Rășinari

Bustul lui Cioran e asezat in fata casei parintesti, pe strada Protopop Cioran, tatal lui Emil – un preot iubit de sateni. Nicio strada nu poarta numele filozofului, desi, anual, Rasinariul gazduieste congresul fanilor din intreaga lume, care se aduna la locul nasterii sale.

Fața nevăzută a paradisului pierdut al lui Cioran. Primele file din biografia filozofului român – Satul Rășinari și șocul rupturii de locurile natale.

Text: Ana Dumitrescu

Hai, Aurel, hai la gropar, să văd dacă nu cumva o să dezgroape un cadavru” – râde Emil către fratele lui. Un craniu se rostogolește pe drumul în pantă ce duce la cimitir. De acolo, se poate admira o priveliște impresionantă a Rășinariului, un sătuc din Transilvania, și a dealului Coasta Boacii, în apropiere de Sibiu.

Jocul preferat al lui Emil este fotbalul. Pe post de minge, prefera craniile. Suntem la finele anilor 1910, iar acest copil e Emil Cioran (1911-1995), filosoful pesimist. “De cate ori nu i-am tinut companie groparului! Nici nu-ti inchipui cat de adanc mi s-au intiparit in minte toate imaginile astea: s-a interpus intre mine si ele, fara sa le umbreasca insa, o perioada imbecila, din acelea de care-ti este rusine ca le-ai trait” – isi amintea Cioran, care s-a format la Rasinari.

Chiar de aici, dintre amintirile sale, printre jocurile copilăriei, Coasta Boacii și acest eden, Emil își va extrage seva inspirației. Spre acest loc își va întoarce privirea, până la sfârșitul vieții, spre ceea ce el numește “paradisul pierdut”. Ica Cioran stă la masă, la ea acasă, într-un mic apartament din Sibiu. E o doamnă în vârstă, cu părul vopsit blond, amabilă și apăsată de moștenirea rămasă în întregime pe umerii ei, căci nici Aurel, soțul ei, nici Emil nu au avut copii.

Casa ei, în afară de mobilele familiei Cioran, este plină de cărți, fotografii și hârtii. Îmi oferă o cafea și, în cele din urmă, acceptă să vorbească despre ea, despre Emil și Aurel. Mai întâi despre ea, care a fost să verifice dosarele de la Securitate și a aflat că a fost mult timp urmărită, singura ei vină fiind aceea că a facut parte din familia Cioran, Emil fiind considerat de fostul regim ca periculos pentru țară. Numele de cod al Icăi era Cici.

În rapoartele Securității, o vedem într-o fotografie lângă mașina sa, citim că se întâlnește cu mai mulți prieteni. Departe de orice complot, îi place, pur si simplu, să joace bridge… Fără vreun mister, duce o viață ordonată, fapt care, de altfel, a scutit-o de neplăceri. Se vede că e obișnuită să vorbească despre acel Cioran pe care îl cunoaște toată lumea, despre imaginea publică, de fațadă, pe care a afișat-o.

Ceea ce e interesant este tocmai să aflăm reversul medaliei, acea parte din ființa lui care a culminat în atât cinism și pesimism. Începe să povestească.

Mai întâi, sfârșitul vieții lui Cioran. Acel sfârșit din mansarda pariziană unde locuia și care, poate, i-a adus paradisul pierdut și atât de mult căutat. Scoate un album de fotografii cu Cioran, îl răsfoiește, defilează portretele, Dieppe și plajele sale interminabile, unde îi plăcea să se plimbe. Cu toate acestea, în mintea lui niciun peisaj nu putea lua locul celui din copilarie.

Ne vorbește despre ultimele iubiri ale lui Cioran, de Simone Boué, care i-a stat mult timp alături, fidela parteneră a unui bărbat nu întotdeauna fidel, de vizitele la Paris. Și, depănând firul timpului, ajunge să vorbească despre copilărie. Emil Mihai Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911 la Rășinari, dintr-un tată preot, Emilian Cioran, și Elvira Cioran, născută Comăniciu, atee. Din venirea lui pe lume, Emil a făcut o veritabilă cugetare: „Știu că nașterea mea e o întâmplare, un accident hilar, și totuși, când uit de mine, mă port ca și cum ar fi un eveniment capital, indispensabil mersului și echilibrului lumii“ – scrie în Despre neajunsul de a te fi născut.

Este copilul mijlociu, din trei frați: o soră mai mare, Virginia, și un frate mai mic, Aurel. Cioran a petrecut primii zece ani din viață la Rășinari, prima ruptură de ceea ce el numește o „formă de paradis“ producându-se odata cu intrarea la Liceul Georghe Lazar din Sibiu. Îl vedem într-o fotografie din albumul pe care-l răsfoiește Ica Cioran, copil, alături de întreaga familie, un tată cu expresie severă, dar caldă în același timp, o mamă stând jos, privind fix în obiectiv, o soră a carei față exprimă melancolia specifică adolescenței, doi băieței având același surâs, un aer rebel și zburdalnic. Emil și Aurel nu împărtășeau doar acest surâs, ci și o dragoste indestructibilă, pe care nici timpul, nici distanța nu o vor estompa.

Aurel a rămas sufletul românesc al lui Emil, alter egoul care se întorcea în fiecare duminică la Rășinari. Aurel, copil cu gânduri la fel de negre ca ale fratelui său, ale cărui nume și dată a nașterii sunt gravate pe o cruce la ieșirea din Rășinari și despre care Noica spunea: „Relu vine aici în fiecare duminică, din Sibiu. El spune că vine la mormântul părinților, dar eu îl suspectez că vine la mormântul lui și că are voluptatea secretă de a se plânge singur. Îl obligă propriul nume pus pe cruce.“ O copilărie în aparență fericită, așa cum îi plăcea să repete, petrecută cu un tată „anxios din fire, care pune totul sub semnul îndoielii, incredibil de onest, de modest și de lipsit de strălucire“, care îi învață în același timp educația religioasă, critica și deschiderea spiritului, și o mamă „ambițioasă, cabotină, veselă și amară, în funcție de starea de moment, încăpățânată…, în fond pustiită în interior și decepționată“. Veninul e deja acolo, în inima lui Emil.

Într-o scrisoare din data de 17 octombrie 1967, la împlinirea unui an de la decesul mamei sale, el vorbea în acești termeni: „…Mă gândesc adesea la mama noastră, la ceea ce avea ea excepțional, la vioiciunea și (de ce nu?) orgoliul ei, dar, mai ales, la deliciul și otrava melancoliei pe care ne-a transmis-o și nouă…“ Această melancolie pe care o regăsim în toate cărțile lui și care rămâne o marcă a creațiilor sale. În întreaga sa corespondență, Emil arată o dragoste filială foarte puternică față de mama sa, cu care păstrează un contact epistolar până la sfârșit.

Din această copilărie i-a rămas și gustul libertății, o libertate care se termina în fiecare zi la ora 17, ora la care fugea, împreuna cu Aurel, către casa lor cu fațadă roz și grădină frumoasă. Era ora fatidică, ora la care copiii se întorceau acasă să se spele, să mănânce și să urmeze cursurile de religie tinute de tatăl lor. Modestie și credință, acestea erau valorile pe care tatăl a încercat să le inoculeze familiei. În dreptul casei lor, strada poarta numele Protopop Cioran. Nicio stradă nu poartă numele Emil Cioran, deși, în fiecare an, Rășinariul găzduieste congresul fanilor din întreaga lume, care se adună la locul nașterii sale. Congresul, în afară de pelerinajul la locul nașterii lui Cioran, include o seară și o noapte petrecute la Pensiunea Cioran, din Rășinari, ținută de veri îndepărtați, se încheie, culmea ironiei, cu o slujbă de pomenire, în amintirea lui Emil și a familiei sale.

Din casa familială n-a mai rămas decât o plăpândă amintire; a fost vândută pentru 140.000 de lei unei familii care n-a auzit de Cioran. Ca unic indiciu al trecutului, există totuși o statuie cu efigia lui și o placă amintind că s-a născut aici. De la ferestrele acestei case, micul Cioran vedea Coasta Boacii, cel mai frumos dintre dealurile din Rășinari, cel mai verde, îmbrăcat în pădurea sa de brazi. Visa la lungi plimbari, la verdeață și la candoare, la lipsa de griji. Astăzi, privind, încă mai putem vedea Coasta Boacii, dar și un Rășinari mult extins.

În coltul micii piețe a comunei se află un restaurant care funcționează ca bar. Ciobanii se adună aici în iernile reci să bea o țuică pentru a se încălzi. Aceiași ciobani pe care Emil îi invidia în corespondența sa: „…dar mă gândesc uneori că aș fi fost mai aproape de adevăr dacă m-aș fi făcut cioban în sat, în loc să mă fâțâi prin orașul ăsta de saltimbanci“ (orașul este Paris). Multe construcții au apărut între timp și au dus la extinderea satului. Case noi le înlocuiesc pe cele vechi, dar de-a lungul străzilor se văd încă fațadele de odinioară, care ne reamintesc acel Rășinari al lui Cioran. Cel care a rămas un sat de ciobani.

O căruță trece prin fața băcăniei Disco Bar Boby, cu o mulțime de piei de oaie. Departe de imaginea păstorilor liniștiti, un cioban, împreună cu femeia sa, trece cu căruța și amenință fluturând un ciocan, pentru a nu fi fotografiați. Acel mit nu mai este de actualitate, imaginea s-a demonetizat și e departe de a fi poetică. Legatura cu lumea de la țară era foarte puternică, iar acel tablou a marcat amintirea micuțului Emil.

Lumea satului era plină de mit și de legendă, mai ales în Transilvania, atât de încărcată de istorie. „În copilaria mea, la Rășinari aveam o deosebită admirație pentru un țăran, care a murit pe la 40 de ani, după ce și-a risipit averea prin bodegi și bordeluri. Îl chema Ion. La câteva zile de la înmormântarea lui, către miezul noptii, un alt țăran, care transporta lemn, cimitirul fiind tăiat în două de un drum, a trecut foarte aproape de mormântul lui Ion.

Cineva, în intuneric, fuma. «Cine e acolo?» «Sunt eu, Ion, am ieșit din mormânt să fumez o țigară.» Un amic vesel de-al defunctului, după o beție, a venit «să se reculeagă» la mormântul prietenului sau și i-a venit ideea bizară să se dea drept mortul. Se zvonea, în copilăria mea, că țăranul celălalt s-a întors la casa lui terifiat si că a înnebunit.“ (Caiete 1957-1972, p. 948).

Umorul negru nu este, așadar, doar o constantă a lui Cioran. Iată care era ambianța în care a descoperit Cioran legătura sa cu lumea de dincolo. „Hai, Aurel, sa mergem la Moara Doamnei. Să mergem să vedem fantomele.“ Cei doi copii fug, nerăbdatori, speriați și curioși, în același timp. Spiritele, fantomele și aparițiile îi atrag. Pe lângă jocul cu oseminte, le plac distracțiile de acest tip. Micutul Aurel îl urmează pe fratele său mai mare, desigur sub fascinația pe care frații mai mari o produc asupra celor mai mici.

Emil, foarte tânăr, se confruntă cu această realitate a morții. De altfel, la cimitir, locul de joacă predilect al acestor doi copii, îi plăcea să aducă și alte persoane. Emil îi scrie lui Aurel, la 28 decembrie 1972, vorbindu-i de o tânară care l-a marcat. „…Am și dansat cu ea o noapte întreagă și apoi – împreună cu fratele ei – ne-am plimbat prin cimitirul din Rășinari.“ Moartea a rămas o tematică preponderentă în scrierile sale. „Nu se invinge moartea decât prin uzare.

Obsesia ei prea tare sfredelită ne uzează și se uzează. Îmbătrânește moartea în noi de prea multă prezență; după ce ne-a spus totul, n-o mai putem întrebuința. Simbioza îndelungată cu moartea ne învață totul; prin ea, știm totul. De aceea, nicio cunoaștere nu poate nimic împotriva ei“ – scrie Cioran în Cartea amăgirilor.

Dar oare Emil a fost atras încă de la început de moarte sau contextul mistic din Rășinari l-a determinat să o analizeze? Iernile transilvănene sunt și ele pline de magie: odată cu zăpada care acoperă munții, trotuarele se umplu de copii care se dau cu sania, în preajma Crăciunului mantia albă este pătată de sângele roșu al porcilor tăiați, iar vocile colindătorilor răsuna peste tot.

Micuțul Emil a avut parte de multe ierni lungi, petrecute între dealurile înzăpezite. La gura focului, Emil și Aurel citesc, căci tatăl lor vrea să-i determine să descopere literatura. El dorește să inoculeze copiilor lui deschiderea spiritului și pentru asta le pune la dispoziție o bibliotecă bogată și variată. Dar Aurel și fratele lui nu iubesc școala, la fel ca multi alți copii de vârsta lor. Le place să-și spună că, într-o zi, vor unge școala cu slănină ca s-o mănânce câinii. Astfel, își vor putea continua nestingheriți joaca în apa izvorului sau cursa nebună către Coasta Boacii, de unde vor admira împreuna peisajul.

Ica povestește această anecdotă rapid, ca și cum, în fine, ar fi rușinos să constați că Cioran era un copil ca oricare altul, din anumite puncte de vedere. În scrisoarea din 3 aprilie 1948 catre Aurel, Emil se bucura să afle că, în sfârșit, ajunge tramvaiul la Rășinari. Tramvaiul funcționează și azi și leagă Sibiul de Rășinari, din vară până-n iarnă, oferind priveliști de neimaginat cu splendida pădure Dumbrava. În timpul studiilor făcute la Sibiu, porneau deseori la drum împreună și, pentru a ajunge la Coasta Boacii, îi rugau pe țărani să-i ia cu ei în căruță, pentru a parcurge distanța de 10 kilometri până acolo.

Rășinariul este realmente un paradis, în sensul propriu al termenului, constituit din peisaje, și nu din persoane. „Dacă vreodată m-aș întoarce acasă, locurile astea aș vrea sa le revad, dar oamenii – categoric nu… N-am niciun chef sa vad pe nimeni, oricine-ar fi“ – îi scria fratelui sau în 14 august 1969. De altfel, singura casă unde visa să locuiască era cea a lui Barcianu (om înstărit din Rășinari), o casă izolată, cu gradină. Acea familie Barcianu despre care spune, în scrisoarea din 26 mai 1978, că s-ar putea scrie un roman.

Azi, putini oameni isi mai aduc aminte de aceasta familie. Multi insa tin minte mitul casei. Un satean isi aminteste ca aceasta casa a fost mult timp cea mai mare din Rasinari: „Ocupa cel putin un sfert din sat. Avea o gradina imensa, mai mult de 2 hectare, plina de copaci.

Acum, Rășinariul e mult mai întins.“ El a dat, prin familia Barcianu, doi oameni celebri ai României: Sava Popovici Barcianu, fost preot ortodox, profesor și om politic, membru al Academiei Române, și fiul său, Daniel Popovici Barcianu, om politic, inițiator al Memorandumului din 1892.

Sava Popovici Barcianu este întemeietorul primei școli din Rășinari, care a funcționat într-o căsuță de lemn pe proprietățile lor. În perioada interbelică, la Barcieni se strângeau spiritele luminate ale vremii și Cioran a participat la câteva dintre aceste reuniuni.

În prezent, nu mai există descendenți ai acestei familii la Rășinari. Alte amintiri, pline si ele de parfumul destinelor tragice, zburdă pe strazile satului. În 10 mai, „cadeții“ armatei au trecut pe străzile din Rășinari. Ghiță Văcaru și Emil Cioran i-au privit defilând. În scrisoarea către Aurel, din 28 septembrie 1974, Emil își amintește de acest camarad care visa să ajungă ofițer și care avea lacrimi în ochi privindu-i trecând.

Ghiță Văcaru s-a întors să moară la Sibiu, atras și el de fantomele copilăriei, bântuind prin oraș și „plângând ca un copil“, măcinat de o ciroză hepatică. „Toate astea sunt asa de departe, de sfâșietoare și de triste, triste până la ridicol…“ – concluziona Cioran în scrisoarea sa. La 13 august 1970, într-o scrisoare trimisă lui Bucur Tincu, un amic din copilărie de la Rășinari, scrie despre decesul unei cunoștințe a lui, Stefan, care „…făcea parte din copilaria mea, din acea perioadă a vieții pe care-o am în minte mereu.

Marea greșeală a vieții lui a fost c-a părăsit Parisul de dragul Rășinarilor…“ Iată un gând contradictoriu; paradisul nu aparține, deci, tuturor. Rășinariul rămâne un loc mitic. În corespondența cu fratele său, Aurel, „Relu“, cum îi place să-l numească, nu a încetat să revină și să vorbească despre Rășinari, blestemat și minunat în același timp. Prietenului său Bucur Tincu i-a spus: „Rășinari este singurul loc pe care mi-ar plăcea să-l revăd cândva. Restul mi-a devenit cu totul străin. Singura, imaginea copilăriei noastre a supraviețuit naufragiului, dintre toate amintirile.“ La sfârșitul studiilor, Cioran își părăsește definitiv țara și cu aceasta își abandonează și limba maternă, adoptând franceza în scrierile sale și renegând cultura română.

Toate acestea, la care se adaugă angajamentele sale politice contestate, îl transformă într-un trădator în ochii românilor și, mai ales, în ochii sătenilor din Rășinari, care preferă să-l admire pe Octavian Goga, mândria satului. Pamfil Șeicaru (ziarist român) vorbește, de altfel, deschis despre Cioran: „Nu ne este, desigur, indiferentă atitudinea unui român care, izbutind să-și creeze un prestigiu literar, să obțină audiență elitei intelectuale franceze, accentuează renegarea prin insulte aduse neamului căruia, fatalitate biologică, ii aparține totuși.

Eleganța stilului, rafinata cizelare a frazei nu sunt suficiente ca să acopere trivialitatea morală a atitudinii.“ Ruptura cu Rășinariul, odată cu intrarea la colegiu, a reprezentat un șoc pentru Cioran. Lungi nopți de insomnie, care nu-l vor părăsi niciodată, îl fac să cutreiere pe străzile Sibiului. Căuta deja ceea ce a pierdut si ce nu va mai regăsi nicicând: copilăria sa, lipsită de griji, viața fericită.

Totusi până la sfârșit nu a pierdut speranța că se va întoarce. Într-unul dintre ultimele interviuri, Aurel declara: „Când ne-am despărțit, în 1937, mi-a spus, înghițindu-și saliva, în tren: «Cine știe când ne vom revedea…» Și nu ne-am revăzut decât 40 de ani mai târziu, dar nu în țara noastră“. Întotdeauna și-a dorit să se întoarcă. În 1991, a fost pe punctul de a porni spre România.

Dar s-a îmbolnăvit și a trebuit să se întoarcă la spital. În acea ultimă perioadă, era în scaun cu rotile. Îi era teama că va vedea o realitate complet diferită dacă s-ar fi întors. Efectiv s-au produs multe schimbări; la Rășinari, compoziția socială este cu totul alta: aproape jumătate dintre locuitorii satului lucrează în oraș, ceea ce a determinat și o schimbare de mentalitate. Totul este diferit față de vremea când Cioran era adolescent.

„La Rășinari colindăm toată ziua pe străzi, pe câmpuri, prin păduri…“ Până la sfârșit, pădurile, câmpurile și Coasta Boacii au strălucit în negura gândurilor lui Cioran. Acum, copiii continuă să râdă și să fugă pe străzile satului, dar niciunul nu mai joacă fotbal cu un craniu.

Acest articol a apărut în numărul din ianuarie 2009 al revistei National Geographic România



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*