Moscova la miezul noptii

O cumparatoare infrunta gerul ca sa ajunga la un butic din Piata Rosie. In aceasta epoca, Marx si Lenin nu pot concura cu Dior si Armani pentru un loc in inimile clasei consumatoare din Moscova.

Romancierul Martin Cruz Smith si fotograful Gerd Ludwig descopera magia sinistra a unui oras care isi dezvaluie adevaratele culori noaptea.

Text: Martin Cruz Smith

Moscova pe timp de noapte e un basm cu o unda de amenintare. O Cenusareasa care nu paraseste Kremlinul inainte de miezul noptii risca sa piarda mai mult decat condurul de cristal.

La miezul noptii, orasul este o retea stralucitoare de lumina, care include si domul aurit al Catedralei Mantuitorului Isus Hristos, oroarea stalinista care e Hotelul Ucraina si o bucla intunecoasa a Raului Moscova. In aval, luminile santierelor care lucreaza nonstop sunt suspendate in aer, in timp ce otelul si betonul dispar. Inghesuiala zilei s-a dus. Noaptea aduce limpezime, iar luminile traseaza viitorul.

Pe Dealurile Vrabiilor insa toti ochii sunt atintiti asupra unui raliu neoficial de motociclete: motoare japoneze, sclipitoare ca niste jucarii, Vostokuri rusesti grosolane, “monstri” Ducati, Harley-uri cu tevi de esapament din crom lustruit. Sute de motociclisti si admiratori au umplut terasa pentru a vedea masinariile ocupandu-si locurile, in stilul neglijent al vedetelor de cinema.

Un Harley abia daca a trebuit sa tuseasca putin ca sa dea fiori multimii. Unele motoare erau atat de modificate, incat era greu sa-ti dai seama ce fusesera la inceput. Un Ural care de obicei cara saci de cartofi in atas fusese transformat intr-un pradator camuflat in negru, zbarlit de rachete si mitraliere.

Cum tevile mitralierelor erau picioare de scaun, iar ghidonul era facut din carje, efectul era mai degraba teatral decat amenintator. In ciuda accesoriilor de piele si tinte etalate, acelasi lucru se putea spune si despre motociclistii insisi. Prietenul meu Sasa venise si el. Sasa vorbeste atat de incet, incat pare timid, cand, in realitate, ca detectiv la omucideri, isi cantareste fiecare cuvant.

In armata a concurat la biatlon, sportul in care alerga pe schiuri cu pusca in spate, apoi se oprea sa traga la tinta in timp ce inima ii batea sa-i sparga pieptul. Si totusi ramanea foarte calm. Ne-am cunoscut cu ani in urma intr-un bar irlandez din Moscova. Eu si colega mea extrem de inteligenta, Liuba, sarbatoream incheierea a doua saptamani de documentare si interviuri pe teren, pentru unul dintre romanele mele.

Sasa tocmai scosese niste mafioti morti dintr-o mlastina si nu prea avea chef de eroi de fictiune. Acum, ca s-a casatorit cu Liuba, e nevoit sa indure tirul meu constant de intrebari, desi se plange ca Inspectorul Renko, personajul meu, ar trebui sa fie un detectiv obisnuit, ca el.

Cursa a inceput pe bulevard. Concurentii erau siluete neclare printre spectatori, motocicletele mai mici accelerand cu un vaiet, pe cand cele de categorie grea scoteau un uruit care facea pamantul sa se cutremure. Linia de final era negociabila, oriunde intre o suta de metri si un circuit al Centurii Gradinilor, artera periferica din jurul centrului Moscovei, pe care motoarele puteau atinge 190 de kilometri pe ora, in functie de trafic.

 Aveau loc si curse de masini – asta pana cand au fost impuse reguli mai stricte, dupa ce pe YouTube au aparut imagini cu soferi care serpuiau prin trafic pe centura de trei ori mai repede decat viteza legala. Un motociclist intr-un costum de piele cu aparatori – mai degraba un sistem de credinte decat un mijloc real de protectie – a incalecat un Kawasaki, poate de 750 cc. Ce stiam eu?

Am mers o data cu un scuter Vespa, din Roma pana in sudul Spaniei; la atat se reduce experienta mea si am inceput sa ma ingrijorez cand a sarit in spatele lui o adolescenta care nu purta mare lucru in afara de casca. Imediat ce fata s-a prins de el, cei doi au alunecat spre benzile destinate cursei. Ea avea un aer atat de fragil, incat n-am putut sa nu intreb: „Cine e seful aici? Unde e politia?“ Sasa mi-a aratat un grup de ofiteri de militie care stateau sfiosi intr-o parte. „Lucrurile le-au scapat de sub control.“

Cine e seful? Vladimir Putin? Succesorul sau, Dmitri Medvedev? Legendarii oligarhi? KGB-ul deghizat sub forma unui FSB junior? (intr- devar, se pare ca exista cate un agent secret, inca activ sau in retragere, in comitetul director al fiecarei mari companii). Ei bine, dupa cum se spune in Rusia, „Cine stie stie“.

Un lucru sigur este ca Moscova se scalda in petrodolari; aici exista mai multi miliardari decat in oricare alt oras al lumii. Milionarii sunt la fel de des intalniti ca si porumbeii. Impreuna, bogatasii si megabogatasii alcatuiesc o clasa sociala numita vag Noii Rusi, atunci cand au aparut prima data, in anii 1990.

Jumatate dintre ei sunt supravie- tuitorii cutremurelor din industrie, cum a fost, de exemplu, „razboiul aluminiului“ de acum zece ani, cand directorii erau ucisi in stanga si-n dreapta. Jumatate dintre ei au descoperit ca e mai profitabil sa-ti deschizi o banca decat sa jefuiesti una. Si jumatate sunt tineri artisti acrobati la trapez din finante, care penduleaza de la un fond de investitii inchis la altul.

(In Rusia poti sa ai trei jumatati.) Dar ce schimbare! Cand am vizitat prima data Moscova, in 1973, intreaga populatie a orasului parea sa se retraga intr-o cripta imediat dupa apusul soarelui. Cele cateva masini de pe strazi erau niste automobile Jiguli mici si dispeptice.

Ceea ce expunea o vitrina putea fi un singur peste uscat. Piata Rosie era goala, cu exceptia garzii de onoare de la Mausoleul lui Lenin, iar panourile prezentau chipul impietrit al secretarului general Brejnev. Lozincile declarau: „Partidul comunist este avangarda clasei muncitoare!“ Aceasta a fost lumea in care au crescut Noii Rusi de astazi si nu e de mirare ca energia si frustrarile lor reprimate au erupt cu atata pasiune. Rusii nu-si mai incapeau in piele.

Nu au averi vechi, care se ascund in spatele unor ziduri inecate in iedera. De fapt, adesea ei refuza banii vechi. Au bani noi, bancnote americane fosnitoare de 100 de dolari, aduse aici zilnic cu avionul si cheltuite aproape la fel de rapid. Ganditi- a putin! Un miliard de dolari inseamna o mie de milioane de dolari. Cum iti sarbatoresti succesul la o asemenea scara? Cat de mult caviar poti sa mananci?

Cat de multa sampanie poti sa bei? Si asa mai departe. Iata de ce au fost inventate cluburile. Cluburile le dau bogatilor sansa de a se da in stamba, siguri ca un „control al fetelor“ ii va opri pe musafirii nepoftiti la usa. Controlul fetelor este efectuat de oameni care dintr-o singura privire pot stabili ce profil financiar si ce grad de celebritate ai. Si daca ai o arma asupra ta.

Primul semn ca Barul GQ era un loc tare a fost numarul de Bentley- ri si Lamborghini-uri trase la bordura. Eu eram in vizita, cu scriitoarea Lana Kapriznaia si ziaristul Igor Tolsteakov. Lana e o bruneta micuta, de vreo 45 de kilograme, daca pui la socoteala si fumul de tigara. E unul dintre cronicarii impatimiti ai nebuniilor facute de Noii Rusi. Igor are o voce facuta parca pentru bocete, dar, daca te uiti la el, zambeste.

Barul GQ are autorizatie din partea editorului de reviste Condé Nast International, care ii furnizeaza o provizie constanta de modele ce sorb apa de 20 de dolari sticla si ciugulesc un crab de Kamceatka, un crustaceu gigantic, servit cu sase sosuri. Nu-ti este foame? Niet problema.

Holul pentru VIP-uri de la GQ este o adapatoare unde au acces numai leii. Aici, un tip poate sa soarba niste Johnnie Walker Blue, sa-si aprinda un trabuc cubanez, sa deguste un coniac, sa se desfasoare si sa faca mai multi bani. O traditie ruseasca spune ca nu poti sa ai incredere sau sa faci afaceri cu un barbat pana cand nu te-ai imbatat cu el. Mancare, votca, bani, toate merg mana in mana.

Mai uimitoare decat dichisul barbatilor e transformarea femeilor. In cei cativa ani care au trecut de la prabusirea Uniunii Sovietice, rusoaicele s-au metamorfozat din vanjoase constructorite ale socialismului in vedete ale tenisului, cu un cap mai inalte decat majoritatea populatiei.

In timp ce unul dintre directorii adjuncti de la GQ, pe nume Serghei, ne-a inso- tit intr-un tur al barului, Lana mi-a descris lista de cumparaturi a unui Nou Rus: „Un apartament in Moscova, o casa in oras, in Belgravia, o vila in St. Tropez, o cabana de schi in Courchevel, scoli pentru copii in strainatate, banci straine pentru banii lui si, in sfarsit, un avion particular cu care sa zboare.“

Acesta e un punct dureros in Rusia. Chiar si in cele mai crunte zile din timpul lui Stalin, exista un sentiment general al lipsei de clase. Noii Rusi au aparut dintr-un nor exploziv de dolari si sunt, dupa parerea celor mai multi, niste hoti. Stilul lor de viata e si invidiat, si detestat.

Am plecat de la GQ si ne-am dus intr-un club care lansa fie un nou BMW, fie o noua votca, fie si una, si alta. Cu toate astea, simteam ca lipseste ceva. Care era cel mai bun club din Moscova? Care era cel mai fantastic? „Pai, ar fi Deaghilev“ – mi-a zis Lana. „Ce anume il face sa fie atat de popular?“ „Nu oricine poate sa intre acolo.“

Trei gari – partea intai. Daca Deaghilev este Olimpul Moscovei, Trei Gari reprezinta cele mai adanci strafunduri ale sale. Oficial, Trei Gari face parte din Piata Komsomolului, insa localnicii stiu zona dupa terminalele de cale ferata care converg aici: statiile Iaroslavl si Leningrad in partea de nord, apoi Kazan in cea de sud.

O statuie a lui Lenin se ridica intr-o parte a pietei. Instigatorul revolutiei ruse isi tine reverul hainei cu mana stanga, iar dreapta o are in buzunarul de la spate. Parca tocmai si-ar fi dat seama ca i s-a furat portofelul. Asta e Trei Gari.in fiecare zi, mii de navetisti sosesc aici si se revarsa pe trotuarele largi, inotand contra unui curent de comercianti care tarasc valize indesate cu haine si pantofi, pentru a le revinde in provincie. Apar fel de fel de fete.

Ucraineni cu ochi albastri, barbati ca niste soimi din Caucaz, uzbeci cu sepci,mongoli si mai ales tadjici. Rusia se confrunta cu o adevarata bomba cu ceas demografica, populatia autohtona fiind in declin, iar numarul de tadjici tot mai mare, cunoscuti pentru faptul ca sunt seriosi, muncitori si gata sa faca toate slujbele pe care rusii nu le vor. Dar la ora doua noaptea, piata era uriasa si linistita.

Lumina cetoasa a felinarelor dezvaluia ceea ce ascunsese traficul zilei, acel du-te-vino de calatori si vanzatori ambulanti. E greu sa-i vezi la inceput pe betivii din jurul Statiei Kazan, pentru ca erau la fel de cenusii ca si asfaltul. Nu erau niste betivi de ocazie sau cheflii, ci alcoolici dedicati, efectiv murati in votca. Atat de multi erau bandajati sau sangerau, incat ar fi putut sa para un tablou al unui camp de batalie.

Unul dintre ei tinea ridicat un carton pe care scria: „Daca nu ne dati bani, murim.“ in spatele statiei se afla o alee intunecata, plina de chioscuri cu obloanele trase si boschetari inveliti in zdrente si ziare. Singurul chiosc care era deschis vindea, desigur, votca. Au trecut in goana pe langa noi niste umbre. Copii ai strazii. „Sunt oameni liberi“ – a zis Sasa. „Vrei sa spui oameni fara niciun adapost.“ „Ba nu, exista adaposturi. Ei prefera sa stea asa. Sa fie oameni liberi.“ Am urmarit prostituate in colanti, unduindu-si soldurile.

Au reputatia ca sfarama pilule de clonidina – un medicament puternic pentru tensiune – intr-o pudra solubila. E de ajuns o votca „aranjata“ asa si clientul lesina, gata sa fie despuiat pana la piele. Cand victima se trezeste in chiloti, mai mult ca sigur ca nu va alerga la primul militian intalnit. Beat sau nu, omul stie ca, la Trei Gari, politia e formata din „pesti“.

Trecand mai departe in umbra, dincolo de gara, am dat peste o incaierare intre doua bande, rusi contra tadjici, cam opt de fiecare parte, cu varste intre 10 si 20 de ani. Nu se vedeau cutite, desi un tadjic tintuise la pamant un rus si il izbea cu fata de asfalt. Sasa mi-a spus sa raman pe loc si si-a croit drum cu greu in gramada. Tadjicul s-a oprit cu pumnul ridicat, incercand sa-si dea seama cine era acest interlop.

Rusul cazut la pamant si-a ridicat capul tumefiat, incercand sa inteleaga si el acelasi lucru. L-am auzit pe Sasa spunandu-le in rusa ceva ce s-ar traduce ca „Incetati si duceti-va acasa!“ Dar bandele erau deja acasa, fiecare tabara reclamand acelasi teritoriu. Asta era problema.

Cam singurul lucru pe care il urau mai tare decat se urau intre ei era un intrus. Nu erau oameni nevinovati. Faceau trafic cu droguri, jefuiau betivi si se napusteau asupra oricarui om pe care-l prindeau singur si neinarmat. Tadjicul si-a ridicat palaria eleganta de pasla, iar eu m-am gandit imediat la personajul Pisica al dr. Seuss. Rusul s-a ridicat si el in picioare. Mi s-a parut un ingrat. Brusc, eram pe teritoriul lui Dirty Harry.

Oare Sasa era inarmat? Si gasca se simtea norocoasa in seara aceea? Oare? Nu; in seara aceea, nu. Dimpotriva, au batut morocanosi in retragere. Eu as fi fost poate o prada usoara, dar cu Sasa categoric nu trebuia sa te pui. Pisica l-a salutat si i-a spus „fratioare“, de parca se intalnisera din nou. De fapt, Sasa avea la centura un pistol de care e mandru, pentru ca i-a fost dat ca premiu pentru merite in timpul serviciului. O parte a tocului are o inscriptie cu numele lui, ca un trofeu. Detesta sa foloseasca arma asta.

Masini. Ziua, strazile Moscovei sunt dominate de limuzine Mercedes negre, cu ferestre fumurii, atat de opace incat incalca legea, chestie careia nimeni nu-i da atentie. Cand Mercedesurile se aduna la poarta unui minister, imi amintesc de un Motel al Gandacilor. Noaptea ies sa se joace BMW-urile si Porsche-urile.

Forta centrifuga a traficului de noapte din jurul Kremlinului le catapulteaza la viteze pe care nicio masina de politie nu le poate atinge si chiar daca un sofer e prins, e de ajuns sa mituiasca politistul pe loc. Nu e diferit de pescuitul american: prinzi pestele si apoi ii dai drumul. Rusia are un palmares alarmant al accidentelor.

Tinand cont ca un sofer isi poate obtine carnetul de conducere daca da o mita, nu daca isi demonstreaza capacitatea de a conduce un vehicul, cifrele nu sunt totusi chiar atat de grave. O caracteristica speciala, suicidara, a mai multor bulevarde si sosele rusesti este o banda mediana pe care se circula in ambele directii.

Aceasta banda este rezervata masinilor cu girofaruri albastre, pentru ca inaltii oficiali sa se poata grabi sa rezolve probleme de stat sau de afaceri. Un asemenea girofar e un obiect de ravnit pentru Noii Rusi care se grabesc; pretul de pornire pentru un girofar albastru si placute cu numar de inmatriculare oficial este de 50.000 de dolari.

Nu e deloc neobisnuit sa vezi doua convoaie auto oficiale, insotite de motociclisti, napustindu-se unul spre celalalt, in varianta ruseasca a jocului in care doi copii alearga unul spre altul, ca sa vada care se fereste primul.

Cumpatarea. Era dupa-amiaza tarziu, soarele se dizolva deja in asfintit, cand am sosit pentru pranz la apartamentul lui Aleksei (nu este numele lui adevarat). Aleksei si Andrew erau deja la jumatatea celei de-a doua sticle de votca. Eram depasit total. Subtire ca un pai de sorbit, Aleksei era critic de arta, erudit si colectionar de portelanuri fine, un intelectual care devenea tot mai animat dupa fiecare runda de votca.

Andrew era englez, dar facea afaceri in Rusia si isi mentinea antrenamentul la votca, daca se poate spune asa. Chiar de la inceput, Andrew jura ca a vazut o caseta video cu presedintele Statelor Unite lipind un cocolos de guma de mestecat sub o masa de piatra incrustata la Muzeul Ermitaj.

Aleksei era sigur ca presedintele George W. Bush declarase razboi culturii ruse. S-a dovedit mai apoi ca tocmai trecuse prin experienta umilitoare de a i se refuza o viza americana. Mi-a spus ca Departamentul de Stat al SUA aproape il acuzase ca a incercat sa intre pe furis in Statele Unite, cand in realitate lucrurile stateau exact pe dos. Statele Unite invadau Rusia, punand umarul la „imburghezire“.

Oricum, de ce si-ar fi dorit sa devina american? – intreaba el. Pe timp de noapte, Moscova era mai sigura decat New Yorkul. Se putea plimba prin centrul Moscovei la orice ora, beat sau treaz. Aleksei a dat un exemplu. Cu o saptamana in urma, vizitase studioul unui artist. Acesta era interesat de arta nazista, cu tot narcisismul si banalitatea ei. A fost o discutie profunda si, pe la ora doua noaptea, au ramas fara votca.

Erau aproape beti, dar Aleksei stia un magazin, in celalalt capat al orasului, care era deschis. Au mers pe jos cvartal dupa cvartal, discutand despre pictura, sculptura si arhitectura fasciste. In magazin au cumparat doua sticle, s-au intors ca sa plece si au descoperit ca nu puteau: calea le era blocata de patru tipi cu capetele rase, tatuati cu svastici si portrete ale lui Hitler.

Cel mai mare din grup a vrut sa afle de ce il ponegreau pe Führer. Aleksei se astepta sa incaseze o bataie sau macar sa fie bumbaciti nitel si luati la suturi, cand artistul, desi aproape beat, a deschis o sticla, a aruncat dopul si i-a invitat pe skinhead in studioul lui. Pe drum, sticla a trecut de la unii la altii, in timp ce artistul insista ca arta moderna incepe cu Cézanne.

Prelegerea era atat de plicticoasa, iar tipii rasi in cap s-au imbatat atat de rau, incat nici nu se mai puteau tine pe picioare fara ajutor. Asa ca Aleksei si artistul i-au aruncat, unul cate unul, prin diverse curti, iar asta era diferenta intre a fi beat si a fi aproape beat. N-am prea inteles ce legatura trebuia sa aiba asta cu siguranta strazilor Moscovei; dar nu eram in stare sa particip la discutie.

Cazino. Andrei Sicev avea grija de 220 de aparate cu fise, 30 de mese de joc, barul sportiv si sala VIP-urilor si ne-a marturisit ca se simte precum capitanul unui vas care se scufunda. Ca angajat al Cazinoului Udarnik, nu intelegea de ce primaria voia sa-l inchida si astfel „sa omoare gasca aceea care face oua de aur“.

Fiecare aparat cu fise, de exemplu, aducea un profit lunar generos, totusi guvernul acuza cazinourile de „pagube morale“, inchizand deja cateva si promisese ca altele urmau sa fie mutate in „zonele Las Vegas“, spre granitele indepartate ale Federatiei Ruse, pana la sfarsitul anului urmator.

Pentru unii, o noapte moscovita fara luminile stralucitoare de la intrarea in cazinouri ar fi ca un an fara primavara, dar autoritatile au inchis deja sute de sali de joc, mari si mici. Cine va urma? Cazinoul Udarnik era o afacere infractionala? Categoric nu – spune Sicev.

Adica nu mai mult decat alte afaceri. Poate ca 10%. Pentru protectie proprie, fiecare are nevoie de o „acoperire“. Nu va ganditi la asta ca la o mafie, ci ca la o politie alternativa. Aleksei mi-a spus ca americanii nu ar intelege niciodata Rusia, fiindca americanii vad lucrurile in alb si negru, fara zone intermediare, in timp ce rusii vad o zona cenusie de vreo 80 la suta. Ceea ce ne conduce spre…

Primarul Moscovei. De la Stalin incoace, nimeni nu si-a lasat amprenta asupra Moscovei mai mult ca primarul Iuri Lujkov. Un colos retezat, el ridica zgarie-nori cu o mana, in timp ce cu cealalta face cartiere istorice una cu pamantul. El decoreaza orasul cu statui care ii infurie pe critici, iar pe acestia ii ignora.

E ceea ce rusii numesc un mujic, un om al pamantului, si desi el si Putin au fost candva rivali, par sa fie acum de acord ca aceste cazinouri ostentative nu mai sunt pe masura noii maturitati si demnitati a Moscovei, chiar daca se spune ca Putin se plange mereu ca nu stie cum va arata orizontul Moscovei cand se da jos din pat, dimineata.

In Moscova exista sentimentul ca e posibil ca Lujkov sa fie corupt, dar ca face lucrurile sa mearga. Se spune ca, atunci cand s-au imputinat fondurile pentru gigantica structura a Catedralei Mantuitorului Isus Hristos, el n-a ezitat sa-i zgaltaie atat pe oamenii de afaceri, cat si pe mafioti, pentru a termina treaba.

Conform unei estimari, in 2005 rusii au fost spoliati de 316 miliarde de dolari prin mita. De ce sa nu faca si o donatie pentru o cauza nobila? A fost o coincidenta fericita ca o companie a sotiei primarului, Elena Baturina, a primit atat de multe contracte de constructii in oras. De fapt, Baturina este singura femeie printre barbatii miliardari ai Moscovei.

Trei gari – partea a doua. Eu si Sasa am luat-o prin pasajul pietonal subteran din Gara Kazan, fiindca ne doream sa lasam o distanta cat mai mare intre noi si Pisica si am avut un sentiment de usurare sa gasesc doi tipi in uniforme de paznici pe drum, desi unul citea o revista de benzi desenate, iar celalalt dormea.

Vitrinele magazinelor din pasaj aveau obloanele trase, cu exceptia unei singure ferestre, unde erau expuse telefoane mobile. Am iesit la suprafata in fata Garii Iaroslavl. Era ora 3 dimineata si toti civilii se retrasesera in salile de asteptare, lasand noaptea la cheremul unor zombi de votca, prostituate si gasti de adolescenti, prea dusi de cat clei mirosisera ca sa ne mai bage in seama.

Incredibil, dar cu un singur pas facut in zona de asteptare am patruns din nou in lumea normala. Erau acolo cafenele, o librarie, un spatiu de joaca ingradit – inchis pentru mai multa siguranta –, dar oricum o dovada de viata normala. Oameni normali dormeau in fotolii. Bebelusi sanatosi se ghemuiau in poala mamei. In anumite parti ale lumii, oamenii impart un rau cu crocodilii. Trebuia doar sa fii atent.

Dar mai era ceva. Intorcandu-ne prin pasaj, am dat peste doi tipi care jefuiau un betiv. Unul tinea victima de gat, ridicata, in timp ce al doilea ii scotocea prin buzunare, desi felul in care se balanganea betivul inainte si inapoi ii ingreuna misiunea. A trebuit sa-i ocolim ca sa trecem mai departe.

Sasa s-a asezat pe interior, intre actiune si mine. Cei doi paznici stateau pe scaune, urmarind scena cu o curiozitate moderata; ei erau platiti sa pazeasca doar vitrina cu telefoane mobile, nimic mai mult. Ceea ce s-a intamplat a durat zece secunde. In esenta, hotii au luat banii si au fugit.

Au smuls cu efort un sul de bancnote din buzunarul interior al hainei betivului, l-au trantit pe om la pamant si s-au topit pe scari in sus, catre strada. Betivul a scuipat sange si a gemut. S-a rostogolit in capul oaselor si a facut semn cu mana, refuzand orice ajutor. Noaptea? La Trei Gari? Nu s-a intamplat nimic.

Deaghilev. Printre nori de fum de tigara, lumini stroboscopice si ritmul asurzitor al muzicii house, noii baroni ai petrolului, nichelului si gazelor naturale soseau la Deaghilev insotiti de femei la fel de tacute si de frumoase ca niste gheparzi in lesa. In aceasta cacofonie, un milionar se poate destinde si relaxa. In primul rand, in Deaghilev nu e permisa intrarea cu arme de foc.

Clubul are o echipa de paza de 40 de oameni si orice client care simte nevoia teribila de a fi protejat primeste o garda de corp personala. Un caine dresat pentru a cauta bombe a adulmecat deja scaunele, iar personalul a fost prevenit cu privire la nevoile speciale pe care le pot avea clientii, ca, de pilda, oaspetii din Iran, care nu vor sa fie fotografiati band sampanie in compania unor fotomodele imbracate sumar.

Eu il urmasem pe Igor prin usa din spate. Cum a aranjat Igor sa fiu primit aici nu stiu, dar seful pazei nu era prea incantat. Clubul presupunea un flux permanent de sunete, culori si miscare. Viziuni psihedelice se perindau pe ecrane si pe barurile unde se servea votca. Un OZN si un candelabru de cristal isi disputau spatiul aerian, iar un contorsionist aducea o nota à la Cirque du Soleil.

Era un sistem simplu. Controlul fetelor permitea intrarea unui numar de oaspeti suficient pentru a atinge masa critica si erau primite mai multe femei decat barbati. Cu cat erau respins i la intrare mai multi oameni, cu atat voiau sa intre mai multi. Adevaratul Deaghilev a fost impresarul in blanuri garnisite care a infiintat Ballets Russes, acum o suta de ani. In primul rand, pentru el era important spectacolul.

I-ar fi placut ce se vede aici. Noi Rusi cocotati pe mesele lor de VIP-uri, fluturand mana spre alti Noi Rusi sau spre celebritat i. Vedete de televiziune si diversi europeni snobi intregeau peisajul si curand ringul a devenit atat de intesat, incat oamenii nu puteau dansa decat pe loc, o chestie care fotomodelelor de 1,80 m, pe tocuri de 15 cm, le reusea cu multa gratie. Igor ma tot intreba ceva si pana la urma l-am inteles peste toata harma- laia: „Esti multumit?

Ai gasit ceea ce cautai?“ Nu stiam. Pentru asta murisera oare milioane de rusi in razboaie si lagare de prizonieri? Respinsesera o lovitura de stat a KGB-ului si dezmembrasera un imperiu pentru ca o mana de gurmanzi sa poata chefui toata noaptea?

Gogol comparase Rusia cu o troica trasa de cai care alearga tot mai iute, nu cu un Bentley cazut in sant. Brusc, boxele au tacut si a rasunat un asurzitor „I love Moscow!“ Pe podium, o cantareata americana luase microfonul. Era negresa – nu sunt prea multe in Moscova – si canta blues. Baietii din randurile VIP au continuat sa discute zbierand si sa-si toarne unii altora coniac.

Apoi, toata multimea a intonat un refren in engleza: „Si acum ce-ar trebui sa facem, dupa ce am trecut prin toate astea?“ Habar n-aveam ce cantec era. L-au repetat de nu stiu cate ori. „Si acum ce-ar trebui sa facem, dupa ce am trecut prin toate astea?“ Nu dupa multa vreme, in traditia consacrata de timp a cluburilor de noapte, Deaghilev a fost devastat de un incendiu. Acum nu mai e doar un loc „fierbinte“; e o legenda.

Lumini. In ultima mea noapte la Moscova, Igor mi-a prezentat viitorul. Am mers cu masina pana dincolo de Centura Gradinilor si am urmat cursul raului spre o zona industriala intunecata, unde am parcat si am mers de-a lungul unui gard de plasa. Daca asta era viitorul, nu ma impresiona.

„Priveste in sus!“ – mi-a spus Igor. „Nu vad nimic.“ „Uita-te mai sus!“ O scara de lumina se impotrivea parca noptii, atat de inalta, incat nu mi-am dat seama unde se oprea decat cand o raza rosie s-a tarat pe marginea unei platforme deschise, undeva, aproape de Marte. „Moscow City – mi-a zis el. Un oras intr-un oras.“

Era un vrej de fasole fermecat, un complex de 14 cla- diri, intre care si Russia Tower, care, cu cele 113 etaje ale sale, era proiectat sa fie cel mai inalt zgarie-nori din Europa. O macara gigantica a facut o pirueta in varful a ceea ce va fi Moscow Tower, cu numai 72 de etaje. Lucrarile se derulau zi si noapte. Un proiector a dezvaluit siluete in veste galbene, agatate de incarcatura pe care o adusese macaraua.

De la ceea ce parea o distanta incredibila, auzeam ganga vitul unui pistol de nituit, placile de metal izbindu-se intre ele, ba chiar si voci, care creau o intimitate ciudata. Cladirile se aflau in diverse stadii de constructie. Cele deja finalizate semanau cu niste nave spatiale argintii, gata sa-si ia zborul.

Scara proiectului era imensa. Numai portiunile excavate puteau inghiti piramidele din Giza. Complexul va gazdui primaria, birouri si apartamente de lux, de la ferestrele carora se va putea vedea pana la jumatatea drumului spre Finlanda. Asta e avantajul unei plimbari prin Moscova dupa lasarea intunericului. Ziua vezi doar arhitectura. Noaptea vezi ambitia arzatoare.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*