cu un ciocanel si intretine cu miscari precise tot show-ul.

Intri in fieraria lui ca intr-o bucla temporala – lucrurile se fac la fel ca acum o suta de ani si mai bine. Burghiul si foalele sunt de pe vremea imparatesei Maria Tereza, in mijloc troneaza o nicovala imensa, pe un panou sculele lucesc mat, iar nenea Simion, cu sortul lui de piele maro, pare foarte sigur pe el, fiindca stie masurile copitelor tuturor cailor din Maguri, are stiinta indoirii fierului-beton la cald, placerea lucrului cu caii si stapaneste perfect arta conversatiei, mai ceva ca Moromete in Poiana lui Iocan.

Odata l-am auzit povestindu-le oamenilor cartea Revolta pe Bounty, in timp ce facea cosmetica unor copite inainte de a le monta potcoavele; il ascultau toti cu gura cascata si cu palariile date pe ceafa.

Simion are chiar si un mic magazin, de unde poti lua una-alta, dar mai ales o bere si niste pufuleti de Busag, pare sa stie totul, incepand cu politica romaneasca, apoi continuand cu geografia, istoria si terminand cu dedesubturile razboiului din Irak.

N-ai cum sa te plictisesti in preajma lui – te iscodeste permanent cu intrebari ocolitoare, se preface ca nu-si mai aminteste care e capitala Cambodgiei si cum il chema pe regele Ugandei, totul in timp ce valseaza printre fieratanii si mai arunca, intr-o doara, niste carbuni in foc.

Vecina

“Dragu’ lelii, n-ai un codamin, ca pe-al meu il gatai? Treaba-i oabla, cumsecade. Daca-i vremala, nu te dai in azdanc. Mai bagi hartapele pe foc, mananci o zama de picioace cu mult grostior si iesi afara la ranit. Vezi si tu, pe ulita, omatu-i cat poiata. Hai in vecini sa-ti fac un nes frecat” – imi zise tanti Irina, cu glasul ei cantat, in subdialect, strangandu-si naframa sub barbie.

In traducere libera, zicea ca pe viscol nu e vreme de dat in leagan, ci mai degraba e bine sa bagi lemne pe foc si sa mananci o supa de cartofi cu multa smantana, inainte de a iesi pe drum la mesterit cararui prin zapada.

Era in februarie, anul de gratie 2000 – cea mai grea iarna din ultimii 70 de ani – si satul era paralizat de mai bine de patru saptamani.

Zile in sir n-a fost curent. Nu se mai vedeau niciun gard, niciun drum, doar niste potecute minimale si labirintice sapate in zapada viscolita, ce pe alocuri atingea 2 metri, faceau legatura de la casa pana la fantana, la grajd, la un vecin.

Avand doar niste ciorapi grosi de lana in picioare, ca sa nu alunece, Buna Lina, cum ii zic nepotii, umbla nestingherita pe deasupra nametilor inghetati, iute ca o veverita, ba carand apa de la fantana, ba escaladand cu o mica scara peretele de omat de la grajd ca sa ajunga sa mulga vacile, ba venind pe la mine, in vecini, cu cate ceva de-ale gurii.

Ninsoarea se oprise de cateva zile, noaptea se instapanise gerul, iar ziua era cald si numai bine de schiat in tricou pe partia mea improvizata, mai sus de casa.

Din cand in cand, nesul Irinei, bine frecat cu zahar, imi salta glicemia pana la cer, bucataria mica a familiei Roba era un fel de axis mundi, vecinii veneau in povesti si apoi plecau cu pasi marunti, disparand in imensitatea alba, ce devenise un soi de fortareata, dupa care stateam tupilati cu totii, la adapost de toate razboaiele lumii.

Caii

Fiinte aproape sacre, caii sunt marea mandrie a magurenilor.

Chiar si cei mai instariti, care au tractoare, tot mai tin cai. Sunt locuri in padure unde nu poti ajunge sa scoti un lemn decat cu caii. Si tin nu orice fel de cai, ci cai mari, scumpi, de tractiune.

Ii tesala, ii impopotoneaza cu bedice (clopotei), cu ciucuri mari, rosii, le impletesc snururi in coama si in coada impotriva deochiului, pun pe ei hamuri scumpe, facute la comanda la un ungur in Gilau, cel mai tare meserias.

Inaintea unui cal frumos, barbatii uita de tot ce ar mai putea exista pe lume si sunt in stare sa vorbeasca despre el ore in sir. Am vazut asta de nenuma rate ori, la fierarie.

Si mai stiu de la prietenul meu, Viorel, care s-a apucat odata, intr-o seara, cu unul la vorba despre cai cu o asemenea pasiune, de n-au mai contenit pana i-a prins rasaritul, sprijinind acelasi gard, unul de-o parte si altul de alta.

Povestile despre cai nu se termina niciodata in Maguri – calul lovit de trasnet al lui nenea Simi, dupa care ii mai pare rau si acum, dupa zeci de ani, celebrul cal al Dirigintelui, care a fost cu ani in urma angajat pe statul de plata al Postei Romane, sau povestea halucinanta cu calul acela mort care a reusit sa rapuna un om.

Murise in grajd si mai multi barbati au fost chemati sa-l scoata. Tot tragand de el, n-au observat ca un picior ii ramasese agatat de tocul usii, tensionandu-se tot mai mult.

Brusc, la o opinteala mai puternica, piciorul a scapat, l-a lovit pe unul cu copita drept in piept si bietul om acolo a ramas, mort pe loc.

La fel, imi amintesc cum, intr-o noapte pe la ora 3, nenea Simi a aparut desfigurat, cu bubuieli mari in usa, de m-am speriat c-o fi murit careva. “Scoala-te, ca s-or zvarlit caii!” Dupa un sfert de ora, iata-ma in grajd, printre vite si cai, cu o lumanare in mana, inconjurat de alti barbati, chiorandu-ne toti la rana adanca si sangeranda din pulpa lui Dinu, incercand sa-l reanimam mai mult pe Simi.

In cele din urma, a venit cineva cu o injectie antitetanos, au spalat rana cu solutie salina foarte concentrata, au pansat-o, in timp ce eu, discret, m-am topit in intuneric de frica vreunei copite gresit orientate.

Calul meu preferat este insa unul pe care il cheama Voicu, la fel ca pe mine. Il si fotografiez, fara convingere, de ani buni. Din pricina lui, mi s-a facut odata cinste cu o bere, la fierarie. Fara sa ma fi observat, stapanul lui il injura de mama focului ca nu statea la potcovit, era incapatanat.

Apoi, ca sa-si repare gafa, omul si-a cerut iertare si mi-a pus in mana o bere, gata deschisa. Intre timp, m-am imprietenit destul de bine cu calul Voicu, ne intalnim cu placere pe deal, cand este la pascut, pozeaza deja, iar uneori chiar da din cap, in semn de salut, cand ma vede.

Si asa imbatranim impreuna, fiecare cu ale lui, eu cu pixelii, el cu iarba.

Schimbarea

Duse sunt vremurile cand pe fundul fantanilor din Maguri poposeau primele modele de telefoane mobile (cumparate second-hand), mari cat niste cartofi, scapate sistematic din buzunarul de la piept al camasilor, cu ocazia aplecarii fatale dupa galeata plina cu apa.

Acum multi invart doar robinetul si apa le curge de pe conducta. Imping doar degetul mare si telefonul glisant, cu camera foto incorporata (de 2 megapixeli) isi prezinta tastele luminoase. Apoi intra la loc in husa de piele de la brau.

Duse sunt vremurile cand bietii mocani, cu 20 de scanduri pitulate frumos sub arneul (coviltirul) carutei, sperau sa ajunga neprinsi de militie la oras, ca sa le dea la schimb pe faina si zahar. Camioanele le iau azi lemnul din poarta. Iar ei, ca si noi toti, se crucesc in magazine la rafturi interminabile, fara sa stie ce soi de ulei sa aleaga.

Duse sunt astazi zapezile de altadata, ursii nu mai dau tarcoale grajdurilor sa inhate un vitel, noaptea mistretii nu mai scot cu raturile cartofii din tarina si haitele de lupi nu mai urla de pe Turleasa.

Tractoarele fac, mai nou, concurenta cailor, dragostea dintai a magurenilor, pe strada principala carutele nu mai incap de multimea masinilor mici, iar unii juni chiar au plecat la colindat lumea, la munca, prin Portugalia si Spania, si acolo au ramas.

Cu toate aceste schimbari, la Scoala din Joseni, opt copilasi in clasele I-IV invata toti in aceeasi sala mica, in care soba afuma, bancile sunt de pe vremuri, iar pe perete stau agatate un dulapior gri cu perdeluta alba si un raportor de lemn deasupra. Medicul asteptat intarzie in continuare, de zeci de ani, sa se prezinte la post, despre o mica farmacie se aud in schimb zvonuri bune, iar postul de gunoier nu este inca scos la concurs, pentru ca ghena pare sa fie peste tot si nicaieri.

Desi lumea din jurul lor ia viteza, magurenii se incapataneaza, de secole, sa mearga in aceeasi transhumanta vreme de doua luni pe an, zic ei, a munte, la pasunat, unde fiecare familie are cate o coliba fara curent.

Se indarjesc sa ramana o comunitate vie, ce gaseste resurse sa se reinventeze mereu. Alaturi de un preot tanar, construiesc in centrul satului nu doar o biserica noua, mare si aratoasa, ci si o casa parohiala, fiindca cea veche a ars din temelii de curand, din pricina unui scurtcircuit.

Ceva nadejde ar fi, dar, dupa cum spunea cineva de-al locului: “Oamenii s-au buicit (nu-si mai incap in piele) de prea bine. In Lunea de Pasti, doi s-au batut ca orbii, fix la iesirea din biserica. Azi nu mai exista respect, rusine si frica de Dumnezeu, vai si-amar de capul nostru.”

Ca peste tot in Romania profunda, exista vecini care se urasc, frati care se cearta pentru pamanturile lasate de parintii lor morti, canale nenumarate venite prin antene de satelit ii anesteziaza ore in sir pe copii in fata televizorului, la Cartoon, iar nevestele amana mulsul vacii pentru iubirea nema rturisita a Esmeraldei fata de don Rigoberto, cel gelos. Nuntile continua si ele, vin prunci pe lume, iar inmormantarile seamana tot mai mult una cu cealalta. Pasiunile, munca, invidiile si barfele imping viata inainte.

Iar viata isi vede nestingherita de treaba, aidoma cartitei de sub ogorul din deal.

Epilog

Este deja tarziu. Se apropie miezul noptii, ceasul nalucirilor, cum il numeau poetii pasoptisti.

Tocmai am pus un ultim bustean pe foc. Inchid usa sobei. Ma intind. Sunt impacat. Am spus povestea cum am stiut mai bine. Sunt treaz, dar raman asa, cu ochii inchisi; ascult, dar nu se aude nimic; sunt in lume, dar nimic nu poate dovedi acest lucru.

Poate doar patura de lana, neagra ca noaptea, pe care o misc usor cu degetele de la picioare, ar putea depune marturie. Sunt viu, mi-e somn, mi-e bine si sunt in cel mai interesant loc de pe pamant – sub patura mea, in patul meu, in casuta mea un pic mai mare decat o nuca, in satul Maguri din Romania, satul perfect.



3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*