Voci din criptă

Scăldat într-un halo de lumină, un cleric mumificat prezidează peste o nișă din Piraino. Oamenii vizitau criptele ca să se roage pentru sufletele rudelor decedate și să ceară intervenția pe lângă Dumnezeu. Foto: Vincent J. Musi

Mumiile macabre ale Siciliei oferă lecții despre viață. Aici morții nu dorm

Text: A. A. Gill
Foto: Vincent J. Musi

Aeroportul din Palermo se numește Falcone-Borsellino. Sună ca numele unui serial polițist american din anii ’70 și nu e nicio problemă dacă nu știi cui îi aparține vreunul dintre numele acestea. Au fost doi magistrați curajoși până la moarte, care au încercat să pună capăt vechii domnii a crimei organizate din Sicilia. Amândoi au fost asasinați.

Celor de aici nu le place să discute cu străinii despre Mafia; asta e o afacere tulburătoare de familie, nu e treaba noastră, e o tragedie privată. Sicilia este un loc discret. Se simte în străzile baroce, înnegrite, ale capitalei, Palermo, unde distrugerile cauzate de bombardamentele din timpul debarcărilor Aliaților în 1943 încă nu au fost curățate complet și unde palatele închiriate sunt locuite de refugiați nord-africani. Este un loc vigilent și masculin, frumos, dar încorsetat.

Istoria Siciliei e o poveste sarcastică și jalnică, la fel ca oricare alta din Europa –  până târziu, în anii ’50, sicilienii au fost printre cei mai săraci țărani din Occident. Secole la rând, ei au dus o existență precară, îndurând permanent vendete și dușmănii, nedreptăți, exploatare, crime în numele onoarei și coduri criminale, totul înconjurat de parfum de flori de mandarin și tămâie. În Sicilia, sângele a chemat la „sânge pentru sânge“ de-a lungul veacurilor.

Mănăstirea Capucinilor din Palermo este o clădire destul de discretă. Este situată într-o piață liniștită, lângă un cimitir, în partea opusă a orașului, în care, în 1992, Mafia și-a reglat conturile cu magistratul Borsellino. În fața porții, înghesuiți într-un colț, doi negustori ambulanți vând cărți poștale și ghiduri; înăuntru, un călugăr stă la o masă, vânzând bilete, mai multe cărți poștale și mărunțișuri votive. Afacerile merg încet azi; călugărul citește ziarul.

În josul unui șir de trepte, dincolo de statuia de lemn a Maicii Domnului, se află ușa către catacombă, anticamera morților. Surprinzător de spațioasă, cu tavane înalte, boltite și culoare lungi întinzându-se până departe în unghiuri drepte. E răcoare și umed și miroase a praf aromat și acru și a haine putrezite. Geamurile sunt înalte și filtrează lumina soarelui  într-o strălucire palidă. Becurile fluorescente pâlpâie, adăugând o lumină slabă, ca de morgă. Agățați de pereți, sprijiniți pe bănci, odihnindu-se în cutiile lor șubrede, se află aproape 2.000 de morți. Sunt îmbrăcați cu ce aveau mai bun în timpul vieții, uniformele îndeletnicirii lor pământești. Nu mai e nimeni altcineva aici, jos.

 

Capa stacojie și pălăria neagră de pe aceste rămășițe din Palermo arată că aparțin unui preot. Majoritatea mumiilor siciliene au fost clerici sau susținători bogați, de rang înalt, ai capucinilor – nobili, meșteșugari și negustori. Testele arată că mulți au suferit de afecțiuni datorate alimentației abundente. Foto: Vincent J. Musi

 

În Europa, deshidratarea și păstrarea cadavrelor este un fenomen specific Siciliei. Mai sunt și alte exemple în Italia, dar marea majoritate se află în Sicilia, unde legătura dintre cei vii și cei morți este deosebit de puternică. Nimeni nu știe câți sunt de fapt sau câți au fost scoși din catacombe și îngropați în cimitire de către preoți, stânjeniți de teologia păstrării cadavrelor votive. Fenomenul stârnește o întrebare instantanee: De ce ar face cineva asta? De ce să expui cadavre aflate în descompunere?

Mă plimb printre ele, cu acea confuzie stânjenitoare a încercării de a înțelege ce simt eu de fapt. În Occident nu vedem cadavre prea des – moartea este învăluită și ascunsă. Acești morți au o aură de mister și venerație; au o personalitate și au avut păcate. Examinând cadavrele cu un interes morbid – deci așa arată moartea –, îmi dau seama că marea diferență dintre vii și morți este că la morți te poți uita cu o curiozitate minuțioasă, intensă, pe care cei vii nu ar tolera-o niciodată. Apoi, mă gândesc că ar trebui să se audă melodia „Thriller“, a lui Michael Jackson, ca muzică de fundal, având în vedere cât de mult seamănă corpurile acestea cu niște zombi în zdrențe cu efect horror și cu proteze, cum imită marele deznodământ al naturii nu doar arta, ci arta ieftină, într-un mod atât de comic și de jalnic. Fălcile lor stau deschise în urlete mute, dinții putreziți rânjesc amenințător, orbitele se holbează goale, bucăți de piele aspră atârnă de obrajii ofiliți și articulațiile artritice. Oamenii aceștia sunt în cea mai mare parte scunzi, cu brațele încrucișate, în timp ce se încovoaie, în ciuda sârmelor și a cuielor care-i țin în picioare, cu capul atârnând pe umăr, cu corpurile prăbușindu-se încetișor sub efortul de a imita o viață trecută.

Coridoarele sunt împărțite între clerici și laici, adică doctori și avocați, și doi carabinieri, în uniformele lor de soldați dintr-un vodevil. Există și un coridor al femeilor, unde ghidul ne informează că putem admira moda din trecut. Scheletele stau în petice zdrențuite, înnegrite și decolorate într-un gri mohorât. Nu prea ai ce admira. O capelă laterală este dedicată celor care au murit virgini, un apelativ deosebit de dureros și sfâșietor de crud de purtat în veșnicie, dacă ținem cont de moravurile contemporane. Când au fost înmormântați aici, trebuie să fi părut simboluri ale purității în mijlocul decăderii.

Mai e și o capelă mică pentru nou-născuți. Copiii sunt îmbrăcați în haine de gală, proptiți ca niște păpuși vii lipsite de viață. Unul stă pe un scăunel cu un schelet mic în brațe, poate un frate sau o soră mai mică, insuportabil de vrednic de milă și caraghios de grotesc.

Aici nu e ca la catacombele din Roma, o excavare arheologică a unor morminte. Aici, trupurile moarte au fost întotdeauna menite să fie văzute și ți se cere o mică taxă pentru această plăcere. Niște indicatoare îți reamintesc să fii respectuos și să nu faci fotografii, însă ei vând poze. Nu e clar dacă e o experiență religioasă sau una culturală, dar o atracție turistică e.

 

Sub catedrala din secolul al XV-lea din Novara di Sicilia zac șase preoți mumificați. În Piraino și Savoca sunt cunoscute cel puțin 50 de mumii; la Palermo se găsesc aproape 2.000. Foto: Vincent J. Musi

 

Prima și cea mai veche mumie este un călugăr: Silvestro da Gubbio, care stă în nișa lui încă din 1599. („Mumie“ vine de la un cuvânt arab pentru bitum, care semăna cu rășina înnegrită pe care vechii egipteni o foloseau drept conservant.) Majoritatea cadavrelor datează din secolul al XIX-lea.  La început, erau exclusiv călugări și preoți din mănăstire. Cu trecerea timpului, clericilor li s-au alăturat binefăcătorii, demnitarii și notabilitățile. Nimeni nu știe exact din ce motive a început mumificarea; probabil s-a descoperit întâmplător că un corp lăsat într-o criptă cu o atmosferă având un anumit grad de răcire și calcarul poros se deshidratează, în loc să putrezească. Apoi a fost conceput un sistem. Cei morți de curând erau întinși în camere numite  „strecurători“, pe niște plăci de teracotă, deasupra unui drenaj unde se scurgeau lichidele corporale, iar cadavrele se uscau încet, ca un prosciutto. După o perioadă între opt luni și un an, erau spălate cu oțet, îmbrăcate în cele mai bune haine ale lor, și erau fie puse în sicrie, fie atârnate pe pereți.

Păstrarea cadavrelor strămoșilor se face în mai multe locuri din lume, dar rareori sunt expuse astfel. În Sicilia sunt atât de multe culturi, atât de mulți oameni au venit aici cu obiceiurile și credințele lor și au fost asimilați, încât din când în când ies la suprafață rămășițe ale căror origini sunt de mult uitate. S-a sugerat că obiceiul ar fi probabil ecoul rezidual al unui ritual mult mai vechi, precreștin – credința în puterea șamanică a cadavrelor. Nu orice cadavru s-ar fi deshidratat; unele trebuie să fi putrezit și astfel conservarea altora ar fi putut fi o comunicare a voinței lui Dumnezeu, o mână divină care păstra anumiți indivizi așa cum erau, ca semn al unei deosebite bunătăți lumești. La fel cum moaștele sfinților sunt folosite pentru a ajuta rugăciunea și credința, poate se considera că aceste corpuri au fost conservate de Dumnezeu pentru a întări credința. Sau poate catacombele au fost construite ca monument al deșertăciunii, un memento mori, pentru a ilustra trecerea tuturor ambițiilor lumești, inevitabilitatea morții și zădărnicia și absurditatea acumulării de bogății pe pământ.

 

Intact până la ultimul tendon, piciorul unui cleric iese din hainele lui mortuare. Această mumie de la Piraino e una din cele mai bine păstrate din criptele siciliene. Foto: Vincent J. Musi

 

În anii următori, unele dintre cadavre au fost conservate mai elaborat, cu ajutorul injecțiilor chimice, luând responsabilitatea din mâinile lui Dumnezeu și lăsând-o în seama antreprenorilor de pompe funebre și a științei. Într-una dintre capele, o fetiță, Rosalia Lombardo, zace întinsă în sicriul ei. Pare că doarme sub o pânză maronie murdară. Spre deosebire de multe dintre celelalte mumii deshidratate și uscate, ea are propriul păr, care atârnă în bucle ca de păpușă pe fruntea ei gălbuie, legat cu o fundă mare galbenă, din mătase. Are ochii închiși și genele perfect conservate. Dacă nu ar fi înconjurată de cranii rânjitoare și descompunerea acestui loc, ar putea fi doar un copil care moțăie pe drumul de întoarcere spre casă de la o petrecere. Naturalețea și frumusețea sunt frapante; afirmația că doar o răsuflare te desparte de viață este tulburătoare și înfricoșătoare. Rosalia avea doi ani când a făcut pneumonie și a murit. Înnebunit de durere, tatăl ei l-a rugat pe Alfredo Salafia, un renumit îmbălsămător, să o conserve. Efectul este cumplit și tragic de viu, iar durerea pare să plutească deasupra acestui căpșor blond. (Salafia a vândut lichidul său secret de mumificare unor case de pompe funebre din Statele Unite, când moda îmbălsămării s-a răspândit după masacrul din timpul Războiului Civil.) La Palermo, despre Rosalia se vorbește ca despre un soi de semizeitate, un îngeraș fermecat. Șoferul de taxi zice: „Ați văzut-o pe Rosalia? Bella.“

 

Pielea sfărâmicioasă a unui cleric din Piraino supraviețuiște, deoarece călugării capucini i-au uscat corpul imediat după moarte. Cadavrul a fost așezat pe un grătar din lemn pentru ca lichidele să se poată scurge. Probabil că ventilația a îndepărtat umezeala rămasă și în corp au fost îndesate fire de ierburi pentru a masca mirosurile. Foto: Vincent J. Musi

 

Savoca este un sat liniștit, care urcă pe panta unui deal până când se vede de-a curmezișul țărmul estic al insulei, spre mare. O așezare care șerpuiește strâns, dar care se închide în sine. Aici a filmat Francis Ford Coppola Nașul. Barul în care Michael și nefericita lui soție au avut petrecerea de nuntă se află în micuța piață, care arată exact ca în urmă cu 37 de ani, pe ecran. Nu există niciun semn evident care să amintească de film. Localnicilor nu le place asocierea; majoritatea sicilienilor pe care îi întreb pretind că nu l-au văzut niciodată.

Pe vârful dealului se află o mănăstire, un loc care arată mai mult ca o pensiune pentru tineri, decât ca o instituție medievală gotică. Sunt doar două călugărițe aici, amândouă indience din Jharkhand. Poartă pulovere de lână și geci peste sari. Într-o cameră laterală, vreo douăzeci și ceva de cadavre, scoase temporar în niște lăzi de placaj, sunt studiate de trei oameni de știință.

Sunt o echipă ciudată: Arthur Aufderheide, un octogenar american din Minnesota care a început ca patolog, iar apoi a devenit unul dintre cei mai mari experți în mumii din lume; Albert Zink, un german masiv, care este directorul Institutului pentru Studierea Mumiilor și a Omului Ghețurilor, din nordul Italiei; și un tânăr sicilian, Dario Piombino-Mascali – iritabil și neliniștit, permanent îngrijorat, entuziasmat și motivat, și poate chiar genial –, care are un piercing în sprânceană și o geacă pe al cărei spate scrie „Boxfresh“.

 

Giuseppe Siciliano, mort pe 20 martie 1851, la scurt timp după ce împlinise 14, se odihnește într-un sicriu din catacombele din Palermo. Azi, mumiile de aici atrag în special turiștii, dar în secolul al XIX-lea familiile și prietenii erau cei care veneau să le vadă, pentru a mai zări odată chipul celui dispărut. Foto: Vincent J. Musi

 

Îl găsesc aplecat peste o ladă deloc proaspătă și ridicând delicat stiharul unui preot din secolul al XIX-lea. Caută o bucată inobservabilă de materie organică, pe care profesorul Zink să facă teste. „O, asta e ce cred eu că e?“ Ne vârâm cu toții capetele pe sub sutana preotului și cădem de acord că probabil e. O pungă subțire de piele uscată, plină de praf s-a desfăcut în mâna lui. O mostră de o jumătate de centimetru este meticulos etichetată și împachetată. Acum nu-și va da seama că-i lipsește scrotul.

Se pot strânge de la cadavre multe informații despre viața de zi cu zi din trecut – alimentație, boli și speranță de viață. {tiind mai multe despre boli precum sifilisul, malaria, holera și tuberculoza de acum câteva secole,  putem afla cum să le abordăm mai bine astăzi. Cercetătorii se mișcă metodic, verificând înălțimea și vârsta cadavrelor, examinând craniile și dinții, căutând dungi care întrerup smalțul, indicând ani întregi de malnutriție. Două mumii au gută. Cinci dezvăluie semne de artrită degenerativă. Aproape toți acești oameni au suferit cumplit de afecțiuni dentare – depuneri de tartru, gingii retractate, carii și abcese. Se verifică lipsurile din abdomene. Unui cadavru i s-a scos țesutul moale, iar altele au fost umplute cu cârpe și frunze, inclusiv frunze de dafin, poate pentru a atenua mirosul sau pentru că se credea că acestea au proprietăți de conservare. Umplerea formelor zbârcite le făcea să pară mai naturale. Pielea are aspectul ceros al pergamentului, hainele sunt lipicioase și umede, fețele – umflate și căscate, gurile prezintă pentru examinare niște laringe uscate și limbi zbârcite. Cercetătorii tratează corpurile cu respect, fără să piardă din vedere că au fost oameni ca și noi – dar se referă la ele ca la niște obiecte, pentru a păstra distanța, detașarea, când le extrag un molar.

 

La Palermo, corpurile unor bărbați din secolul al XIX-lea atârnă în rânduri macabre. În 1599, corpurile uscate natural i-au inspirat pe călugări să-i mumifice pe clerici. Curând, mirenii au cerut să fie și ei conservați. „Mumificarea era văzută ca o minune – spune antropologul Dario Piombino-Mascali. O intervenție directă a lui Dumnezeu.“ Foto: Vincent J. Musi

 

Cu câțiva ani în urmă, aceste cadavre au fost vandalizate în cripta lor. Oamenii au pătruns înăuntru și au turnat vopsea verde peste ele. Sinistru și umilitor, vopseaua le pătează și li se scurge de pe fețe, haine și încălțăminte, făcându-le să semene și mai mult cu niște personaje dintr-un tren cu stafii din parcurile de distracții. Călugărițele care au în grijă această stranie congregație privesc cu milă și dezgust. Îmi spun că trupurile ar trebui înmormântate cum se cuvine, să li se îngăduie să se întoarcă în țărână. Una dintre ele spune că nu e nimic spiritual sau înălțător de aflat din toate astea.

Corpurile pătate de vopsea și umplute cu zdrențe se vor întoarce în curând în nișele goale. În momentul de față, spațiile nu conțin decât sute de miriapode uscate moarte. Câteva cadavre sunt încă păstrate în sicriele lor elaborate. Ridic cu grijă un capac greu, care poate n-a mai fost mișcat de peste un secol, și privesc înăuntru. Aerul pare să iasă cu un oftat greu, iar mirosul îmi ajunge în gât – nu un miros de putregai, ci mireasma de supă de carne și mirosul înecăcios de mucegai uscat și straturi fine de praf uman. E un miros impresionant, de neuitat, nuanța de liniște și tristețe, parfumul rugăciunilor repetate auzite în depărtare sau al remușcării și al regretului, un miros care e în același timp respingător și foarte familiar. Ceva perceput pentru prima oară, dar și cu o stranie și irezistibilă senzație de déjà-vu.

Nu vom ști niciodată sigur ce  au însemnat cadavrele acestea pentru congregațiile care le-au expus și îmbrăcat. Rămân unul dintre multele mistere ale Siciliei. Suntem lăsați cu propriile griji, gânduri și îndoieli când suntem confruntați cu aceste imagini tragicomice ale morții. E greu să descifrăm sentimentele stârnite de cadavre, înțepenite în călătoria dintre țărână și țărână – misterele, temerile și speranțele, contradicțiile vieții și ale pierderii, care sunt veșnice și universale.

Frumosul oraș Novara di Sicilia are o biserică mare și decorată cu evlavie. În fața altarului se află o ușă secretă care duce la criptă, iar la apăsarea unui buton ascuns, podeaua se deschide electronic, ca într-un film cu James Bond.  După un șir de trepte care coboară, se află o serie de nișe conținând cadavrele divers și deja familiar deformate ale altor prelați. Așezați pe scăunele de piatră cu găuri – strecurătorile lor –, dau camerei aerul unor toalete  așezate cu fața pentru o ușurare colectivă. Pe un raft înalt, plin de cranii, se află o cutie cu două pisici, mumificate natural, ca o umbră palidă a Egiptului antic. Au rămas închise în criptă ca o amintire a faptului că, chiar și atunci când ai nouă vieți, există un singur sfârșit.

Articolul a apărut în ediția de februarie 2009 a revistei National Geographic România. A. A. Gill a scris pentru Sunday Times și a colaborat cu revistele Vanity Fair și  GQ. Vincent Musi a făcut  fotografiile pentru articolul principal din martie 2008 despre mintea animalelor.

Cercetările asupra acestor mumii au fost sponsorizate parțial prin calitatea ta de membru al National Geographic Society.

 

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*