Zebu în leasing

O turma de zebu se intoarce seara de la pasune in satul Mahasua, din Platoul Ihosy, in centrul Madagascarului. O singura axa rutiera asfaltata strabate de la nord-est la sud-vest insula de 587.041 km², iar dincolo de sosea si de reteaua adiacenta de drumuri de pamant, sute de kilometri de savana sunt accesibili doar pe jos.

 

 

 

 

Într-un Madagascar la limita subzistenței, localnicii găsesc metode ingenioase de a adapta economia tradițională la presiunea suprapopulării.

Text și foto: Adrian Cîtu și Călin Vodă

„În copilăria mea, aici erau păduri cât vezi cu ochii“ – îmi spune Francis Eric Razafimahatratra, în vârstă de 33 de ani, în timp ce contemplăm de pe înălțimea vechiului oraș Ihosy, acum în ruine, valea largă a râului cu același nume din Madagascarul central. E o după-amiază senină și pot vedea până la norii portocalii de la orizont; dar nicăieri vreun petic de pădure, doar ici și colo câțiva copaci răzleți.

De când se știe, Francis a locuit și a lucrat pământul alături de părinți, dar visează ca într-o zi să aibă propria casă și câteva hectare pe care să le poată împăduri: a calculat deja cât l-ar costa plantarea, în cât timp ar putea începe exploatarea lemnului și cât de mult ar putea tăia pe an, astfel încât copacii să se poată regenera.

În sezonul rece, când temperaturile coboară până la 10°C, malgașii s-au încălzit dintotdeauna cu lemne. În timp, obiceiul de a tăia copacii chiar de la rădăcină a împiedicat regenerarea, transformând în savană mari suprafețe de pădure.  Cealaltă problemă a fost creșterea consumului, cauzată de sporul demografic spectaculos, de 2,7-3% pe an, care amenință să dubleze populația de 20 de milioane până în 2032. Paradoxal (cel puțin pentru un european), totul este agravat de modul tradițional de viață al majorității, aproape neschimbat de sute de ani. Migrațiile succesive, care au colonizat Madagascarul în secolele III–V d.Hr. cu polinezieni din Borneo și africani de dincolo de Canalul Mozambic, au adus un număr infim de oameni, raportat la suprafața disponibilă. Ei s-au obișnuit cu un teritoriu vast, cu resurse mereu regenerabile și cu o agricultură familială deloc interesată de randament. Pe de altă parte, populațiile polineziene, predominante numeric, au adus cu ele un mod de viață conservator, guvernat de reguli stricte (tabuuri), care legiferează locul și rostul fiecărui lucru sau al fiecărei activități, toate înscrise într-un model rigid al lumii, care are la bază familia și cultul strămoșilor. De aceea, orice schimbare sau noutate este întâmpinată mai curând cu neîncredere și inerție. Numai că modul tradițional de viață nu era pregătit pentru suprapopulare.

Pentru Francis este clar că Madagascarul nu poate evita schimbarea, iar el este unul dintre cei care visează la această schimbare, punând febril pe hârtie, unul după altul, proiecte de afaceri. Doar că nici el și nici familia lui nu dispun de banii necesari pentru a începe vreunul dintre ele. Cu câteva săptămâni în urmă, Francis și-a înscris unul dintre proiecte la faza regională a unui concurs pentru planuri de afaceri și a reușit să câștige, ajungând printre cei douăzeci și doi de finaliști la nivel național. Miza concursului: un credit pentru a demara proiectul câștigător. Desenând cu cretă pe o tablă de școală instalată în micuța bucătărie a părinților, îmi explică proiectul: o fermă de porci argumentată cu zeci de pagini de cifre și calcule. Îmi spune că pentru finala națională va trebui să reducă din costuri: îndrumătorul i-a cerut să se încadreze în douăzeci de milioane de aryari (circa 8.000 de euro), creditul maxim pe care l-ar putea oferi organizatorii. Dar – adaugă el – „eu aș începe ferma asta chiar și cu doi porci. Numai că nu știu de unde să iau trei sute de euro…“

La patru sute de kilometri și câteva zile distanță, Rado Rakotomalala începe o nouă zi de muncă. Funcția lui: supervizor al Zebu Overseas Bank, „banca de animale“. De fapt, sediul de lângă piața agricolă din Antsirabe nu arată chiar ca o bancă: este doar o cameră cu câteva birouri și multe bibliorafturi cu dosare. Pe unul dintre pereți, un uriaș cap de zebu din ipsos, pictat și cu ochelari de soare. Alături, un certificat de proprietate pe care disting numele fotbalistului Zinedine Zidane. Rado ne strânge mâinile și este uimit să afle că am bătut drumul până aici numai pentru a afla mai multe despre bancă. Zebu Overseas Bank este prea puțin cunoscută chiar și în Madagascar: operează doar pe o rază mică în jurul orașului Antsirabe și singura sa reclamă e cea din gură în gură. Dacă Francis ar fi locuit mai aproape, ar fi fost fără îndoială unul dintre clienți, pentru că Zebu Overseas Bank este o instituție, singura de acest fel din Madagascar, care acordă microcredite pentru proiecte în agricultură. Pentru Francis, Zebu Overseas Bank ar putea fi șansa de a-și începe afacerea visată. Pentru alții, ar putea însemna chiar mai mult: un trai deasupra pragului de sărăcie. Cu pământul pe care îl lucrează, Francis nu este la limita subzistenței. Însă mulți alții sunt. În mod tradițional, satele sau familiile malgașe nu aveau propriu-zis proprietăți, ci teritorii pe care cultivau orez, cartofi, manioc sau creșteau păsări, porci ori zebu. Aceste teritorii erau apoi preluate de descendenți – care fie le exploatau în comun, fie începeau să-și cultive alte parcele, extinzând eventual teritoriul întregii comunități după nevoi. Treptat însă, în ariile mai dens populate n-a mai fost loc pentru extindere și pământul a fost fărâmițat în loturi din ce în ce mai mici, insuficiente pentru subzistență. În anii ’70, fenomenul a luat amploare, ponderea orezăriilor cu suprafețe mai mici de 500 mp crescând, între 1971 și 1996, de la 45% la 71%. Pentru asemenea familii, recolta este oricum săracă, iar produsele de primă necesitate (zahăr, sare, petrol pentru iluminat) devin un lux atunci când sunt obținute în schimbul orezului zilnic. În aceste condiții, o vacă sau un zebu înseamnă șansa de a vinde laptele și de a păstra recolta pentru consum. Dar, la 300 de euro, cel mai ieftin zebu e la fel de inaccesibil pentru un țăran din Madagascar cum sunt limuzinele de lux pentru un european de rând – iar o vacă este de două până la trei ori mai scumpă.

Sărăcirea treptată din ultimele decenii a dus la o escaladare a criminalității, care s-a extins treptat din mediul rural până în zonele urbane. În prezent, ziarele scriu săptămânal despre câte un act de banditism, cele mai frecvente fiind furturile de zebu și jafurile armate asupra automobilelor și microbuzelor, inclusiv în marile orașe. În cosmopolitul bar Sakamanga, din capitală, un vaza (străin) care nu vrea să-și dezvăluie numele, îmi povestește despre un asemenea atac petrecut în 2007 la hotelul unde era cazat. La miezul nopții, trei indivizi imobilizaseră recepționerul, apoi forțaseră ușile camerelor și, sub amenințarea armelor, jefuiseră turiștii. Poliția a venit după aproape patru ore. „Nu aveau mașină și nici stație“ – spune el.

Uneori, este mult mai rău. La 600 km sud de capitală, în orășelul Ihosy, Fara Claire Ravaonasolo își împarte timpul între cei doi copii și mica afacere pe care o conduce de una singură: o stație de decorticare a orezului. Sub razele soarelui de amiază care se strecoară în camera sa de zece metri pătrați, Fara povestește. Totul a început în 1996, cu 10 saci de orez vânduți în câștig de către soțul ei. Au reinvestit profitul și, în câțiva ani, cei doi au ajuns să aibă o mică orezărie. În 2006, împreună cu un partener, au reușit să cumpere o mașină de decorticat. Apoi au împrumutat bani de la o bancă. Cu o strângere de inimă, soțul Farei a plecat cu banii în nord, în portul Tamatave, pentru a cumpăra orez brut, pe care să-l proceseze. Totul a mers bine, iar cele 30 de tone de orez achiziționate le-au dat de lucru trei zile și trei nopți și le-au adus un profit bunicel. În septembrie, a plecat să repete achiziția. Dar de data aceasta nu s-a mai întors. O lună mai târziu, cadavrul lui a fost găsit într-o pădure. Era înjunghiat în inimă și desfigurat cu sodă caustică, pentru a nu fi identificat. Dar Fara l-a recunoscut după verigheta pe care încă o avea pe deget. Asasinul știuse cumva de bani și doar banii îl interesaseră. A existat un suspect, care a fost însă eliberat din lipsă de probe, iar dosarul însuși a fost de negăsit timp de aproape un an. Din fotoliul ei, Fara privește în gol. Alături, un alt fotoliu, gol. După o tăcere îndelungată, adaugă: „Chiar săptămâna trecută a mai fost cineva… ca și el. La Tamatave.“ Ne luăm rămas bun de la ea, înainte de a o porni pe lungul drum spre capitală. La ieșirea din curte, în mod curios, suntem opriți și duși la postul local de poliție. Timp de câteva minute, suntem supuși unui adevărat interogatoriu: Cine suntem? Ce căutăm acolo? Cei doi agenți în uniforme decolorate și roase se liniștesc brusc abia când le spunem că tocmai plecam din localitate. Fuseserăm preveniți încă din capitală asupra riscului de a campa în „zona roșie“, teritoriul hoților de zebu, și am avut partea noastră de emoții când, după zeci de kilometri cu mașina peste câmp și alte zeci de kilometri pe jos, am întâlnit un grup de bărbați înarmați cu sulițe, macete și – unul dintre ei – cu o pușcă. Apoi, cel mai bătrân dintre ei ne salută: se recomandă drept Maha’mbi, înțeleptul satului Antseva. Erau țărani care se întorceau după o inspecție a turmelor lăsate să pască liber pe platou. Ne poftesc la masă sub soarele torid și îi văd cum împart provizia de orez fiert cu șofran și alune prăjite ca să ne ajungă la toți. În lipsă de altceva, punem la schimb două cutii de sardele. Sătenii sunt bucuroși să schimbe noutăți cu însoțitorii noștri: în sat, au un singur radio cu baterii, în jurul căruia se adună uneori seara. Nu au televizor, pentru că nu au curent: de fapt, postul TV din Ihosy funcționează el însuși cu baterii, pentru că tensiunea de la rețeaua electrică variază prea mult. Când vine momentul să ne luăm rămas bun, Maha’mbi ne cere brusc cutiile goale de sardele. Nu înțelegem niciunul. „Jucării pentru copii“ – explică el.

În aceeași seară, întorși la mașină după un marș epuizant printre mărăcini și frunze de bambus tăioase ca briciul, am pierdut direcția prin savană și am rătăcit câteva ore înainte ca farurile să lumineze întâmplător o colibă. Nimeriserăm, în toiul nopții, în mijlocul unui sat fără nume. După câteva secunde, apar săteni treziți din somn de zgomotul motorului, iar șoferul începe să-i întrebe despre direcție. În loc de explicații, înțeleptul satului se urcă în mașină și pleacă împreună cu noi. În noaptea fără lună, mașina se clatină învăluită în beznă și, cel puțin pentru mine, totul arată la fel: o mare de ierburi înalte prin care farurile abia răzbat. Dar pentru sătean, întinderea întunecată este o mare de semne, iar mașina ghidată de el urcă și coboară dealuri nevăzute, ocolește obstacole invizibile, păstrând de fiecare dată o direcție numai de el știută. După cinci, șase kilometri, întâlnim două făgașe de roți, iar el ne face semn să le urmăm. Apoi coboară, ne salută scurt și pornește pe jos spre sat, fără altă lumină decât stelele.

Înapoi în Antsirabe, suntem iar la sediul ZOB, reveniți pentru a merge pe teren împreună cu unul dintre inspectorii de credite. Îl cheamă Alain Freddy Randriamifidison și ne informează că vom merge în satul Tsaravanana, aflat la opt kilometri de oraș, pentru a verifica un solicitant de credit pentru cumpărarea unei vaci metis. Deși banca acordă orice fel de microcredite pentru agricultură, achiziția de animale este de departe cel mai popular dintre serviciile lor – și aceasta pentru că fondatorul, Stephane Geay, a găsit o soluție ingenioasă la problema, aparent de nedepășit, a garanțiilor pentru astfel de credite: leasingul.

Stephane nu e un expert în finanțe, ci un… violoncelist elvețian. Înțelegând că valoarea unui zebu sau a unei vaci depășește nu doar posibilitățile de cumpărare, dar chiar și valoarea bunurilor multor familii de țărani, el a venit cu ideea de a constitui drept garanție însuși animalul cumpărat. Cumpărătorul alege animalul, iar banca îi dă banii pentru achiziție, pe care el îi restituie, plus o mică dobândă, pe parcursul a doi sau trei ani. În tot acest timp, animalul este, formal, proprietatea băncii. Cam cum se întâmplă la noi cu automobilele. Dar ce te faci în cazul unei „daune totale“?

„Am avut cazuri, mai pe la început, în care familia a tăiat animalul și l-a mâncat sau i-a vândut carnea – ne spune supervizorul Rado Rakotomalala. Oamenii pur și simplu nu înțelegeau că o pot duce mai bine dacă folosesc animalul, în loc să-l mănânce dintr-odată. Un zebu lucrează pe câmp, poate trage șareta… Când au un zebu, oamenii ară; fără el, trebuie să sape.“ În rest, inspectorii verifică certificatul de sănătate al animalului și evaluează solvabilitatea solicitantului de credit – totul pentru a-și proteja „investiția“. Dar există și un revers, ceva ce animalele reușesc frecvent, iar automobilele niciodată: să se înmulțească. În această situație, indiferent despre ce fel de animal ar fi vorba, nou-născuții devin proprietatea ZOB, iar asta e o nouă sursă de venituri reinvestibile.

Leasingul este doar o parte a ingeniozității lui Stephane Geay. Cealaltă parte este că a știut cum să utilizeze o diferență de altfel evidentă: câteva sute de euro pot fi, pentru un malgaș, un credit important, iar pentru un vest-european, o mică investiție. Drept care, încă de la apariția sa, în 1997, Zebu Overseas Group s-a bazat pe o finanțare externă: ea oferă cetățenilor vest-europeni posibilitatea de a „investi“ într-un zebu sau alt animal din Madagascar. Sumele variază: cu o sută de euro poți deveni proprietarul unui porc, cu trei sute al unui zebu, cu o mie două sute al unei vaci de lapte. Sumele astfel obținute sunt folosite la „leasing“ și restituite „investitorilor“, cu dobândă, după doi sau trei ani.

O oră mai târziu, în mașină cu Alain Freddy și proaspăt împroprietăriți cu câte un zebu, înaintăm hurducăind pe un drum de argilă roșiatică, printre pâlcuri de eucalipți. Drumul începe să urce peste dealuri și, la un moment dat, după o râpă, dăm peste trei sau patru case înalte și înguste, din cărămizi de lut roșu uscat la soare. Pe o ferestruică de la parterul uneia dintre ele își ițește capul o vacă. De frica hoților, animalele sunt ținute întotdeauna la parterul casei – un staul separat nu ar fi destul de sigur. De la etaj, coboară emoționată o femeie.  Acesta este într-adevăr satul Tsaravanana, cu douăzeci și cinci de locuitori, iar inspecția trebuie să aibă loc chiar în gospodăria ei.

Cel care ceruse un credit pentru o vacă metis este soțul. Alain scoate din buzunar un GPS și notează coordonatele: este singura „adresă“ pe care o poate trece în dosar. Apare un bărbat, iar Alain îi verifică foaia care pare a fi un act de identitate: este chiar Razafimahatratra, de 50 de ani, și, într-adevăr, nu are decât nume, fără prenume. Este la primul credit. Alain începe să-i pună tot felul de întrebări despre gospodărie, completând meticulos datele despre venituri și cheltuieli de la dosar. Cu totul, această familie câștigă cam 120.000 de aryari pe lună – cam 48 de euro. Dar asta tot timpul? De fapt, doar patru luni pe an, din iunie până în octombrie, când produc cărămizi de lut. Cât câștigă din cărămizi? Cărămizile le aduc echivalentul a 20 de euro pe lună. Restul provine din vânzarea unei jumătăți din recolta de orez, porumb, manioc și cartofi; cu restul se hrănesc. Dar acum, cu o vacă metis, vor încerca să vândă doar lapte, timp de nouă luni pe an, și să păstreze toată recolta. E cineva bolnav în familie? Nu. Au avut malarie, dar acum sunt bine. Nu au dispensar în apropiere – merg pe jos 8 km până la spitalul din Antsirabe. {i școala este cam tot așa de departe. Dar copiilor le pare bine, pentru că, astfel, se întorc mai târziu acasă și deci muncesc mai puțin la câmp după școală. Odată cu verificarea certificatului veterinar al animalului, dosarul este aproape complet. Mai este un singur lucru de făcut: o fotografie. Spre surprinderea mea, gazda apare trăgând de sfoară o vacă, locatara de la parter. Nu mai înțeleg nimic, până când Alain explică: familia împrumutase pentru câteva zile de la proprietar vaca încă neplătită, ca să fie văzută de inspectori. E ceva obișnuit în Madagascar. Alain îi face o fotografie. Suntem gata de plecare.

În cei unsprezece ani de la înființare, micuța bancă de animale a dat o șansă unui număr de 2.400 de familii – dar, în ciuda ingeniozității programului, nicio inițiativă similară nu i-a călcat pe urme, iar ea însăși n-a reușit să se extindă dincolo de zona Antsirabe. Între timp, copiii devin tineri, suprafețele familiale scad, prețul alimentelor crește, iar oameni ca Francis, care ar putea schimba ceva, încărunțesc având în sertare teancuri întregi de foi cu vise despre o viață un pic mai bună și nicio șansă de a și le împlini.

Îndreptându-ne spre capitală, facem un ocol în comuna Belazao, pentru a vedea în treacăt lacul tectonic Tritriva. Pe drum, un grup de copii aleargă râzând după mașină, apoi rămân în urmă, desculți, prăfuiți, cu mâinile bătătorite de munca lor zilnică alături de părinți. Sus, lângă lac, ne ajunge din urmă o singură fată. Are 14 ani. Se numește Eulalie și mă abordează într-o franceză impecabilă: „Bonjour, vaza! Aveți cumva un pix în plus, pentru școală?“

Îmi place să cred că pentru ea va exista o șansă.

Articolul a apărut în ediția din martie 2009 a revistei National Geographic România



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*