Marginalizati in Afganistan

Cultivatorii hazari de cartofi din provincia Bamian se indreapta spre munca, trecand pe sub locurile goale, amintind de lucrurile pierdute. Ca niste turnuri vechi de 1.500 de ani, cei doi Buda stateau candva de straja. Talibanii i-au demolat in 2001.

Hazarii pretuiesc educatia si munca sarguincioasa, dar credinta lor musulmana siita si trasaturile asiatice au facut din ei multa vreme o tinta. Vor avea o viata mai buna in epoca posttalibana?

Text: Phil Zabriskie

In inima Afganistanului exista un spatiu gol, o absenta izbitoare, unde candva strajuiau cei doi colosali Buda din Bamian. In martie 2001, talibanii au lansat rachete spre statui zile in sir, fara intrerupere, apoi au pus explozibil in interiorul lor si l-au detonat.

Cei doi Buda au privit spre Bamian timp de 1.500 de ani. Negustori pe Drumul Matasii si misionari de diferite credinte au venit si au plecat. Emisari ai imperiului au trecut pe aici – mongoli, safavizi, moguli, britanici, sovietici -, adesea lasand urme sangeroase. S-a format o tara numita Afganistan. Regimuri s-au ridicat si s-au prabusit sau au fost rasturnate. Statuile au rezistat tuturor acestora. Dar talibanii au vazut in cei doi Buda doar niste idoli nonislamici, erezii sculptate in stanca. Nu le-a pasat ca vor fi considerati brute.

Nu s-au temut de o viitoare izolare. Distrugerea statuilor a fost afirmarea “pioasa” a credintei lor, mai presus de istorie si de cultura. A fost, de asemenea, si o demonstratie a puterii lor asupra poporului care traia vegheat de cei doi Buda: hazarii, locuitori ai unei regiuni izolate din tinuturile muntoase centrale ale Afganistanului, cunoscuta ca Hazarajat – pamantul lor de suflet, chiar daca nu a fost intru totul alegerea lor. Numarand cam o cincime din populatia Afganistanului, hazarii au fost de mult etichetati ca indezirabili.

Ei sunt in mare parte musulmani siiti intr-o tara coplesitor musulmana sunnita. Sunt recunoscuti pentru harnicia lor, desi fac muncile pe care nu vrea sa le faca nimeni. Trasaturile lor asiatice – ochi mici, nas turtit, obraji lati – i-au pus deoparte, intr-o casta de facto mai joasa, amintind atat de des de inferioritatea lor, incat unii o accepta ca pe un adevar. Talibanii ajunsi la conducere – in mare parte fundamentalisti sunniti, etnici pastuni – i-au vazut pe hazari ca fiind necredinciosi, animale, straini. Nu aratau cum trebuie sa arate un afgan si nu se rugau asa cum trebuie sa se roage un musulman.

O zicala talibana spunea despre gruparile etnice nonpastune ale Afganistanului: “Tadjicii in Tadjikistan, uzbecii in Uzbekistan si hazarii in goristan”, adica in mormant. De fapt, cand Buda au fost daramati, forte talibane asediau Hazarajatul, dand foc satelor pentru a face regiunea nelocuibila. Pentru ca incepea toamna, oamenii din Hazarajat se intrebau daca vor reusi sa supravietuiasca iernii. Apoi a venit 11 septembrie, o tragedie in alta parte, dar care parea sa aduca salvarea populatiei hazare.

La sase ani dupa caderea regimului taliban, cicatricele au ramas in tinuturile muntoase ale hazarilor, insa exista un sentiment al posibilului, de neconceput cu un deceniu in urma. Azi, regiunea este una dintre cele mai sigure din Afganistan, fara culturi de mac, care predomina in celelalte regiuni. O noua ordine politica domneste in Kabul, resedinta guvernului central al presedintelui Hamid Karzai. Hazarii au din nou acces la universitati, la locuri de munca in administratie si la alte modalitati de avansare, mult timp refuzate. Unul dintre vicepresedintii tarii este hazar, obtinand cele mai multe voturi in parlament, iar o femeie hazara este prima si singura femeie-guvernator din tara.

Pe masura ce tara se lupta pentru reconstructie dupa decenii de razboi civil, multi cred ca Hazarajatul ar putea fi un model pentru ce se poate face nu doar pentru hazari, dar si pentru toti afganii. Insa acest optimism este temperat de amintirile trecutului si de frustrarile prezentului – nu exista drumuri construite, miscarea talibana renaste si creste valul de extremism sunnit. Acum se afla in desfasurare un proiect pentru a aduna mii de fragmente de piatra si a-i reconstrui pe Buda.

Ceva similar se petrece in randul hazarilor, pe masura ce incearca sa-si repare trecutul fracturat, dar cu o diferenta notabila: exista fotografii cu cei doi Buda distrusi. Hazarii nu au nicio fotocopie, nicio idee despre cum ar trebui sa arate un viitor eliberat de persecutie. Musa Shafaq a vrut sa traiasca in acel viitor. El are 28 de ani, parul negru lung pana la umeri si trasaturi hazare tipice, asemanatoare cu ale celor doi Buda. Sta la poarta Universitatii din Kabul intr-un pulover rosu, jeansi negri si ochelari de vedere. El va absolvi in doua luni, ceea ce este o realizare remarcabila pentru orice afgan, data fiind instabilitatea tarii.

Pentru ca este hazar, succesul lui reprezinta inceputul unei noi ere. Shafaq va termina printre primii din clasa lui, ceea ce ar trebui sa-i garanteze slujba pe care o doreste, un post de profesor la Universitatea din Kabul. “Hazarii produc cei mai entuziasti, educati, progresisti tineri, care isi adjudeca oportunitatile oferite de noua situatie” – spune Michael Semple, un irlandez cu barba roscata, care ocupa functia de adjunct al reprezentantului Uniunii Europene in Afganistan.

Shafaq l-a ajutat la fondarea Centrului pentru Dialog, o organizatie studenteasca hazara cu 150 de membri. Grupul editeaza o revista proprie, organizeaza evenimente care promoveaza “umanismul si pluralismul” si colaboreaza cu organizatii ale drepturilor omului pentru a monitoriza alegerile. “Avem o fereastra cu oportunitati – spune Shafaq -, dar nu suntem siguri cat timp va ramane deschisa.” Acest fiu al Hazarajatului este proverbialul baiat de la tara care a venit intr-un oras mare si a reusit.

Tatal lui Shafaq era fermier in satul lor, Haft Gody, in Waras, un district din sudul Bamianului, si avea un restaurant in centrul districtului. Copiii din Waras se casatoresc de obicei tineri, raman aproape de casa si se ocupa de culturile de cartofi. Dar Shafaq a vrut ceva mai mult. Cand nu-l ajuta pe tatal sau, el citea cu asiduitate – romane, istorie, filosofie, traduceri ale cartilor lui Abraham Lincoln, John Locke si Albert Camus. Cand a crescut, Shafaq a auzit povesti despre originile poporului sau, de ce ei arata diferit de pastuni sau tadjici.

El si conationalii sai hazari – spune povestea – sunt descendentii soldatilor mongoli ai lui Genghis-Han, care au intrat in centrul Afganistanului in secolul al XIII-lea, au construit o garnizoana si i-au supus pe locuitori – un amestec variat de oameni care nu era neobisnuit de-a lungul Drumului Matasii. Cand localnicii s-au rasculat si l-au ucis pe fiul lui Genghis, cuceritorul s-a razbunat, facand una cu pamantul Bamianul si ucigandu-i pe majoritatea locuitorilor sai.

Cei care au supravietuit s-au casatorit cu invadatorii mongoli si asa s-au format hazarii – o colaborare genetica evidenta in diversitatea trasaturilor faciale ale oamenilor de astazi din regiune. In vremurile recente, o minoritate de hazari a imbratisat legaturile cu Genghis ca pe un motiv de mandrie, insa cel mai adesea ascendenta straina a fost folosita impotriva lor. Pentru multi, istoria moderna a inceput in 1890, cand regele Abdur Rahman, un pastun, a lansat sangerosul masacru impotriva hazarilor, in interiorul si in imprejurimile Hazarajatului.

Alimentati de sovinism, inarmati cu sentinte de condamnare la moarte date de preotii musulmani sunniti, care i-au declarat pe hazari necredinciosi, fortele lui Rahman au ucis multe mii de hazari si au luat sclavi dintre supravietuitori. O multime de hazari au fost izgoniti din fermele de la ses in tinuturile muntoase centrale. Mai tarziu, conducatorii au folosit forta, legile si manipularea pentru a-i tine pe hazari ingraditi, fizic si psihologic, in aceste tinuturi inalte. “Era dificil pentru hazari sa-si arate etnia” – isi aminteste Habiba Sarobi, guvernatorul Bamianului.

Mohammed Mohaqeq, fostul comandant hazar care a primit cele mai multe voturi la alegerile parlamentare din 2005, spune ca “eram ca niste magari, buni sa caram lucrurile dintr-un loc intr-altul”. Shafaq era in clasa a zecea cand au venit la putere talibanii, in 1996, promitand siguranta unei populatii satule de conflictele dure dintre dictatorii etnici, inclusiv dintre factiunile hazare. Un an mai inainte, talibanii l-au ucis cu brutalitate pe Abdul Ali Mazari – un conducator charismatic, numit uneori tatal poporului hazar -, care a ajutat la constituirea “partidului unitatii”, sau Hezbi Wahdat, intr-un efort de a opri luptele interne intre hazari. Dupa moartea lui, partidul s-a scindat si, curand, fortele talibane s-au raspandit in tot Hazarajatul.

“Lucram impreuna cu tatal meu pe camp cand sora mea a venit fugind spre noi spunand: «Talibanii sunt peste tot»” – isi aminteste Shafaq. Satenii au improvizat steaguri albe din saci de ingrasaminte. Conducatorii locali au facut intelegeri, pentru a-i satisface pe talibani. Shafaq si-a ascuns cartile. A fost un razboi urat. In provincia Bamian, luptatorii wahdat sperau sa-i impiedice pe talibani sa puna stapanire pe putinele parti ale tarii pe care le mai aveau de cucerit. Scolile s-au inchis. Recoltele zaceau neingrijite. Familiile au fugit in Iran sau in munti.

Talibanii au impus o blocada asupra Hazarajatului, provocand o criza de alimente intr-o zona care suferea deja de seceta. In Bamian, bazarul a fost incendiat si o multime de familii si-au cautat refugiu in pesterile de langa cei doi Buda. La inceputul lui 2001, in zilele cele mai reci ale nemiloasei ierni hazarajate, ororile s-au abatut asupra districtului Yakawlang. In 8 ianuarie, talibanii au adunat tineri barbati hazari din orasul Nayak, centrul de district.

“Oamenii credeau ca vor fi dusi la tribunal – isi aminteste Sayed Jawhar Amal, un profesor din satul vecin, Kata Khona. Dar la ora 8 dimineata au fost omorati. Toti.” Barbatii au fost aliniati si impuscati in vazul lumii. Cand varstnicii din Kata Khona s-au interesat de tinerii din comunitatea lor, au fost si ei omorati. Organizatia pentru Supravegherea Drepturilor Omului a conchis ca au fost executati in total mai mult de 170 de oameni in patru zile. “Pentru ca erau siiti. Acesta a fost singurul motiv” – spune Mohsin Moisafid, de 55 de ani, din Kata Khona, care si-a pierdut doi frati in acea zi.

Conducatorii locali au primit permisiunea sa ingroape cadavrele. Trupurile inghetate au trebuit despartite cu apa fierbinte. Doua saptamani mai tarziu, lupta a reinceput. Conform Organizatiei pentru Supravegherea Drepturilor Omului, talibanii au ars din temelii mai mult de 4.000 de case, magazine si cladiri publice. Au distrus orase intregi in vestul provinciei Bamian. Multi hazari s-au adapostit in Waras, unde familia lui Shafaq – mama, tatal si cei sapte frati si surori – se chinuiau sa gaseasca demancare.

Shafaq a incetat sa mai invete si a inceput sa predea – scolile din Hazarajat sunt astazi pline de profesori care nu au terminat nici scoala primara. Dar visele lui se ofileau. “Nu mai speram, pentru ca ma temeam ca talibanii vor ramane pentru inca 10 sau 20 de ani” – spune el. Atacul taliban era la apogeu cand avioanele au intrat in World Trade Center si Pentagon. “A fost un deus ex machina” – spune Michael Semple, care s-a documentat, cu un risc personal foarte mare, asupra masacrului din Yakawlang, din 2001.

Dupa ce fortele Statelor Unite i-au inlaturat pe talibani de la putere, sperantele au crescut. Hazarii, in special, credeau ca salvarea lor era aproape. Este insa greu pentru hazarii ca Shafaq sa aiba incredere in acest moment. “Mi-ar placea sa vad un loc unde visurile tinerilor pot fi implinite – spune el -, unde exista o biserica si un templu hindus, unde pot coexista mai multe religii. Acesta este scopul pluralismului.” Viseaza sa predea la Universitatea din Kabul si sa ia de sotie o femeie de acasa. Aceasta este fiica unor prieteni de familie, de credinta sayed siita, care se trage din profetul Mahomed. Familiile sayede nu-si lasa, in general, fetele sa se marite cu barbati hazari. Dar in aceasta era noua ar putea fi posibil. Pentru cei ce locuiesc aici, Hazarajatul este un pamant dur, cu o istorie dura, din care ei trebuie sa-si asigure existenta. Odata venita, iarna hazarajata dureaza sase luni.

Zapada face ca drumurile sa fie imposibil de folosit chiar si cu masini 4×4 cu lanturi pe roti si blocheaza trecatorile din muntii inalti care separa regiunile. In ciuda promisiunilor facute cu ani in urma de guvern si de donatorii internationali de a asfalta soselele de la Kabul spre Bamian si de la Bamian spre Yakawlang, majoritatea sunt in continuare simple drumuri batatorite de copitele catarilor. Iarna, un numar mare de femei mor in timpul nasterii pentru ca nu pot primi ajutor la timp. Chiar si pe cea mai buna vreme, fermierii nu pot ajunge cu recoltele la piata. “Am incercat sa ducem pepeni si piersici la Kabul, dar cand am ajuns acolo erau deja transformate in suc” – spune Chris Eaton, sef executiv al biroului din Afganistan al Fundatiei Aga Khan.

Mohammed Akbar este un fermier hazar cu ochii de un gri albastrui, care se asorteaza cu turbanul sau infasurat strans, si fata de spiridus incadrata de o barba alba. Traieste in Lorcha, o bucatica de pamant in vestul Yakawlangului. Pe o rapa, deasupra unui parau ingust, case cu pereti din chirpici sunt lipite una de alta, in grupuri inghesuite. Acestea sunt printre cele pe care talibanii le-au ars din temelii in anul 2001. Astazi, majoritatea caselor distruse au fost reconstruite. Satenii au donat, de asemenea, fonduri pentru construirea unei noi moschei. Banii sunt putini, dar batranul satului i-a convins pe fermieri sa reziste tentatiei de a cultiva mac.

“Este un haram” – spune Akbar -, adica interzis de islam. Pe masura ce zapada a inceput sa se topeasca primavara trecuta, unele zone au suferit inundatii catastrofale. Dar Akbar – si toti cei din Hazarajat, de fapt – spera ca ploile sa reprezinte finalul unei secete punitive, care, in ultimii ani, a redus recoltele si a fortat multe familii sa-si vanda animalele. Intr-o zi blanda de primavara tarzie, Akbar a irigat o mica parcela cultivata cu grau chiar la marginea satului. Valea din imprejurimi era un mozaic de parcele asemanatoare, pline cu cartofi, fan si grau intr-un stadiu timpuriu de crestere. Drumul cel mai apropiat era pe cealalta parte a paraului. Podetul ce ducea la drum a fost dus de ape cand paraul s-a umflat din cauza topirii zapezii. Trei busteni au fost asezati peste apa si parintii si-au trecut copiii in carca pana la drumul spre scoala.

In acest catun, ca peste tot in Hazarajat, educatia este o prioritate. Chiar daca scoala e doar un cort sau o cladire fara usi sau ferestre, chiar daca profesorul are doar cativa ani de scolire, parintii vor ca odraslele lor sa studieze, mult mai mult decat oriunde altundeva in tara. Hussain Ali traieste intr-o pestera in Bamian, unde familia sa doarme pe saltele subtiri, iar peretii sunt innegriti de funingine. Copiii lui ar putea aduce un venit suplimentar, dar el vrea ca ei sa mearga la scoala.

“Sunt batran, a trecut vremea mea – spune el -, dar copiii mei trebuie sa invete ceva.” In ultimii ani, in Hazarajat au fost construite multe scoli, in principal de catre agentii de ajutorare si de catre Echipa pentru Reconstructie Provinciala din Bamian, finantata de Noua Zeelanda. In capitala provinciei Daykundi, un grup de adolescenti au spus ca tinerii refuza sa se casatoreasca inainte sa termine scoala. Liceenii hazari reprezinta mai mult de o treime dintre cei care dau examen de admitere la universitati, iar numarul lor – incluzand si fetele – este in crestere.

Hazarajatul este un loc foarte conservator, dar e departe de a fi fundamentalist. Femeile de aici “merg la scoala, au propriile lor preocupari si au libertatea lor” – spune Ryhana Azad, membra a Consiliului Districtual din Daykundi. In timp, poate, din aceste seminte vor rodi fructele din care va putea gusta intreaga societate, dar deocamdata familiile trebuie sa se preocupe de grijile imediate. Adesea, asta inseamna sa mearga acolo unde se gaseste de lucru.

Sat dupa sat, vezi femei dand cu lopata zapada de pe acoperisuri sau culegand recolta de pe camp de unele singure, pentru ca barbatii muncesc ca zilieri in Pakistan, Iran, Herat sau Kabul. Este greu pentru cei care pleaca, dar e greu si pentru cei care raman pe loc. Multi isi cauta un loc nou, pentru ei acesta fiind Kabulul, unde aproximativ 40% din populatie e acum hazara. Pe strazile cartierelor din partea de vest a orasului, vezi copii hazari in uniforma mergand la scoala, vanzatori de zarzavaturi hazari aranjandu-si caruturile si proprietari si croitori hazari deschizandu-si pravaliile.

Hossein Yasa, editorul ziarului Daily Outlook, spune ca exista posturi de televiziune cu proprietari hazari, ziare detinute de hazari si un complex religios siit – scoala si moschee – in constructie. “Clasa de mijloc a hazarilor creste foarte repede” – spune Yasa. Privind in ansamblu, exista totusi o clasa inferioara hazara uriasa, constituita din muncitori necalificati ce traiesc in cartierele vestice ale Kabulului – Dasht-e Barchi, Kart-e She si Chindawul – care nu au nici electricitate, nici apa curenta.

In fiecare zi, hamali hazari care trag caruturi se afla pe drumul principal din Dasht-e Barchi, intrebandu-se daca vor gasi ceva de lucru. Zi si noapte, orice anotimp ar fi, ei asteapta, sperand sa-i angajeze cineva si sa-si intrebuinteze caruturile pentru a transporta lemne, materiale de constructii, saci de grau, bidoane cu ulei de gatit, geamuri, rame pentru ferestre, vase pentru nunta – ceva, orice – dintr-un loc intr-altul. Pahlawan, Baba si Assadullah sunt trei dintre multii barbati care fac asta pentru ca trebuie, pentru ca e singurul lucru pe care il stiu. Se considera invizibili, neobservati, dar, in multe privinte, ei sunt fata publica a hazarilor in Kabul, facand muncile pe care nimeni altcineva nu le vrea.

Intr-o zi buna, ei pot castiga 200 sau 250 de afgani, adica patru sau cinci dolari. Dar nu se pot baza niciodata pe o zi buna. Pahlawan, “Luptatorul”, la treizeci si ceva de ani, este cel mai puternic pentru ca munceste de cand avea sapte ani. “In fiecare zi, stam cu caruturile noastre, de dimineata pana seara” – spune el. Zulfiqar Azimi este “Baba”, de 67 de ani, cu un ochi de sticla si degete lipsa la o mana. “Nu am avut niciodata un moment de confort in viata asta” – spune el.

Assadullah este cel mai tanar, tacut, dar totusi frumos sub tot praful. El s-a intors de curand din Iran. Este atletic, dar umbla sufocandu-se. Are in jur de 20 de ani si spune ca era expert in arte martiale. “Acum am acest carut” – spune el. Prima slujba din zi e de la un om care are nevoie sa duca la un santier 20 de saci de ipsos. Pahlawan hoinareste, asa ca Baba si Assadullah incarca sacii, fiecare de cate 35 de kilograme. Amandoi barbatii insfaca manerul carutului, impingand din greu circa 700 de kilograme, in timp ce masinile si autobuzele claxoneaza si improasca fum.

Dupa sapte minute si cateva sute de metri mai incolo, ei o cotesc pe una dintre stradutele laterale, cu case cu pereti din chirpici, ale Kabulului. Gafaind si transpirand abundent, ajung la santier. Pe ultimii 10 metri, trebuie sa care sacii cu spinarea. Baba arunca un sac peste umar si merge incovoiat de spate, cu capul in jos, tinand sacul cu o mana, in timp ce pudra alba i se imprastie pe haine. Inca 10 minute si au terminat. Baba si Assadullah primesc 1,20 de dolari pentru a-i imparti.

“Uite situatia noastra, la varsta mea” – spune Baba, intorcand capul in asa fel, incat pot sa-i vad ochiul bun. Scoate o tabachera cu tutun, baga in gura o mana plina, inainte de a se intoarce sa vada daca mai vine ceva de lucru. Unii observatori cred ca discriminarea cu care se confrunta hazarii in Kabul ar putea alimenta un sentiment al unitatii, mult timp insesizabil, si o dorinta de democratie. “Cred ca exista un grad mare de nationalism hazar in Kabul, in comparatie cu Hazarajatul rural, pentru ca oamenii traiesc aceasta inegalitate intre hazari si nonhazari in viata de zi cu zi” – spune Ibrahimi.

Directorul Comisiei Independente Afgane pentru Drepturile Omului, Sima Samar, confirma: “Hazarii sunt mai adaptabili la democratie, pentru ca simt durerea mai mult decat ceilalti. Simt discriminarea. Ei chiar doresc egalitate si justitie sociala.” Daca cei doi Buda s-ar fi aflat inca in picioare in mai anul trecut, ar fi zarit un tanar mergand pe strada principala din Bamian, nepavata, plina de hartoape, cu magazine pe ambele parti, care vand ulei de gatit, medicamente si materiale de constructii.

Pe deal se afla un panou mare care il evoca pe Mazari, liderul hazar martirizat. Musa Shafaq s-a intors in mijlocul hazarilor. Nu a primit slujba pe care o voia la Universitatea din Kabul. “Daca voi trai in Afganistan, ar trebui sa fiu in Kabul” – spune el. Rezultatele lui stralucite din timpul studiilor ar fi trebuit sa faca asta posibil. “Era unul dintre cei mai eminenti studenti. Ar fi trebuit sa fie recrutat” – spune Issa Rezai, consilier la Ministerul Invatamantului Superior. Dar prejudecatile impotriva hazarilor se manifesta puternic in universitate. Profesorii fundamentalisti pastuni inca predomina, incluzand si un nucleu dur de fundamentalisti, care au condus factiuni acuzate de atrocitati impotriva civililor hazari. Shafaq a mai primit inca o veste proasta: nu va putea sa se casatoreasca cu iubita lui din Waras.

“O iubesc si ea ma iubeste pe mine – spune Shafaq -, dar cand am trimis-o pe mama sa-i ceara mana de la tatal ei, el a refuzat. Pentru ca sunt hazar.” Si asa, Shafaq este singur, inapoi in Hazarajat, predand la Universitatea din Bamian, unde toti ceilalti profesori sunt, si ei, hazari. La fel ca studentii lor, ei sunt seriosi, motivati, inteligenti – si putin inspaimantati. Universitatea s-a dezvoltat de la redeschiderea sa, in 2004. Semnul de pe fatada scolii este scris in trei limbi: in engleza si in dari, cea mai raspandita limba din Afganistan, si apoi in pastu, limba pastunilor, cu literele cele mai mari.

Shafaq preda istoria Afganistanului in perioada iluminismului si a revolutiei industriale, vorbind despre John Locke si Abraham Lincoln, despre libertate si democratie. Salariul lui e de 2.000 de afgani pe luna, circa 40 de dolari. Dupa atat de multa speranta, dupa atatea promisiuni, hazarii se simt ignorati de noul guvern – condus de un presedinte pastun. In Hazarajat, intrebarea persista: De ce nu s-a dezvoltat mai mult si nu a fost mai mult interes intr-o zona sigura, unde populatia sprijina guvernul, unde coruptia nu e raspandita, unde femeile joaca un rol in viata publica, unde nu au proliferat culturile de mac?

Nu este deloc nefiresc sa auzi fermieri speculand ca ar reusi sa atraga atentia guvernului daca ar cultiva mac pentru a-l vinde pe piata heroinei sau chiar ar cauza putina violenta. Deja renasterea miscarii talibane, care i-a tintit recent pe conducatorii hazari din cateva districte care se invecineaza cu bastioanele lor din sud, starneste amintiri dureroase. “Ni se inmoaie picioarele ori de cate ori auzim vesti despre talibani la radio” – spune Mohsin Moisafid, din Kata Khona.

Poate ca o noua generatie de conducatori afgani va iesi la iveala, pentru a conduce in sfarsit oamenii dincolo de blocajul mental al razboiului, al comandantilor militari si al jihadului. In mare parte, depinde daca talibanii vor continua sa-si intensifice actiunile, daca isi va pierde interesul comunitatea internationala, daca tensiunile dintre Statele Unite, Iran si credinciosii siiti ii vor afecta in mod negativ pe hazari. Orice s-ar intampla, mult mai mult decat soarta hazarilor este in joc. Asa cum Dan Terry, un lucrator asistent american care a trait in Afganistan timp de 30 de ani, explica: ceea ce se intampla cu hazarii nu este doar “povestea acestor oameni. Este povestea unei intregi tari. Este povestea tuturor.”



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*