Preria pustiita

Casele s-au inaltat din intinderea campiei virgine, multe, precum aceasta, cu o poveste pe care nimeni nu o mai poate spune. Oamenii au crezut ca ploaia avea sa urmeze aratului. S-au inselat.

La inceputul secolului al XX-lea, caile ferate au atras colonistii in Dakota de Nord cu promisiunea unor gospodarii stabile. Peste tot s-au ridicat orase.

Text: Charles Bowden

Fereastra bucatariei zugravite in albastru da spre iarba maronie a campiilor aride. Soba cu gaz zace departe de perete, iar in curtea paraginita, oasele albe ale unei caprioare lucesc in soare.

Bucati de tencuiala sunt imprastiate pe podelele camerelor, iar jos, in pivnita, o masina de spalat cu storcator, galvanizata, pazeste o soba cu carbuni decedata de mult. In dormitorul de la etaj, o cercevea a alunecat si rama ferestrei a devenit un trapez care incadreaza livada paraginita dinspre apus. Doua masini abandonate ruginesc in apropiere.

Dalele dintr-un hambar disparut privesc spre rasarit. Orasele-fantoma impanzesc Dakota de Nord, si aceasta casa goala e doar un os din scheletul urias al visurilor abandonate ale oamenilor.

Acesta este locul in care presupunerile americanilor in privinta pamantului s-au dovedit a fi eronate. Cei care s-au asezat aici credeau ca ploaia avea sa urmeze aratului. In pasunile din vestul Kansasului, din Nebraska si din cele doua Dakote au inteles mai bine.

Astfel, timp de aproape un secol, am fost martori la prabusirea, una dupa alta, a unor case si a unor orase abandonate, asa cum cad frunzele de toamna la frigul din octombrie. In cea mai mare parte a Statelor Unite, cladirile abandonate sunt un semn al schimbarii si al trecerii la noi oportunitati economice.

In Campiile Inalte, ele inseamna intotdeauna ca pe pamant si in cer ceva s-a razvratit impotriva colonistilor.

Valuri succesive de oameni au fost infrante in Campiile inalte din Dakota de Nord. Indieni calare si-au trait visurile miscandu-se rapid si vanand bizoni timp de peste un secol – inainte ca armata americana si vanatorii de piei de bizon sa distruga lumea lor.

Vreme de mai multe decenii, la inceputul secolului al XIX-lea, centrele comerciale au prosperat de pe urma comertului cu blanuri de animale, pana cand si animalele, si negustorii au disparut. Timp de trei ani, in anii 1880, un regat intreg de vite a dat navala in mijlocul acestui cimitir al bizonilor, pana cand viscolul si seceta i-au trezit brusc pe toti la realitate.

Apoi, la inceputul secolului al XX-lea, caile ferate i-au ademenit pe colonisti in pustiu, in majoritate norvegieni si germani, cu promisiunea unor gospodarii stabile. Orase au fost ridicate peste tot – ceea ce un istoric al locului numea „eroare de exces“ – in aceasta regiune izolata si semiarida, pana cand, incepand cu perioada Marii Crize Economice si a furtunilor de praf din anii 1930, fermele au dus-o tot mai greu, pentru ca apoi sa esueze.

Acest stat are acum zeci de orase abandonate. Azi, in vestul Dakotei de Nord, 1.200 de hectare semanate cu grau sunt necesare pentru supravietuire, asa ca acum tinutul e presarat cu orase moarte si bucatarii goale, ai caror pereti proprietarii i-au zugravit odinioara in albastru intens.

Greg Bjella, la peste 50 de ani ai sai, nu-si aminteste cine locuia pe vremuri in casa cu bucatarie albastra, dar, de fapt, exista aproape un fel de amnezie voita in Dakota de Nord. El locuieste mai jos pe aceeasi strada, pe pamantul colonizat de bunicul sau. In Epping, oras cu 75 de locuitori, e, inca din 1906, fieraria familiei sale, o activitate pe care Bjella inca o desfasoara in lunile calduroase ale anului.

„Ba chiar s-a nascut un bebelus intr-o familie din Epping – spune el –, ceea ce, sunt sigur, nu s-a mai intamplat de 20 de ani.“ Acum zece ani, un vant puternic a smuls partea din fata a fierariei, iar Bjella a reconstruit-o astfel incat sa fie si mai rezistenta, pentru ca – spune el – „cand nu voi mai fi eu, ea va trebui sa ramana in picioare.“ Tocmai asta e problema in Dakota de Nord rurala, un sentiment al nestatorniciei, al bisericilor abandonate, al scolilor inchise, orasele devenind ruine.

Si toata aceasta decadere se petrece in mijlocul unei aparente prosperitati statistice: industria petrolului e infloritoare, graul a atins preturi-record si, pe masura ce dimensiunile medii ale fermelor cresc, pamanturile se umplu de milionari de hartie, locuind singuri in campia maturata de vanturi, in vreme ce comunitatile din jur se duc de rapa. Dakota de Nord este unul dintre cele mai vantoase state din Uniune si unul dintre cele mai friguroase de la sud de Alaska.

De doua ori, legislativul a luat in calcul schimbarea numelui in Dakota pur si simplu, pentru a scutura frigul cu care e asociat nordul. Populatia statului s-a stabilizat in jurul a 600.000 de locuitori, datorita in special cresterii din jurul oraselor – Fargo, Grand Forks, Mandan si Bismarck.

Dar in zonele rurale, numarul locuitorilor scade neincetat. Asadar, exista bani, prosperitate si un sentiment paralizant, care vine dintr-o viata pe cale de disparitie. De partea cealalta a campului fata de locul lui Bjella, la cativa kilometri de Epping, se afla o casa de beton cu pereti galbeni. El spune ca un batran burlac locuia acolo, dar apoi, intr-o zi, casa lui a ars, asa ca omul a reconstruit-o din beton ca sa reziste la incendii.

Acoperisul a disparut aproape complet, iar cele doua camere de 4 pe 6 sunt golite de mobila si cu tencuiala imprastiata pe jos. Vantul suiera prin ferestre. Pe podeaua unei camere, zac o carte de telefoane putrezita si un exemplar fara coperti din Cartea cunoasterii, care are ca motto „Raspunsuri la orice intrebare ar putea pune un copil.“

Bjella povesteste ca, timp de ani de zile, omul a mers pe jos peste trei kilometri zilnic pe linia ferata pana in oras. Intr-o buna zi se pare ca nu a auzit trenul si a fost omorat. Bjella face o pauza, lasand povestea sa pluteasca aproape imponderabil in aer, cu aluzia suicidului. Sinuciderea nu e un subiect tabu in Dakota de Nord, iar oamenii bifeaza cu usurinta cazuri din imprejurimi.

O femeie a dat odata peste o carte a mortilor, compilata in primele decenii ale secolului al XX-lea. Ea spunea ca relatarile vorbesc despre un numar remarcabil de oameni ucisi de trenuri. Pamantul in sine vibreaza de viata, cu intinderi nesfarsite de iarba, lanuri de grau si cu vite pascand in loc de bizoni.

La sud de Fluviul Missouri, terenurile denivelate si aride, badlands (regiuni nefertile), socheaza privirea cu fasii colorate de roca strabatand pantele erodate. Dakota de Nord e un stat rar vizitat si in mod sigur unul dintre cele mai frumoase si mai impresionante. Pamantul acesta inghite pe oricine patrunde in interiorul lui.

Si totul incepe ca o promisiune. In tineretea sa, Teddy Roosevelt, venit in 1883 din statul New York la o vanatoare de bizoni, a decis dupa cateva zile ca s-ar putea imbogati din cresterea vitelor si a inmanat un cec de 14.000 de dolari celor doi barbati pe care de-abia ii cunoscuse, pentru ca ei sa-l ajute sa puna pe picioare marea si paguboasa sa afacere.

Marchizul de Mores, un francez provenind dintr-o familie nobila si bogata, in acelasi an in care planuia un imperiu al vitelor si prelucrarii carnii, isi pierdea si camasa de pe el. Dar a lasat in urma un oras, Medora, si un castel pe un deal. Tinutul Slope, la sud, are putin peste 700 de locuitori si o resedinta de tinut – Amidon – cu doar 24. Cealalta localitate din tinut, Marmarth, era pe vremuri un nod feroviar cu 1.300 de locuitori, iar acum are 126 de suflete.

Patti Perry, functionara care se ocupa de dezvoltarea economica in comunitatea respectiva, locuieste aici de cand s-a nascut si face parte din a treia generatie a familiei sale. Sta in barul din oras si incearca sa explice. „Partea cea mai grea cand locuiesti intr-un oras in declin – spune ea – e sa incerci sa-ti dai seama cum ai putea sa-l opresti.

Lucrurile se petrec atat de incet, incat la inceput nici nu-ti dai seama – cinci oameni pleaca intr-un an, apoi sase in urmatorul si intr-o zi te trezesti si te intrebi ce s-a intamplat aici.“ Ce se intampla este ca unii localnici isi vand proprietatea si se muta intr-un loc mai cald si cu conditii naturale mai favorabile.

Ceilalti imbatranesc si mor. Tot timpul au loc inmormantari: un barbat care iese din bar se opreste sa o salute pe Perry si ea il intreaba daca se duce la o inmormantare. „Nu – zice el –, am fost deja la destule saptamana asta.“ Prezenta la slujbe scade si congregatiile devin un amestec de diverse credinte, iar cand numarul enoriasilor devine prea mic, biserica se inchide.

Uneori, cate o congregatie hotaraste sa arda cladirea bisericii pentru a curma suferinta. Tom Rafferty, de 59 de ani, reprezinta a treia generatie a familiei sale, care traieste in Havelock, iar acum el conduce orasul. El si sotia sa sunt ultimii rezidenti. Pe vremuri, localitatea avea vreo 250 de suflete, un depozit de cherestea, un targ de vite, cale ferata, doua banci, trei silozuri, o bacanie – care avea o masa de biliard si servea alcool pana tarziu – si magazinul universal al bunicului lui. Orasul era inconjurat de sapte mine de carbuni.

Rafferty rasfoieste jurnalul bunicului sau din 1908 si constata ca „multe pasaje se refera la vanturile puternice“. „Erau o gramada de sinucideri – spune el. Cred ca de multe ori, din cauza banilor, oamenii ajungeau la sapa de lemn si-si luau viata, iar alteori din cauza singuratatii.“

Intr-o alta localitate, te tarasti in pivnita, treci pe langa un viezure mort si cobori scarile subrede pana la ramasitele unei vieti abandonate. Pe jos e un album legat manual, cu coperti din panza tare, pe care scrie cu creion titlul „MY SHOWER“ („Petrecerea dinaintea nuntii mele“) si data: sambata, 9 iunie 1951.

E ilustrat cu fotografii decupate din reviste, iar prima dintre ele infatiseaza o tanara blonda, cu buze rosii, si sub imagine scrie deslusit, cu cerneala: „Mireasa“. Acum, albumul e parasit, impreuna cu jucariile copiilor si cu alte lucruri lasate in urma.

Sau intri intr-o alta casa, unde hainele inca atarna in dulapuri, iar o pisica moarta imparte podeaua cu o carte funerara, Credinta vesnica, in care sunt trecuti cei care au participat la inmormantare si ce fel de jerbe au adus. Bate vantul si in departare se vad doua siluete traversand campul, care, prin binoclu, arata a lupi, dar ar putea fi caini. S-au intors si elanii, impreuna cu pumele.

Dakota de Nord are, evident, si o latura neimblanzita. Melvin Wisdahl are 83 de ani si locuieste cu sotia sa, Morrene, in Corinth, o localitate cu 6 suflete. Pe cand era el copil, orasul avea vreo 75 de locuitori. Viata lui Melvin a fost impartita intre grane, munca si politica – e adeptul unui partid populist din prerie, numit Liga Nonpartizana, care are influenta in stat de cateva decenii.

E un tip solid, in camasa si jeansi rupti, iar mainile sale tradeaza o viata muncita. Cei doi fii ai sai lucreaza acum 2.000 ha cu grau, canola si cu alte recolte, plus vitele, pe deasupra, dar Melvin spune ca, dupa socoteala lui, cand fiii sai nu vor mai fi acolo, totul se va duce de rapa, pentru ca e nevoie de tot mai multa munca pentru a-ti castiga existenta.

„Problemele economice si seceta – spune el retinut – i-au manat pe toti prin alte parti. Seceta de la sfarsitul anilor ’30, apoi razboiul – toata lumea a plecat sa lucreze in industria de aparare. Am 82 de ani si n-am plecat niciodata si niciodata nu mi-am dorit sa plec.“

Se multumeste sa creasca tutun alb in gradina, desi n-a fumat niciodata, si isi face de lucru cu doua alambicuri, desi nu bea. Si citeste; uneori se urca pe o colina din apropiere, ca sa aiba semnal la telefonul mobil, si suna la revista Progressive Populist, din Texas, ca sa-si spuna parerea. De asemenea, a fost membru in consiliul de conducere al unei banci. E un supravietuitor.

„Va dati seama prin ce chinuri au trecut primii oameni care au trait aici – spune el. Tin minte ca maica-mea imi povestea ca n-a reusit niciodata sa se obisnuiasca cu vantul, deoarece in valea din care venea ea, in Norvegia, nu batea vantul.“ Melvin explica ce i-a manat pe colonisti, amintindu-si ce i-a spus unchiul sau despre Norvegia: „Ne-au infometat.“ „Am vazut cum arata Corinth in zilele sale bune – relateaza el – si i-am vazut disolutia.

Fieraria, cele doua bacanii, depozitul de cherestea, sala de biliard, hotelul, banca, magazinul de masini si unelte agricole, sala de dansuri, cea mai mare din tinut, toti durii veneau sa se bata aici cate o noapte intreaga.“ in casa de alaturi, o uniforma de infanterie atarna in dulap, cu toca de campanie perfect impaturita pe umar.

In Alkabo, scoala a ramas in picioare, cu cele doua etaje ale sale, pline de trofee, instrumente muzicale si carti. Elevii insa au plecat de mult. Terenul de baseball din apropiere se numeste Terenul Visurilor. Ceva mai la sud e Writing Rock, unde doua pietre poarta desene preistorice. Localnicii spuneau ca pietrele pot prezice viitorul, apoi oamenii de stiinta au luat una dintre pietre, de vreo cativa ani.

De atunci, pietrele sunt mute.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*