Satul de la marginea timpului

Aflat la un kilometru si jumatate de Piata Tiananmen, districtul Xidan, din centrul Beijingului, a fost o zona comerciala intesata de magazine inca din vremea dinastiei Ming.

De o mie de ani, viata populatiei dong rasuna de cantece. Cultura lor aparte inca rezista – dar pentru cat timp?

Text: Amy Tan

Soarele coborase deja, iar aerul era inca fierbinte cand am ajuns in fata portii ceremoniale inalte de la intrarea in sat. Din varful drumului de pamant, priveam valea in toiul recoltatului: petice de camp verde pal, inspicat cu auriu, intrerupte de valurile intunecate ale acoperisurilor cu marginile rasucite in sus.

Pe fundalul muntilor, campurile de orez se profilau ca un teanc de clatite de muschi verde. Fara vreun avertisment, doua fetite de zece ani au venit in fuga si m-au luat de brat, cantandu-si urarea de bun venit in ritm sacadat, in timp ce ma escortau pe o carare pietruita, printr-un labirint de case de lemn cu trei etaje. Bunicute cu turban le priveau de pe prispe.

Trei barbati albiti de vreme, cu sepci in stil Mao, si-au ridicat ochii de la pipele lor. O ceata de copii s-a luat dupa noi. Fetele m-au condus pe langa patule, ridicate pe picioroange peste tarcuri cu porci dolofani si balti pline cu rate. Sub cateva patule am vazut un fel de dulapioare decorative asezate intr-o rana. Erau vehiculele catre lumea de dincolo, sicrie facute la comanda, cioplite din copaci special alesi inca de la nasterea viitorilor proprietari.

Ajunsesem in Dimen, unde locuiesc cinci clanuri si 528 de familii din minoritatea dong, o enclava cuibarita in muntii luxurianti din Guizhou. Provincia este saraca si izolata. Cea mai buna dovada a acestui din urma epitet era starea coloanei mele vertebrale, dupa opt ore de mers cu autobuzul pe un drum serpuit, partial distrus de alunecari.

Seceta severa de acum doi ani fusese urmata de ploi torentiale si viituri. Anul acesta, zilele lungi ale recoltatului erau chinuitor de fierbinti. Unul dintre noii mei prieteni dong a amintit un proverb din Guizhou: “Nu gasesti aici trei coti de pamant neted, trei zile fara ploaie sau o familie cu trei monede de argint.”

Imi imaginez ca aceste vorbe erau adesea mormaite de adeptii lui Mao cand Marele Mars din 1935 i-a purtat pe pantele salbatice si terasele umede din Guizhou. Eu fusesem atrasa la Dimen de muzica. Populatia dong nu are o forma scrisa a limbii sale, kam.

Cantecele inregistreaza traditiile si istoria mitica veche de mii de ani, sau cel putin asa sugereaza textele. Auzisem ca, intr-un sat dong, poti sa ceri oricui sa-ti cante ceva si o va face fara sa sovaie. Aveam sa aud multe: un cantec de bun venit, altul despre cum sa-i tii la respect pe navalitori, melodii despre cum e sa imbatranesti sau despre iubiri nesabuite – preferate de catre dong.

Si, in interpretarea unei batrane, „Rasaritul este rosu“, hitul partidului comunist din anii ,50. In celalalt capat al satului am ajuns la un pod acoperit fantezist, parca aterizat din alta lume in acest satuc de cultivatori de orez, care nu castiga nici o suta de dolari pe an. Podul era la fel de formidabil ca un dragon, cu un acoperis cu solzi pe post de corp si cupole in loc de cap si spinare.

L-am privit cu uimirea si admiratia unui copil care vede un basm iesind dintr-o carte. De fapt, acesta era doar unul dintre cele cinci poduri care leaga cele cinci sate ale clanurilor din comuna Dimen. Pentru frumusetea lor sunt numite poduri de flori, iar pentru aspectul practic, poduri de vant si ploaie, un adapost util in fata intemperiilor.

Pe ambele parti ale podurilor sunt asezate banci, care le transforma intr-un loc de odihna ideal pentru vechii camarazi, un loc de joaca pentru copii si un spatiu de lucru pentru tamplari atunci cand toarna cu galeata din norii negri. Pe parcursul celor trei vizite ale mele in Dimen, doua toamna si una primavara, am traversat aceste poduri de multe ori si am vazut culorile si nuantele vietii de zi cu zi: tarani in drumul lor spre camp, copii mergand la scoala, batrane coborand muntele cu saci de vreascuri in spate.

La Pavilionul Principal, o cladire aerisita, cu cinci etaje, Cei 11 intelepti ai Satului prezideaza adunarile in care se anunta vesti bune sau se da glas supararilor. In curtea mare se intinde orezul la uscat toamna, sunt taiati porcii pentru sarbatori, iar barbatii se aduna la un joc de carti in serile calde. In bataia ploii, drumurile cu sleauri intarite se transforma rapid in clisa.

Intr-o dupa-amiaza, o familie care impingea un car greu pe un asemenea drum aproape si-a rasturnat pretioasa incarcatura de sticle de bere. Cinci sute de invitati, unii din provincii indepartate, veneau la Da San Zhao, la o petrecere pentru un nou-nascut, care costa mai mult decat o nunta, aceasta fiind pentru o fetita de numai 20 de zile. „Vino si tu“ – mi-au zis.

Lumea ma striga adesea din usa: Hai la cina! Hai la micul dejun! Ce-ai zice de un pranz? Am traversat podul de flori pentru multe mese. Uneori, ma opream in mijlocul lui ca sa ma uit fie la rau, fie la muntele de unde venea. Vedeam mereuoameni lucrand pe ogoarele terasate, recoltand, plantand, arand sau ingrijind legumele crescute intre recoltele principale.

Cultivatorii incepusera recoltatul, asanand campurile de orez. Gaureau zidurile de pamant care le separau, apa navalea afara si in scurt timp sute de pesti cat palma se zbateau pe fundul malos. Mai devreme, in primavara, cand plantasera campul, taranii pusesera acolo si puiet de crap. Pestii crescusera odata cu orezul, curatandu-si locuinta acvatica de buruieni, alge, melcisori si larve de tantari.

Buturugile erau acum ingalbenite de icre de crap. Vara, crapii se ingrasau cu molii imbatate de dragoste, care incercau sa obtina extazul conjugal de la propria imagine reflectata in apa si se inecau. Intr-o seara, dupa ce o furtuna izbucnita brusc intrerupsese curentul electric, m-am asezat pe un scaunel scund din bucataria unei femei, incercand sa ma fac utila, tinandu-i o mica lanterna, in timp ce ea a pus la conservat sute de kilograme de peste.

A umplut pestii cu o pasta formata din cinci arome, intre care huajiao, fructul iute al piperului de Sichuan, care da multor mancaruri din Guizhou acea mala, celebra senzatie de amorteala a limbii. Cand mala iti parjoleste creierul, uiti de arsita.

Ore intregi, femeia a stat aplecata asupra muncii sale. A doua zi lucra la camp, tot aplecata. Am intrebat-o daca o durea vreodata spatele. „Ma doare tot timpul – mi-a spus ea –, fiindca muncesc tot timpul.“ Pana la Anul Nou, crapul marinat se va transforma in anyu, pestele crud fermentat, care condimenteaza orice mancare si face parte din orice ceremonie, indiferent ca e vorba de nasteri, nunti sau inmormantari, de inaltarea grinzii principale a unei case sau de sarbatorirea vitelor.

Nu poti supraestima puterea acestui anyu. Intr-o noapte fara luna, am alergat pe o alee pietruita in urma unui maestru Feng Shui, catre cocina unui porc. Acolo, el a adus o ofranda alcatuita din orez, carne de pui, ou, vin si anyu. A adresat o incantatie unui ganjin, un spiridus cu talpile picioarelor indreptate inapoi, care traieste in munte. Ganjinul intrase in trupul unui baiat in acea dupa-amiaza si il umpluse cu febra si durere.

La trei minute dupa ceremonie, mama baiatului a venit alergand sa ne aduca vestea: „Deja mananca!“ Maestrul Feng Shui invatase incantatia de la unchiul lui, tamaduitor, care este si Marele Maestru Feng Shui, cel mai experimentat si cu un aflux permanent de pacienti in bucataria sa.

In decursul unei singure ore, tamaduitorul a consultat zece pacienti, majoritatea femei in varsta, imbracate in haine traditionale, jachete zdrentuite de munca si basmale din panza tesuta si vopsita chiar de mana lor. O femeie a spus ca nepotul ei fusese brusc cuprins de dureri de cap si de stomac. Tamaduitorul a ars niste hartie si a lasat cenusa sa pluteasca in apa cu boabe de orez.

A rostit o incantatie, a numarat pe degete numele zeilor care ar fi putut avea raspunsurile – Zeul Bucatariei, Zeul Podurilor, Zeul Suferintei. A venit si diagnosticul: baiatul vazuse fantoma strastrabunicii lui. Ca leac, femeia trebuia sa-i ofere strastrabunicii vin de orez si anyu, apoi sa o invite sa se ospateze sanatos, inainte de a porni inapoi spre Lumea Yin, lumea de dincolo.

O alta pacienta se trezise cu o durere ca de pumnal in gat. Tamaduitorul i-a spus ca in corpul ei intrase fantoma unui barbat care fusese spanzurat. O femeie pe care o durea tot corpul era „locuita“ de un stramos nemultumit ca de 200 de ani nu avea si el o piatra funerara. Tamaduitorul isi linistea pacientii infricosati. „Pregatiti anyu si vin. O sa vin diseara, iar fantoma o sa dispara.“

Pentru un copilas care facuse diaree pentru ca bause apa nefiarta, s-a indreptat spre un damb, de unde a smuls mai multe frunze si fire lungi de iarba, ca sa prepare o potiune. Nu cerea bani pentru serviciile lui ca tama- duitor. Dar pacientii recunoscatori ii aduceau mici daruri – un ou, ceva orez. S-a certat cu o femeie care a incercat sa-i dea doi kwai, cam 50 de bani, pentru ca ii ghicise viitorul in boabe de orez.

„E prea mult“ – a spus el si i-a impins banii inapoi. Brusc, a intrat in goana un tanar. Mama lui se simtea si mai rau; in plus, nici porcii nu mai mancau. In timp ce Marele Maestru Feng Shui mergea linistit spre casa pacientei, eu alergam, straduindu-ma sa tin pasul cu el.

Era ca si cum el ar fi zburat fara efort, iar eu m-as fi tarat, cu genunchii intepeniti. „Astea sunt superstitii – a spus Profesorul de Muzica, un tanar in jur de 30 de ani. Numai batranii mai cred in stafii.“ Batranii inca exercita o influenta considerabila in lumea din Dimen. Femeile mai in varsta, za, isi leaga pe spinare nepotii sugari si au grija de ei toata ziua, pana cand se intorc parintii de la munca.

Daca parintii muncesc in alte orase, za ii cresc de la nastere, intr-o baie de cultura dong. Le canta cantece despre cum sa te porti la masa si cum sa lucrezi la camp, despre cat de bine e sa fii darnic si cat de rau e sa fii lacom. Le spala parul cu supa acra. Ii duc la clinica, unde li se fac perfuzii cu antibiotice pentru orice ii supara, indiferent daca ii doare burta sau le curge nasul.

Si, daca nu se vindeca asa, za se duc la maestrul Feng Shui ca sa afle daca nu a intrat vreo fantoma in corpul copiilor. Unsprezece intelepti ai Satului, barbati de peste 60 de ani, supravegheaza in mod rational si rezonabil binele social si ordinea publica, aplicand codul de conduita dong. Cel mai batran dintre acesti batrani a trait schimbari radicale: de la momentul cand comunistii au venit pentru prima data in Guizhou, trecand prin perioada Revolutiei Culturale, cand tinerii educati au ajuns aici ca sa fie reeducati ca tarani.

Cu sapte ani in urma, a aparut primul televizor, cu vreo 20 de canale. In alte sate, farfuriile antenelor-satelit au rasarit pe acoperisuri ca ciupercile dupa ploaie. Inteleptii Satului din Dimen au gasit o solutie mai sofisticata: o singura antena mare, folosita in retea.

Schimbarile par sa se produca tot mai rapid, de la o luna la alta. In 2006, telefoanele mobile au inceput sa functioneze in zone izolate, iar la inceputul lui 2007 aproape toata lumea avea asa ceva. Acum poti sa-ti ari ogorul la kilometri departare de sat si sa primesti un telefon de la nevasta care te roaga sa culegi niste verdeata pentru cina, in drum spre casa.

Tinerii care lucreaza in alte provincii trimit SMS-uri iubitelor ramase acasa. Din cele 2.372 de persoane care alcatuiesc populatia oficiala din Dimen, aproximativ 1.200 muncesc si traiesc in alte parti. Exista si povesti de succes; multi reusesc sa castige peste 200 de dolari pe luna. Cei care ajung in fabrici nu ar putea castiga nici jumatate din aceasta suma, si tot ar fi mult mai mult decat acasa.

Insa le lipsesc viata din Dimen, asa cum e in cantece, si taraitul greierilor, fructele primaverii si frumusetea tacuta a muntilor. In Dimen, oamenii canta aproape in fiecare zi. In clase, elevii stau smirna in banci. Repeta intr-un cor impecabil melodia intonata de invatator. In weekenduri, o trupa de fete mai mari, in blugi si tricouri roz, stau in picioare in fata Profesorului de Muzica si exerseaza cantece ritmate, in care fiecare interpreteaza si cate un solo.

Doua femei in varsta, cu voci grave, carora toata lumea le spune respectuos za, ii ajuta pe copiii mai mici cu melodii mai simple. Una dintre za are ochii albastrui. La inceput, am crezut ca e vreo ramasita genetica a strainilor care trecusera prin regiune – poate negustori care se abatusera de la Drumul Matasii. In Dimen au ajuns multi navalitori – mi-a povestit aceasta za cu ochi albastri.

„In 1920, un razboinic chinez a rapit-o pe matusa mamei, in varsta de 16 ani, ca sa o faca cea de-a noua concubina a lui. Nu s-a mai auzit nimic de ea, niciodata.“ Pe atunci – mi-a povestit za cu ochi albastri –, cei care veneau aici furau lucruri si omorau oameni. De fiecare data, ea si familia ei isi puneau niste orez in cosuri si fugeau in munti, ca sa se ascunda.

Cand za m-a rugat sa-i dau niste picaturi de ochi, plangandu- se ca are vederea incetosata, mi-am dat seama ca albastrul din ochii ei era de fapt cataracta. Mai multe persoane imi spusesera deja ca era singura care mai stia toate cele 120 de strofe ale baladei despre istoria Dimenului – o melodie repetitiva, cu tenta de blues, care dura ore in sir.

Conform acestei epopei locale, primii stramosi dong ai Dimenului au fost oameni care nu purtau vesminte. Navalitorii ii impinsesera pe urmasii lor spre Dimen. „Cantecul ala vechi e plicticos – mi-au spus mai tarziu doua adolescente. Suntem prea ocupate ca sa mai invatam ceva ce nu ne place.“ Za cea cu ochi albastri avea 74 de ani, dar putea sa ridice de doua ori mai multe vreascuri decat mine.

Putea sa alerge prin locuri cu pietre colturoase. Putea sa urce muntele cu pasi mari, in timp ce eu ramaneam in urma, gafaind. Dar ce avea sa se intample cu balada epica dupa moartea ei? Ce mai inseamna un cantec dong nescris, daca nu mai are cine sa si-l aduca aminte? Cate alte traditii ale vietii dong vor fi in curand pierdute? Unele lucruri se pierd peste noapte.

In primele ore ale unei dimineti reci de aprilie, un batran tintuit la pat si-a scapat cuvertura peste ligheanul de cupru cu taciuni aprinsi care ii tinea cald. Oamenii i-au auzit tipetele: „Ma doare!“ Vantul sufla cu putere in acea noapte, iar focul a inaintat in toate directiile in care l-a impins vantul. Oamenii au fugit „fara sa-si ia macar o pereche de pantofi“ si au privit de pe podurile de vant si de ploaie cum le ardeau casele.

Pompierii din oraselul aflat mai jos au fost chemati de pe un telefon mobil. Dar cand si-au cuplat furtunul la o gura de apa de langa Pavilion, din conducta sparta nu a curs pic de apa. Pavilionul insusi era un rug urias. Pana la rasarit, Pavilionul si 60 de case s-au transformat in mormane fumegande.

Patruzeci si patru de alte case purtau urmele incendiului – de la pereti innegriti pana la scanduri lipsa sau smulse pentru a crea o bresa in calea focului, ceea ce in final a salvat restul satului. Batranul a fost singurul care a murit. Tot ce a mai ramas din el a fost o portiune de trunchi, dupa spusele unui vecin.

Zile la rand, aerul a mirosit a lemn carbonizat, grane arse si porci parliti. „Voiam sa-i dau argintul nepoatei mele – mi-a spus o za, asezata peste drum de ruinele fostei sale case. Dar acum s-a dus tot…“ Si-a ridicat bratele in aer, de parca focul s-ar fi inaltat sfaraind in fata noastra.

„Am plans fara incetare timp de patru zile, fara sa mananc nimic. Cand au venit cei de la guvern, la mine au venit mai intai, pentru ca eu ma vaitam cel mai tare. Am strigat la ei: «Sunt vaduva unui secretar de partid si cosciugul e singurul lucru care nu mi-a ars.»“

Taranii si- u socotit pierderile: case, porci, unelte, hambare cu grane, haine tesute si argintul mostenit de la mame si bunici. Pe fiecare avea sa-i coste intre 20.000 si 40.000 de yuani (2.000-5.000 de dolari) ca sa repare sau sa recladeasca totul, o datorie pe viata. Fiii celui care a starnit incendiul au fost invinuiti ca si-au lasat tatal singur si s-au dus sa bea cu niste rude.

„Cand iti vin oaspeti, trebuie sa le dai vin – a spus un tamplar dintr-un sat aflat la sase kilometri in josul raului. A fost un accident.“ Accidentul a avut cauzele lui. Raul la rau trage. In familia celui care starnise focul erau de multa vreme probleme. Oamenii il auzeau mereu pe Fiul cel Mare certandu-se cu tatal sau, de cel putin patru ori pe saptamana. De fiecare data, povestea se incheia cu fiul care isi batea tatal. O multime de oameni au fost martorii unei asemenea batai in fata Pavilionului, la Festivalul Primaverii.

„Nu e deloc bine ca un fiu sa-i faca asemenea lucruri tatalui sau“ – a spus Profesorul de Muzica. Firea schimbatoare a familiei era un blestem pentru sat. Totusi incendiile de proportii nu sunt ceva nemaiintalnit in satele dong. In medie, fiecare sat trece printr-un incendiu o data la 30 de ani. Care este cauza cea mai frecventa? Un batranel somnoros, a carui invelitoare cade intr-un lighean cu jaratic.

Exact acelasi lucru distrusese alte doua sate dong in cei doi ani anteriori. Iar la un an dupa incendiul din Dimen, o alta cuvertura cazuta lasase un sat din josul raului mult mai impovarat. Inteleptii Satului au tinut cont de suferinta victimelor si de conduita celor raspunzatori. Au stabilit o pedeapsa bazata pe codul de conduita dong: fiii urmau sa fie exilati pe o perioada de trei sau patru ani.

Aveau sa traiasca peste rau, nu mai aproape de trei li, aproximativ un kilometru si jumatate, de sat. In plus, erau obligati sa plateasca 10.000 de yuani pentru o ceremonie dedicata Zeului Pamantului si sa dea o masa cu carne de pui pentru intregul sat. Pana sa se ia decizia, cei doi fii mai mici au apucat sa fuga, astfel incat cel mai mare a fost nevoit sa suporte toate consecintele.

El si familia lui s-au mutat intr-un grajd, pe unul dintre campurile lui mai inalte. Codul le-ar fi permis inteleptilor Satului sa stabileasca un exil mai lung si la distanta mai mare. Dar ei au fost ingaduitori din cauza copiilor mai mici ai Fiului cel Mare. Baiatul si fata erau la scoala primara din sat. Problema nu era atat distanta, cat cararea in sine, cand era vreme rea. Ultimii 90 de metri spre grajd se faceau pe o poteca ingusta cat omul – de fapt, pe creasta unui zid semicircular ridicat intre campurile de orez.

Daca alunecai, cadeai un metru intr-o parte sau sase in cealalta. Ironia facea ca locuinta barbatului exilat sa aiba una dintre cele mai frumoase privelisti pe care le-am vazut vreodata. Era o panorama a muntelui, campului si cerului, nimic altceva. „Nimic altceva“ era pedeapsa lor. Inainte de aceasta intamplare spunea exilatul – se impacase intotdeauna bine cu tatal sau. Acum il ura.

Pierdusera tot ce aveau si erau inglodati in datorii. Fiul lor de 15 ani nu putuse sa se impace cu rusinea exilului si fugise in Guangzhou, unde lucra intr-o fabrica de umerase pentru haine. Reputatia lor urma sa ramana patata timp de mai multe generatii. Dar nu aveau sa plece din Dimen. Urmau sa traiasca in grajd pana cand se vor putea intoarce in sat sa-si ridice o alta casa.

Jos, in sat, vecinii, familia, prietenii si chiar oameni din alte sate carau cherestea, fixau grinzile si asezau scanduri peste grinzi, ca sa construiasca o casa dong traditionala, cu trei etaje si acoperis din tigle – totul asamblat fara cuie. Una dintre case era abia un cadru scheletic, dar o batrana, Vaduva Secretarului, asezase doua scanduri de-a curmezisul unor grinzi si dormea acolo, sub cerul liber, la trei metri deasupra pamantului.

Pana la venirea iernii, toate familiile urmau sa aiba case noi. Totusi fantoma batranului nu era multumita – sustineau vecinii. Dupa foc, Fiul cel Mare a indesat ramasitele tatalui sau intr-un sac vechi de orez.Mai multi oameni l-au vazut plecand cu sacul in munti si intorcandu-se cu mana goala.

Fiul nu a taiat copacul de sicriu al tatalui sau ca sa-l dea la cioplit, ci l-a facut cherestea ca sa o poata vinde. Nu e de mirare ca fantoma batranului bantuia: cea mai apropiata vecina i-a auzit pasii in urma ei de patru ori, iar cand s-a intors, nu era nimeni.

Chiar si sotia Profesorului de Muzica, a carui casa era langa Pavilion, a spus ca il auzise pe batran strigand de cateva ori. Dar nu toti batranii cred in fantome. Vaduva Secretarului de Partid a spus ca presedintele Mao s-a descotorosit de fantome in 1957.

Apoi mi-a aratat o bratara-amuleta, facuta din monede vechi. „Cu cat sunt mai multe monede – mi-a spus –, cu atat te apara mai bine de spirite necurate.“ Dar cei cinci maestri Feng Shui si mai-marele lor credeau ca satul sufera, apasat de forte rauvoitoare.

Daca batranul si fiii lui provocasera incendiul, trebuie sa fi fost si alti factori care au influentat lucrurile. De exemplu, de ce, din atatea nopti, tocmai atunci a fost stricata conducta de apa de langa Pavilion? De ce un porc a cazut de pe o stanca, iar un pui si o rata au murit fara motiv?

De ce cantau cocosii inainte de miezul noptii? De asemenea, erau neobisnuit de multi bolnavi de toate varstele, tineri si batrani deopotriva. Un bebelus a murit. In ultimii doi ani, zece adulti, cu varste intre 20 si 40 de ani, fusesera ucisi. Un barbat a pierit intr-un taifun. Altul era proaspat casatorit. Si-a cumparat o motocicleta si s-a dus la magazin sa-si ia casca, insa nu mai aveau.

A doua zi, a zburat cu capul inainte fix intr-un stalp de pe marginea drumului. Mireasa lui a aflat vestea pe telefonul mobil. Un sir asemanator de coincidente neobisnuite se produsesera in 1979. Multi au fost atinsi de o boala la ochi. Vitele mureau.

Oamenii au observat ca pasarile lor se duceau spre o anumita gospodarie. Gainile acelei familii scoteau oua cu doua galbenusuri. Recoltele lor erau mai imbelsugate. Ce facusera ca sa aiba atat noroc, in timp ce altii aveau mai mult necazuri? Prin ritualuri ale ghicitului, maestrii Feng Shui au aflat ca familia isi inmormantase in secret stramosii in zonele din sat cu cel mai bun feng shui si astfel izolase satul de aceasta sursa de bunastare.

Dupa ce maestrii Feng Shui au inlaturat mormintele ilegale, 11 membri ai familiei vinovate au murit. In timpul festivalului primaverii – si pentru prima data din 1979 –, satul avea sa fie purificat din nou, prin aceeasi ceremonie, Guo Yin – „Trecerea in Lumea Yin“.

In lumina slaba a unei sali de intrunire, 11 barbati legati la ochi stateau pe banci negre. Marele Maestru Feng Shui intona incantatii din „Cartea umbrelor“. In timp ce sub banci ardea rattan aromat, ajutoarele le-au dat barbatilor o funie impletita din paie, pe care sa o tina de ambele capete.

Au fost murmurate alte incantatii, au sunat doua clopote, au amestecat in doua boluri cu vin si cei 11 barbati s-au plesnit cu palma peste genunchii care le tresaltau, ca si cum ar fi manat un cal sa mearga inainte. In scurta vreme, galopau frenetic, iar cel mai batran dintre ei, un barbat de 73 de ani, a nechezat ca un cal speriat de naluci, a tasnit in sus si s-a dat inapoi, pe banca.

Incalecase fantoma unui cal si gonea catre Lumea Yin. Ajutoarele il sustineau pe calaretul cuprins de frenezie, ca sa nu cada. In scurta vreme, mai multi calareti au urcat pe caii lor fantomatici. Marele Maestru Feng Shui improsca apa din gura, pentru a le lumina calea.

Rostind mai multe incantatii, calaretii cailor-naluci puteau cobori mai multe niveluri in adanc. Cu cat coborau mai mult, cu atat vedeau mai multe. In 1979, calaretii ajunsesera la nivelul al 19-lea, unde si-au vazut mamele si tatii morti. Ramaneti cu noi – i-au indemnat parintii. Daca un maestru Feng Shui rostea o incantatie gresita, calaretii nu se mai puteau intoarce.

De aceasta data, maestrul nu i-a dus mai departe de nivelul al 13-lea. Totusi au reusit sa gaseasca mormintele ilegale. La nivelul acela, au putut sa vada si spatele celor Sapte Surori, fecioare frumoase ca niste zane. Urmariti-le – a spus Marele Maestru Feng Shui, ca sa-i indemne sa coboare mai adanc in lumea de dincolo. In ziua aceea, calaretii au descoperit unde se aflau mormintele ilegale.

Dupa ceremonie, au plecat din sala spre o panta de forma spatarului unei canapele confortabile. In partea de sus a canapelei se afla un mic camp cultivat cu orez, iar in el, ingropata adanc, se afla o bila mare, cu o crusta groasa. Spre deosebire de Fiul cel Mare al celui care starnise incendiul, cineva pusese fericirea stramosilor mai presus de cea a satului. Trebuie sa fi fost fapta unei familii lacome, dintr-un alt sat.

Marele Maestru Feng Shui a spart bila, a inlaturat cenusa si a amestecat-o cu vin de orez, fecale de porc si de om si ulei de tung. Amestecul murdar a fost aruncat in latrina publica. Acei stramosi care ocupasera candva cel mai bun loc urmau sa ramana pentru totdeauna intr-unul ingrozitor.

Armonia dintre lumea de deasupra si cea de dedesubt fusese restabilita. Sau poate ca nu? La sfarsitul lui iunie, la patru luni dupa ceremonia Guo Yin, noaptea tarziu, a inceput o ploaie torentiala. O mica inundatie nu era ceva neobisnuit vara. Cu un an inainte, o furtuna de doua ore transformase cararile in paraiase adanci pana la glezna si curtea scolii devenise o piscina, in care copiii se improscau voiosi cu apa.

Insa aceasta ploaie nu s-a oprit. Oamenii au auzit-o rapaind toata noaptea pe acoperisuri. Marele intelept al Satului, care locuia in valea cu fund plat, a vazut cum se umfla raul, dar la inceput nu si-a facut griji. A urcat pe munte la ra 5 dimineata, ducandu-si calul la pascut.

La intoarcere, a gasit raul revarsat peste malurile inalte de trei metri. Familia lui plecase. Carasera televizorul si alte obiecte de pret pe scara abrupta de lemn care ducea la etajul de sus. Vecinii se straduiau sa-si duca la loc sigur sicriele si porcii speriati. Batranul i-a privit de pe cel mai apropiat pod. Pe cealalta parte a podului, apele navaleau la primul nivel al caselor. O tanara infricosata si-a legat copilul in spate.

Ea si socrii sai au urcat tot ce au putut la etaj. Alte lucruri au fost luate de ape: caldari si scaune, galetile pentru anyu si tocurile de bambus pentru coase. Usa din fata a casei vecine, smulsa de ape, a devenit o pluta. Drumul ingust facea acum parte din rau, transformat intr-un canal intunecat de noroi, pietre, resturi si busteni.

Valurile izbeau podul cel mai scurt dintr-o parte si din alta, iar apa navalea printre sipcile traverselor, acoperind bancile. Arata ca o barca gata sa se smulga din ancora. Campurile acoperite de ape lateau raul si sute de crapi se napusteau in aval. Unii au ajuns pe ogoare.

Oamenii stateau pe poduri, incercand sa-i prinda pe ceilalti cu plasele. La ora 9 dimineata, ploaia a incetat. Dupa doua ore, a reinceput. Sotia Marelui intelept al Satului a ajuns langa el. „Unde ai fost?“ – a vrut ea sa afle. Dupa spusele inteleptului, a fost cea mai cumplita inundatie din ultimii 80 sau 100 de ani.

Campurile au fost pierdute, casele – distruse, drumurile – spalate de ape, dar, din fericire, nimeni nu a murit. Oare blestemul inca rezista? Mai aveau de gasit si alte locuri de ingropaciune ilegale? Marele Maestru Feng Shui nu a fost tulburat. Provinciile Guizhou si Hunan fusesera afectate in intregime.

Aici era vorba de o catastrofa naturala – a spus el –, nu de una supranaturala. Pur si simplu, era vorba de vremea rea. Puteau sa faca fata unei asemenea situatii. Trebuiau doar sa curete mizeria.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*