Persia

In decorul Persepolisului, o actrita in costum islamic paseste in fata sculpturilor vechi de 2.500 de ani ce proclamau maretia unui rege persan.

Trecutul glorios al Persiei inspira natiunea de azi.

Text: Marguerite Del Giudice

Ceea ce uimeste la ruinele Persepolisului, din sudul Iranului, stravechea capitala a Imperiului Persan, arsa din temelii dupa ce a fost cucerita de Alexandru cel Mare, e absenta de pe ramasitele zidurilor de piatra a imaginilor violente. In unele basoreliefuri apar soldati, dar nu se lupta; apar si arme, dar nu sunt scoase din teaca.

In schimb, pot fi vazute mai ales reprezentari care sugereaza actiuni pasnice – oameni din popoare diferite care se intalnesc in pace, poarta daruri, isi pun prieteneste mana pe umar. Intr-o epoca marcata de barbarie, Persepolis pare sa fi fost o asezare destul de cosmopolita – iar in prezent ruinele sunt pentru multi iranieni o marturie impresionanta despre cine erau si ce faceau stramosii lor, persii.

Istoria consemnata a tarii se intinde pe circa 2.500 de ani, culminand cu actuala Republica Islamica Iran, formata in 1979, dupa ce sahul, sustinut de puterile occidentale, a fost izgonit printr-o revolutie inspirata in parte de clerul conservator. O putem numi, discutabil, prima teocratie constitutionala moderna a lumii, dar si un experiment de proportii: poate fi condusa eficient o tara doar de catre clerici care impun o versiune extrema a islamului unui popor impregnat de trecutul atat de bogat al persilor?

Persia a fost un imperiu cuceritor, dar si, in unele privinte, una dintre cele mai glorioase si mai ingaduitoare civilizatii ale Antichitatii si ma intrebam cat de mult se mai pot identifica oamenii cu acea parte din istoria lor care este ilustrata in acele frize ce au supravietuit.

Asa ca mi-am propus sa aflu ce inseamna “persan” pentru iranieni, care, in perioada celor doua calatorii pe care le-am facut anul trecut, erau respinsi de comunitatea internationala, cultura le era demonizata in filmele occidentale, iar liderii lor apareau, in duelul declaratiilor tot mai dure dintre Iran si S.U.A., ca potentiali teroristi amenintatori, gata sa construiasca bomba.

In realitate, nu poti despica firul identitatii iraniene ca fiind una sau alta – intr-un sens larg, este partial persana, partial islamica si partial occidentala, iar paradoxurile coexista. Exista insa o identitate persana care n-are nimic de-a face cu islamul, dar care, in acelasi timp, s-a impletit cu cultura islamica (dupa cum o arata chemarea la rugaciune a musulmanilor, care rasuna din difuzoarele instalate prin tot Persepolisul, amintindu-le vizitatorilor ca nu se afla doar intr-un regat persan, ci si intr-o republica islamica).

Aceasta este o poveste despre iranienii care inca se identifica, cel putin partial, cu radacinile lor persane. Poate ca o parte din seva milenara curge prin fibra a ceea ce este azi un punct fierbinte pe glob, care ticaie amenintator. Oare vestigiile firii persane iubitoare de viata (de vin, dragoste, poezie, cantec) sunt intre-tesute cu abstinenta, religiozitatea si fatalismul, asociate adesea cu islamul – ca un program de computer secret care ruleaza neobservat in fundal?

Lectia persana de supravietuire

Teheranul, capitala Iranului, e o metropola fascinanta si sufocata de poluare, la poalele Muntilor Elburz. Multe cladiri sunt construite din caramizi micute bej, incinse cu zabrele, ceea ce le da aerul unor mici inchisori insirate una dupa alta, inrerupte ici-colo de santiere parasite si de parcuri. Inca mai exista cateva gradini frumoase, dupa traditia persana, si parcuri private, cu pomi fructiferi si fantani, iazuri cu pesti si colivii mari pentru pasari, splendori ascunse dupa zidurile de caramida.

In timpul sederii mele, doi universitari americani nascuti in Iran, care venisera in vizita acasa, au fost inchisi sub acuzatia de a fi instigat la o revolutie de catifea impotriva guvernului. In cele din urma, au fost eliberati. Dar cei din S.U.A. ma intrebau: „Nu ti-e teama sa mergi in Iran?“, presupunand ca si eu eram in pericol sa fiu arestata. Dar eu eram oaspete in Iran, iar aici oaspetilor li se acorda cel mai inalt statut, cele mai dulci fructe, cel mai confortabil scaun.

Face parte dintr-un sistem complex de politete rituala – taarof –, care in aceste locuri guverneaza comportamentul. Ospitalitatea, curtarea, problemele de familie, negocierile politice; taarof e codul nescris care stabileste cum trebuie sa se comporte oamenii unul cu altul. Radacina cuvantului e araba, arafa insemnand a cunoaste sau a dobandi cunostinte despre ceva.

Dar ideea de taarof, de a te umili pe tine inaltandu-l in slavi pe celalalt, e de origine persana – spune William O. Beeman, antropolog expert in limbaj la Universitatea din Minnesota. El o descrie ca pe „o intrecere pentru titlul de cel mai umil“, dar cu o extrema eleganta, care face posibil ca, intr-o societate ierarhizata precum cea iraniana, „oamenii sa se trateze, paradoxal, ca egali“.

Oriunde mergeam, oamenii se agitau ca sa se asigure ca am tot ce- i trebuie. Dar uneori sunt atat de absorbiti de incercarea de a fi amabili, chiar daca aparent, sau de a refuza oferte, chiar daca aparent, incat adevaratele intentii raman ascunse. Fiecare incearca sa ghiceasca gandurile celuilalt intr-un dialog usor si fara sens, iar interlocutorii se angajeaza intr-un du-te-vino de rugaminti si refuzuri pana adevarul iese la iveala.

Sa fii mieros si sa pari sincer, ascunzandu-ti adevaratele sentimente – prefacatoria ca arta –, e considerat apogeul taarofului si un enorm avantaj social. Un fost prizonier politic iranian care traieste acum in Franta spune: „Nu iti arati niciodata intentiile sau personalitatea reala. Te asiguri ca nu te expui la niciun pericol, fiindca de-a lungul istoriei noastre astfel de lucruri au fost foarte periculoase.“

Geografia ca destin

Intr-adevar, lunga istorie iraniana e saturata de razboaie, invazii si martiri, incluzandu-i pe adolescentii care, in razboiul din anii ’80 dintre Iran si Irak, purtau chei de plastic cu care sa deschida portile raiului, in timp ce curatau campurile de mine traversandu-le curajosi la pas. Motivul din spatele intregii drame: asezarea.

Daca am trage linii intre Mediterana si Beijing, intre Beijing si Cairo sau intre Paris si Delhi, toate ar trece prin Iran, aflat intr-o regiune unde se intalnesc Rasaritul si Apusul. Vreme de 26 de secole, perioada aproape de neinchipuit, aici a avut loc o intrepatrundere a emisferelor – comert, schimb cultural, frictiuni –, cu Iranul exact in mijloc. Intre timp, date fiind bogatia si pozitia ei strategica, tara a fost cotropita de valuri succesive de invadatori, iar Imperiul Persan a fost intemeiat, destramat si refacut de multe ori – de catre ahemenizi, parti si sasanizi – inainte de a disparea in cele din urma.

Printre navalitori s-au aflat turcii, Genghis-Han, in fruntea mongolilor, si mai ales triburile arabe. Atatate de zelul noii religii, islamul, ele au supus pentru totdeauna stravechiul Imperiu Persan in secolul al VII-lea si au inaugurat o perioada a dominatiei musulmane, care a fost diferita de cea persana. Expansiunea araba e privita ca una dintre cele mai dramatice miscari ale unui popor din intreaga istorie.

Persia statea in drumul inaintarii lor de neoprit si de atunci iranienii incearca mereu sa-si pastreze identitatea, diferita de a restului lumii musulmane si arabe. „Iranul e foarte mare si foarte vechi, de aceea nu e usor sa schimbi inimile si identitatea acestui popor“ – spune Youssef Madjidzadeh, un remarcabil arheolog iranian. Le place sa spuna, de exemplu, ca atunci cand au venit invadatori in Iran, nu iranienii au devenit straini, ci strainii iranieni.

Cuceritorii lor – se spune – au „devenit persani“, ca Alexandru cel Mare, care, dupa ce a supus complet Persia, i-a adoptat practicile culturale si administrative, s-a casatorit cu o persana (Roxana) si le-a poruncit catorva mii de soldati sa faca acelasi lucru, in cadrul unei nunti in masa. Iranienii par sa se mandreasca in mod deosebit cu capacitatea lor de a convietui cu ceilalti, asimiland aspecte compatibile ale obiceiurilor invadatorilor, fara sa le abandoneze pe ale lor – o elasticitate culturala care sta la baza identitatii lor persane.

Bun venit in Aratta

Primele raportari ale unor asezari umane in Iran au cel putin 10.000 de ani vechime, iar numele tarii vine de la arieni, care s-au asezat aici incepand din jurul anului 1500 i.Hr. Exista straturi de civilizatie – zeci de mii de situri arheologice – inca neexcavate. In anul 2000, s-a produs o descoperire incitanta in apropierea orasului Jiroft, cand inundatiile masive de pe cursul Raului Halil au dezgropat mii de morminte vechi in sud-est.

Sapaturile au inceput cu numai 6 sezoane in urma si nu-i inca mare lucru de vazut. Dar s-au descoperit artefacte ciudate (printre care un cap de tap de bronz, cu o vechime probabila de 5.000 de ani), astfel ca se presupune ca Jiroft ar fi centrul unei civilizatii mai timpurii, contemporana cu Mesopotamia. Arheologul Youssef, expert in perioada mileniului al III-lea i.Hr., conduce sapaturile.

A fost seful catedrei de arheologie de la Universitatea din Teheran, dar dupa revolutie si-a pierdut slujba si s-a mutat in Franta. El spune ca in ultimii ani „lucrurile s-au schimbat“. S-a redesteptat interesul pentru arheologie si i s-a propus sa revina si sa conduca sapaturile de la Jiroft. Youssef crede ca ar putea fi vorba de Aratta, fabulosul taram „pierdut“ din Epoca Bronzului, datat pe la 2700 i.Hr. – legendar, dupa parerea generala, pentru obiectele mestesugaresti minunate ajunse in Mesopotamia.

Dar deocamdata nu exista dovezi, iar alti oameni de stiinta sunt sceptici. Ce anume ar trebui sa gaseasca pentru a clarifica problema fara dubii? A ras sarcastic: „Echivalentul unui fronton cu inscriptia «Bun venit in Aratta.»“ Perspectivele pentru continuarea sapaturilor la miile de situri neexplorate par descurajante. In Iran, pretul carnii e ridicat, nu exista destule locuri de munca, birocratia e impenetrabila, imensa si ineficienta, iar coruptia in institutiile statului – dupa spusele a trei oameni diferiti – e „un secret la vedere“, „mai rea ca niciodata“ si „institutionalizata“.

„Tara are multe nevoi si e adevarat ca arheologia nu e subiectul principal“ – spune Youssef. Dar dupa Jiroft, „toate provinciile sunt interesate de sapaturi si fiecare orasel vrea si el sa fie cunoscut in toata lumea. Toti sunt mandri si apar rivalitati.“

Fericit, Youssef statea tolanit intr-un fotoliu din imitatie de piele, in biroul editorului lui, mancand struguri verzi cu boabe minuscule si intrebandu-se de ce sunt iranienii asa cum sunt. Era de parere ca, mai mult decat orice altceva, geografia a avut un rol important in invaziile succesive, fiindca „unde puteau sa plece – in desert? N-aveau unde sa fuga si sa se ascunda.“ Au ramas, au fost de acord cu invadatorii, s-au prefacut si au creat taaroful. „Aici copacul are radacini foarte adanci.“

Nostalgia unei superputeri

Mostenirea din Antichitate care a parut sa aiba un mare impact asupra spiritului national e urmatoarea: e posibil ca ideile de libertate si drepturi ale omului sa nu fi aparut in clasicismul grec, ci in Iran, inca din secolul al saselea i.Hr., sub imparatul ahemenid Cirus cel Mare, care a creat Primul Imperiu Persan, ce avea sa devina cea mai intinsa si mai puternica stapanire din lume.

Printre altele, Cirus, despre care se spune ca era baiat bun, curajos si modest, i-a eliberat pe sclavii evrei din Babilon in 539 i.Hr. si i-a trimis inapoi la Ierusalim, daruindu-le bani ca sa-si reconstruiasca templul, si a intemeiat ceea ce avea sa fie numit primul imperiu tolerant din punct de vedere religios si cultural. Acesta a ajuns sa cuprinda peste 23 de popoare, ce coexistau pasnic sub o stapanire unica, initial cu capitala la Pasargadae – un regat care, in culmea gloriei, sub Darius, urmasul lui Cirus, se intindea de la Mediterana la Fluviul Ind.

Asadar, se poate spune ca Persia a fost prima superputere a lumii. „Avem nostalgia de a redeveni o superputere – spune Saeed Laylaz, analist economic si politic din Teheran – si ambitiile nucleare ale tarii sunt strans legate de aceasta dorinta.“ Stirile suna familiar: in decembrie anul trecut, un raport comun al agentiilor de spionaj principale din S.U.A. – Raportul national de informatii – conchidea ca Iranul a oprit in 2003 un program al armatei cu scopul de a dezvolta armament nuclear.

Iranul continua sa imbogateasca uraniu si insista ca nu vrea decat combustibil pentru centralele sale nucleare, dar uraniul ultraimbogat it este si un element-cheie pentru bomba nucleara. Pentru a impiedica acest lucru, ONU a impus sanctiuni economice tot mai mari.

Dar presedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, un conservator dur, nu cedeaza teren, face numeroase remarci amenintatoare privind statul vecin Israel, neaga Holocaustul si, potrivit guvernului american, trimite arme si munitie militiilor extremiste din Irak, care sunt folosite impotriva irakienilor si a trupelor americane din zona.

„A existat o vreme cand tara era de trei ori mai mare decat acum si s-a mentinut ca superputere mai bine de o mie de ani“ – spune Saeed, un barbat subtire, rafinat, cu ochelari si maneci apretate, suflecate pana sub cot, stand in apartamentul lui elegant, langa o lampa cu pene adevarate care seamana cu un cacadu.

Odinioara, imperiul cuprindea teritoriul pe care azi se afla Irakul, Pakistanul, Afganistanul, Turkmenistanul, Uzbekistanul, Tadjikistanul, Turcia, Iordania, Ciprul, Siria, Libanul, Israelul, Egiptul si regiunea Caucaz. „De-a lungul secolelor, granitele s-au restrans, dar nostalgia acestei superputeri, atat de contradictorie cu realitatea, isi are radacinile in istorie“ – a spus Saeed.

Istorie la originea careia se afla tot Cirus si mai ales obiectul numit Cilindrul lui Cirus – probabil cel mai ridicat in slavi artefact al Iranului –, aflat la British Museum, din Londra; o copie a lui se gaseste la Cartierul General al ONU, din New York. Cilindrul seamana cu un stiulete de porumb facut din lut; pe el e scris cu caractere cuneiforme un decret considerat a fi prima carta a drepturilor omului – precedand Magna Carta cu aproape doua milenii.

Poate fi socotit ca un apel la libertate religioasa si etnica; prin el se interziceau sclavia si orice fel de oprimare, privarea de proprietate cu forta sau fara despagubire; statelor membre li se acorda dreptul de a se supune sau nu domniei lui Cirus. „Niciodata nu recurg la razboi pentru a stapani.“ „Daca vreti sa cunoasteti Iranul si ce este el de fapt, cititi transcrierea provenita de la Cirus“ – spunea Shirin Ebadi, avocata iraniana care a castigat Premiul Nobel pentru pace in 2003.

O vizitam in cladirea din centrul Teheranului, intr-un birou de la subsol plin de dulapuri din mahon si sticla. Intr-unul se afla o copie minuscula de aur a cilindrului, inchisa intr-o cutie de plexiglas, pe care mi-a intins-o ca pe un nou-nascut. „Asemenea minunatii precum cilindrul au fost prezentate de multe ori in Iran, dar lumea nu le cunoaste – spune ea. Cand merg in strainatate, oamenii se mira cand afla ca 65% dintre studentii de la noi sunt fete.

Sau cand vad picturi iraniene sau arhitectura iraniana, sunt socati. Judeca o civilizatie doar din ceea ce au auzit in ultimii 30 de ani“ – revolutia islamica; regresia libertatilor personale, mai ales pentru femei; programul nuclear si disputele cu Occidentul. Nu stiu nimic despre mileniile dinainte – spune ea –, nici prin ce au trecut iranienii ca sa ramana diferiti de cuceritorii lor, nici cum au reusit.

De exemplu – spune ea –, dupa sosirea arabilor, cand Iranul s-a convertit la islamism, „in cele din urma am ales ramura siita, diferita de cea a arabilor, care sunt sunniti.“ Erau tot musulmani, dar nu arabi. „Noi eram iranieni.“ De fapt, primul lucru pe care-l spuneau cei pe care-i intrebam ce ar vrea sa stie lumea despre ei era: „Nu suntem arabi!“ (urmat indeaproape de: „Nu suntem teroristi!“).

In dialog se strecoara un anume sovinism persan. Desi economia lor nu e la fel de performanta ca aceea a statelor arabe, precum Dubai si Qatar, se simt totusi deosebiti. In general, arabii care au cucerit Iranul sunt vazuti a nu fi mult mai presus de beduinii care traiau in corturi, fara o cultura proprie, diferita de cea pe care le-a oferit-o Iranul, si, dupa vehementa cu care sunt criticati, s-ar crede ca faptele nu sunt vechi de 14 secole, ci de saptamana trecuta.

La o nunta, am cunoscut o femeie cu o aura de vedeta de cinema imbatranita, avandu-l alaturi pe sotul ei la patru ace, cu sacou alb de seara si fumand dintr-un porttigaret; n-au trecut nici cinci minute si s-a aprins pe tema arabilor. „Dupa ce au venit ei, toate s-au facut praf si nu ne-am mai revenit niciodata!“ – a spus ea, sucind in aer gatul cuiva.

Si un prieten pe care mi l-am facut aici, un profesor de engleza pe nume Ali, imi explica de ce pierderea imperiului inca apasa constiinta nationala. „Inainte sa vina ei, eram o mare putere, o mare civilizatie“ – a spus in timp ce mergeam cu masina spre casa lui, de la periferia orasului Shiraz, evitand motociclete si masini care ne inghesuiau. A repetat ceea ce spune istoria populara (desi disputata): „Ne-au ars cartile, ne-au violat femeile, trei sute de ani n-am avut voie sa vorbim farsi in public, altfel ne taiau limbile.“

Cultul lui Firdousi

Oricum, iranienii vorbeau farsi. Limba nationala a fost arabizata intr-o oarecare masura, dar vechea persana si-a pastrat radacinile. Cel caruia i se atribuie meritul de a fi salvat de la uitare limba si istoria e un poet din secolul al X-lea, pe nume Firdousi. El este Homer al Iranului.

Iranienii isi idolatrizeaza poetii – Rumi, Said, Omar Khayyám, Hafez (ale carui opere sunt recomandate pentru sfaturile despre iubire si viata in aceeasi masura, daca nu chiar mai mult, in care e cartea sfanta a musulmanilor, Coranul) sunt doar cativa. Cand oamenii erau oprimati de noii invadatori si nu-si puteau spune liber gandurile, poetii o faceau in locul lor, in versuri mestesugit mascate.

„Uneori erau executati, dar oricum o faceau“ – spune arheologul Youssef. De aceea astazi, desi Iranul gazduieste multe identitati culturale (si multe limbi), altele decat cea persana – turkmeni, arabi, azeri, baluci, kurzi si altii –, „oricine are voie sa vorbeasca farsi, una dintre cele mai vechi limbi vii din lume“ – spune el.

Poetul-erou Firdousi, un musulman devotat, iritat de influenta araba, a scris timp de 30 de ani, in versuri cu cat mai putine cuvinte derivate din araba, o istorie epica a Iranului numita Sahnameh, sau Cartea regilor. Aceasta fresca a conflictelor si a aventurilor face cronica a 50 de monarhii – cu venirea la tron, moartea, frecventele abdicari si detronari silite – si se incheie cu descrierea cuceririi arabe, considerata un dezastru.

Cel mai proeminent personaj e Rostam, o figura cavalereasca, curajos si integru, salvator al poporului si „erou sugubat“, cum spune Dick Davis, expert in cultura persana la Universitatea Ohio, care a tradus Sahnameh in engleza. „Povestile cu Rostam sunt miturile lor – spune el. Asa se vad iranienii pe ei insisi.“ In povestiri apar regi invrajbiti si eroi invinga tori, acestia din urma fiind aproape intotdeauna reprezentati ca avand o etica superioara regilor pe care-i slujesc si confruntandu-se cu dilema oamenilor virtuosi care traiesc sub o carmuire nefasta sau incompetenta.

Opera este impregnata de ideea ca oamenii cinstiti, cei mai potriviti sa conduca, sunt tocmai cei care nu-si doresc asta si prefera sa se dedice preocuparilor de capatai ale omenirii: natura intelepciunii, soarta sufletului omenesc si neputinta de a intelege caile Domnului. Textul original al Sahnameh s-a pierdut de mult si tot ce a mai ramas sunt copii, dintre care una se afla in muzeul Palatului Golestan, din Teheran.

Curatorul muzeului, o tanara draguta, pe nume Behnaz Tabrizi, a eliberat o masa mare si a acoperit-o cu o bucata de postav verde. A scos o cutie neagra dintr-un seif din sala alaturata, protejata antiglont, cu alarme de incendiu si de cutremur si cu climat controlat, si a pus o catifea rosie peste postavul verde, fiindca iranienilor le place sa faca mici ceremonii din orice se poate.

A trebuit sa port o masca chirurgicala pentru a proteja manuscrisul de stropi de saliva si de condensul din respiratie si Behnaz si-a pus manusi albe de bumbac. A scos usor din cutie cartea, care dateaza din jurul anului 1430, si a intors grijulie paginile cu varful degetelor, in timp ce eu examinam cu lupa cele 22 de ilustratii. Descriau scene adanc inradacinate in memoria culturala colectiva – un om care isi asteapta soarta legat de un copac; Rostam ucigandu-si in lupta, fara sa stie, propriul fiu, pe Sohrab; sulitasi calare luptand impotriva navalitorilor pe elefanti – toate desenate clar si viu colorate, cu cerneluri facute din minerale pisate, amestecate cu seva stoarsa din petale de flori.

Se spune ca orice om de pe strada, indiferent de educatie, poate recita ceva din Firdousi si au loc multe sedinte de lectura la universitati, in apartamentul cuiva sau in ceainariile traditionale, precum cea numita Azari, din sudul Teheranului. Peretii erau acoperiti cu scene din Sahnameh, printre care cea in care Rostam il ucide pe Sohrab.

Un povestitor a facut o lectura dramatica, apoi un grup de muzicieni a cantat melodii traditionale si cantece despre setea de iubire a unei femei sau despre iubirea pentru Allah. Oamenii stateau impreuna la mese lungi sau intinsi pe podiumuri acoperite cu covorase persane, fumandu-si tigarile Bahman minuscule si batand din palme in ritm, in timp ce chelnerii aduceau curmale, fursecuri si ceai in paharele delicate, cu lingurite, urmate de chebap, iaurt, muraturi si salata de sfecla. Copiii dansau pe mese, in timp ce patronii ii aplaudau si faceau fotografii cu telefoanele lor mobile.

„Nu pot controla ce e in noi“

Multumita lui Firdousi, iranienii au avut intotdeauna o limba care i-a ajutat sa ramana uniti si diferiti de lumea din afara – iar ei si-au dat osteneala sa-si protejeze standardele culturale. Un exemplu e Anul Nou: Nowruz, o feerie de 13 zile in care totul este inchis si oamenii mananca mult, danseaza, recita poezii si fac focuri peste care sar inainte si inapoi.

E un fel de sarbatoare a recunostintei, celebrata in jurul sosirii echinoctiului de primavara, mostenita de la zoroastrism, odinioara religia oficiala a persilor. Invataturile zoroastriene – binele si raul, libertatea de a alege, judecata de apoi, raiul si iadul, un Dumnezeu unic si atotputernic – au influentat multe religii, inclusiv cele trei credinte principale ale lumii – iudaismul, crestinismul si islamismul.

Cand au sosit arabii cu ideea, noua pentru ei, a venerarii unui singur Dumnezeu, persii o practicau de mai bine de o mie de ani. In ziua de azi, unii oficiali vad legatura cu Antichitatea ca pe un izvor de speranta. „Suntem o tara cu o astfel de istorie, incat lumea ne poate asculta – mi-a spus vicepresedintele iranian, Esfandiar Rahim Mashaee. Speram ca, fiind mandru de siturile noastre arheologice, poporul isi va da seama de aptitudinile sale si va fi patruns de sufletul natiunii.“

Dar musulmanii conservatori, care nu doresc reanimarea identitatii persane, pot inca sa-si mentina dominatia. Din cand in cand, guvernul a incercat sa diminueze importanta sarbatorii Nowruz sau s-o inlocuiasca, de exemplu, cu un An Nou diferit, cum ar fi ziua de nastere a imamului Ali, liderul istoric al musulmanilor siiti. „Ar fi vrut sa aduca fortele armate si sa faca arestari – a spus prietenul meu Ali.

Dar nu s-au putut descotorosi de Nowruz, fiindca noi sarbatorim Nowruzul de 2.500 de ani! Nu ne controleaza cu adevarat, fiindca nu pot controla ceea ce e in noi.“ Asta nu i-a oprit niciodata pe liderii iranieni sa incerce, iar puterile straine continua sa se amestece – mai ales dupa ce, la inceputul secolului al XX-lea, s-a descoperit ca tara sta pe aproximativ 135 de miliarde de barili de rezerve de petrol conventional certe (dupa estimarea Iranului), locul al doilea ca marime dupa cele din Arabia Saudita.

La drama se adauga faptul ca Iranul are la frontiera sudica Golful Persic. Dincolo de aceasta, se afla o mare parte din restul titeiului lumii, in campurile petrolifere din Irak, Kuweit, Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite. In plus, in golf exista o stramtoare in ac de par, Ormuz, prin care trece zi de zi o cantitate importanta din titeiul lumii. Asadar, Iranul are o pozitie excelenta pentru a ameninta transportul si aprovizionarea cu petrol a lumii – sau pentru a-si vinde propria productie oriunde in afara tarilor occidentale.

Titeiul a fost la originea unui eveniment din 1953 care e inca un subiect dureros pentru multi iranieni: debarcarea, cu sprijinul CIA, instigata si sustinuta de guvernul britanic, a prim-ministrului ales Mohammad Mossadegh, figura foarte populara. Mossadegh ii daduse la o parte pe englezi dupa nationalizarea industriei petroliere a Iranului, controlata prin intermediul Companiei Petroliere Anglo-Iraniene (mai tarziu BP), iar britanicii ripostasera cu o blocada economica.

Razboiul Rece era in toi, iar blocul sovietic foarte aproape la nord, asa ca S.U.A. Se temeau ca un regim comunist in Iran sustinut de sovietici ar schimba balanta puterii pe plan mondial si ar primejdui interesele occidentale in regiune. Lovitura – operatiunea TP-Aiax – se crede ca a fost prima de acest fel din istoria CIA. (De spectacol s-a ocupat Kermit Roosevelt, Jr., nepotul presedintelui Teddy, iar H. Norman Schwarzkopf, tatal comandantului celebru din Razboiul din Golf, a fost desemnat sa-l convinga pe sah sa-si joace rolul.

Baza de operatiuni a fost ambasada americana din Teheran, viitorul „cuib de spioni“ in Iran, unde au fost luati ostatici 52 de americani in 1979.) Apoi, sahul, Mohammad Reza Pahlavi, a revenit la putere, drepturile comerciale pentru petrol au fost date in mare parte companiilor britanice si americane, iar Mossadegh a fost inchis, apoi pus sub arest la domiciliu, pana la moartea sa in 1967.

Unii iranieni, ca Shabnam Rezaei, creatoarea revistei on-line Persian Mirror pentru promovarea identitatii culturale iraniene, considera ca operatiunea TP-Aiax a pregatit scena pentru deceniile de oprimare si fundamentalism islamic care au urmat. „Cred ca, daca ni s-ar fi permis sa avem o guvernare democratica, am fi ajuns New Yorkul Orientului Mijlociu, al intregii Asii, de fapt, un centru de afaceri, industrie, comert, cultura, cu o gandire moderna“ – a spus ea.

In numele Domnului

Sahul folosea identitatea persana in propriile scopuri. Ii placea foarte mult sa promoveze imaginea Persepolisului si pe cea a lui Cirus, dar in acelasi timp inunda Iranul cu muzica, moda, obiceiurile si interesele comerciale occidentale. Una dintre incercarile de a insufla mandria nationalista, care a intors opinia publica impotriva lui, a fost sarbatoarea ostentativa pe care a pus-o in scena in 1971 pentru a comemora 2.500 de ani de monarhie persana.

Erau prevazute un orasel de corturi luxoase langa portile Persepolisului, apartamente pentru VIP-uri, cu bai de marmura, alimente aduse cu avionul de la Paris si o lista a invitatilor pe care erau trecuti demnitari din toata lumea, dar putini iranieni. Se pare ca viziunea sahului implica prea multa modernizare si prea rapida, ceea ce i-a iritat pe multi iranieni.

„Urma sa fim occidentalizati – spune Farin Zahedi, profesoara de teatru la Universitatea din Teheran. Dar totul era superficial, fiindca publicul nu intelegea cu adevarat cultura occidentala.“ Iranienii au resimtit tentativa ca pe un atac cultural si s-au revoltat in presa si in demonstratii de strada.

Cu cat mai paranoic devenea sahul, cu atat mai opresiva era politia lui secreta – SAVAK –, creata in 1957 cu ajutorul consilierilor americani si israelieni. Se crede ca SAVAK a executat cel putin cateva sute de oameni; multi altii au fost inchisi, torturati si exilati si peste o mie au fost ucisi de armata in timpul demonstratiilor.

Astfel, cand ayatollahul Ruhollah Khomeini a vorbit despre eliberarea poporului din noul jug, la sfarsitul anilor ’70, oamenii au fost miscati de elocventa si de rectitudinea lui morala, iar pentru o vreme resuscitarea religiei, dupa modernismul excesiv al sahului, a fost resimtita ca o purificare. Dar multi iranieni nu au de la natura o fire religioasa, in sensul ca nu merg la moschee si nu postesc.

„Au sufletul si spiritul puternice, dar nu este acelasi lucru“ – imi spunea un vanzator de covoare pe nume Arsha. Exista tendinta de a urma mai degraba modelul antic zoroastrian, cu desconsiderarea regulilor si a prezumtiei ca pentru a-l cunoaste pe Allah este necesar un intermediar, cum ar fi mullahul. Calatoria spirituala tinde spre interior, conform unui proverb persan: „Cunoasterea de sine inseamna cunoasterea de Dumnezeu.“

Asadar, desi initial iranienii erau deschisi unei ponderi mai mari a islamismului in viata publica, nu erau pregatiti ca acesta sa li se impuna atat de riguros, mai ales ca in Coran sta scris ca nu trebuie sa existe „silire in religie“. Desigur, nu se asteptau ca liderii religiosi sa preia conducerea comertului, a administratiei centrale, a tribunalelor si a vietii de zi cu zi, pana la si incluzand cum se merge la toaleta si cum se face sex.

S-au aplicat pedepse care amintesc de Evul Mediu timpuriu – lapidari publice, spanzurari, taierea degetelor si a membrelor. Acum, guvernul central respinge astfel de practici arhaice, dar mullahii conservatori incapatanati din provincii nu renunta la vechile practici. La baza tuturor acestora sta scopul spiritual de a-l sluji pe Allah si de a se pregati pentru paradis. „Imi dau raiul cu forta!“ – spunea Ali.

Intr-o noapte, sase prieteni stateau in cerc la el acasa si isi destainuiau cat de cumplit e sa fii captiv intr-o atmosfera de teama si secret, nestiind daca cineva apropiat sau iubit nu e cumva pus sa raporteze ceea ce gandesti, ce spui si ce faci. „De la ayatollahi la oameni obisnuiti, toti trebuie sa se prefaca – spunea un lacatus cu voce blanda si cu o mustata uriasa, numit Domnul D. Nu stii cine spune adevarul: nu stii cine e cu adevarat religios si cine nu.“ Persanii au o zicala: in pereti sunt soareci, iar soarecii au urechi. „Nu-ti poti crede propriilor ochi“ – comenta Ali. Domnul D spunea: „Stiu si cand inspiri sau expiri.“

Generatia revolutiei

Ce efect a avut revolutia asupra identitatii persane? Se pare ca s-a intamplat un lucru tipic iranian. Timp de zece ani, poarta spre Occident a fost inchisa, iar clerul conservator care conduce guvernul a fost preocupat doar sa atenueze orice identificare culturala preislamica, perioada numita intr-o mare parte din lumea musulmana Jahiliya, era ignorantei.

In documentele oficiale, referirile la Iran se inlocuiau cu referiri la islam oriunde era posibil. Simbolurile zoroastriene au fost inlocuite cu simboluri islamice, strazile au primit nume noi, iar referirile la Imperiul Persan au disparut din manuale. O vreme a parut ca mormantul lui Firdousi ar putea fi distrus – un mausoleu masiv din piatra albicioasa langa orasul sfant Mashhad, reflectat in apa unui bazin superb care duce la el, cu pasari care zboara in jurul coloanelor ciripind.

Chiar si Persepolisul era in pericol de a fi sters de pe fata pamantului. „Dar si-au dat seama ca oamenii s-ar uni impotriva lor si au fost nevoiti sa renunte“ – a spus Ali. Poporul salutase indepartarea deseurilor culturale occidentale – a spus Farin, profesoara de teatru, in timp ce ne sorbeam ceaiul in apartamentul ei, decorat cu gust, din Teheran. „Dar curand ne-am dat seama ca nici identitatea introdusa de guvern nu se prea potrivea cu firea noastra.“

In confuzia culturala au fost revigorate „elemente ale culturii vechi“ – muzica traditionala, picturile persane, lecturile din Firdousi. „Noi ii spunem «imperiul uitat».“ Ni s-a alaturat Yas, un tanar cantaret underground de rap in farsi. Avea parul negru aranjat in tepi, perciuni lungi la moda, sprancene atragatoare, arcuite ca doua banane negre, iar in jurul gatului purta un fravahar de argint, discul inaripat zoroastrian, simbol al inaltarii sufletului prin ganduri, cuvinte si fapte bune.

Face parte din generatia revolutiei, cei crescuti dupa 1979, care reprezinta peste doua treimi din populatia de 70 de milioane a tarii. Descrisi uneori ca blazati si neincrezatori in viitorul lor – „o generatie pierduta“, cum spunea producatorul de film kurd Bahman Ghobadi –, tot mai multi dintre ei pleaca in Europa sau aiurea.

Unii sunt profund constienti de trecutul lor persan, sustinand in acelasi timp ideea unitatii islamice; altii se simt doar persani sau doar musulmani; iar altii se adancesc in cultura occidentala prin emisiunile receptionate cu antene pentru satelit ilegale. Farin spunea: „Sunt schizofrenici.“ Yas canta despre poetii si stramosii persani si despre istoria Iranului.

Unul dintre cele mai populare cantece, „Identitatea mea“, e un raspuns la filmul 300, despre celebra batalie de la Termopile, intre grecii spartani si asa-numitii nemuritori persani. „Grecii erau prezentati ca eroi, nevinovati, civilizati – spunea Yas. Persanii pareau niste salbatici urati, cu metode de lupta necinstite.“

Filmul a declansat proteste in randul iranienilor din tara si de peste hotare, care l-au resimtit ca pe un atac cultural. Ca riposta, Yas a compus un cantec despre Persepolis si Cirus, dar i-a mustrat si pe conationalii lui care se culca pe laurii maretiei trecute.

In mod ironic, revolutia islamica – numita uneori „a doua invazie araba“ – pare sa fi intarit legaturile cu Antichitatea, pe care s-a straduit sa le rupa; a trezit acea latura a identitatii nationale care a ramas atasata de ideea, prezenta in locuri ca Persepolis si Pasargadae, a iranienilor ca descendenti directi ai unuia dintre cele mai vechi popoare din lume.

Un inginer constructor, pe nume Hashem, mi-a povestit despre o sarbatorire spontana recenta la mormantul lui Cirus. Oamenii si-au trimis SMS-uri unul altuia si au aparut „din coincidenta“ cateva mii de persoane, care au cumparat fiecare mai multe bilete de intrare, pentru a ajuta la restaurarea mormantului. Sarbatorirea a fost informala.

Fara discursuri, fara ceremonie. „Doar ca sa-l onoram pe Cirus si sa ne aratam solidari.“ Cum spunea Farin, aplecand fruntea si dand din cap cu un aer de om satul de lume, „au existat incontinuu aceste atacuri cumplite asupra identitat ii noastre, iar reactia a fost mereu o intoarcere la acea identitate profunda. In fiecare iranian se afla un imparat sau o imparateasa. Cu siguranta.“



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*