Hutulii din Bucovina

Costumele unei formatii de dansuri populare de la Festivalul Hutul de la Lucina pastreaza putine elemente dintr-un port popular specific hutul. Motivele bucovinene inlocuiesc azi florile viu colorate de pe iile hutule. Tancred Banateanul scria cu admiratie in 1975 ca ornamentele si decorul de pe camasile hutule par daltuite.

O comunitate izolata de fosti oameni liberi ai padurii isi cauta identitatea. Cu securea, pusca si baltagul, aproape complet izolati, hutulii si-au castigat pe merit faima de oameni ai padurii, salbatici, mandri si orgoliosi din fire, un fel de amerindieni europeni, creatori ai unei rase de cai cu calitati remarcabile. Text si foto Marian Chiselite.

Text: Marian Chiselite

Ma grabesc sa imbrac camasa alba, altfel risc sa petrec o noapte alba, intre cearsafuri albe, cu spatele negru, ars de soarele torid al verii. Misc sapa cu indemanare printre randurile de porumb ce urca la deal in siruri lungi, asemeni soldatilor verzi, de plastic, de pe frontul de mult inchis al camerei de joaca. Prasim si e cald, mult prea cald. in spate, bunicul se impiedica si scuipa printre dinti un „Sanama bitch“.

Barbarismele sale, fara sens pentru consatenii lui, intraductibile chiar si pentru el, aduc briza Lacului Michigan pe dealurile noastre. Bunicul suduie asemeni tatalui sau, bucovineanul intors acasa dupa sapte ani truditi in macelariile orasului Chicago sau in aglomeratele porturi ale Marilor Lacuri.

Cel care traversase Atlanticul pentru o paine mai alba decat cea de la granita Imperiului Austro-Ungar ravnea la un pamant al lui. Nu dorise sa devina carne de tun pentru imparatul de la Viena atunci cand Europa se pregatea de Marele Razboi. A trecut prin portul Le Havre, s-a rugat intr-o bisericuta de lemn, a cantat in fiecare seara „Tricolorul“ alaturi de alti romani. Familiei sale i-a trimis periodic dolari, schimbati cu grija la magazinul din sat, dintr-un cos mic, impletitura de rachita. A trait o viata aparte.

Ai putea chiar sa spui ca, asemeni oricarui imigrant, a trait mai multe vieti. in familie se stiu mai putine despre un alt strabunic, Gheorghe, zis Rusu sau Galitianu. Si-a facut aparitia intr-o buna zi sub dealurile Botosanilor, avand hainele de pe el drept singura avutie.

Fara a fi rus, ucrainean sau polonez, vorbind o limba greu de recunoscut, s-a insurat prin partile locului si a luat numele de fata al nevestei. A invatat romaneste si doar rugaciunile le mai rostea in ciudatul idiom, sub privirile uimite ale nepotilor.

Acum zece ani, cand m-am vazut calator in apusul Obcinelor Bucovinei, gandurile nu-mi erau la acest uitat stramos al meu. Totusi, dupa primul periplu in patrulaterul format de localitatile Carlibaba, Izvoarele Sucevei, Brodina si Moldovita, o intrebare parea sa capete sens in calatoria mea: sa fi fost hutul strabunicul meu fugar?

In acea noapte de iarna a anului 1999, nici caldura camerei, nici rugamintile domnilor de la Bucuresti, inzapeziti cu o zi inainte in padure, nici autoritatea aproape parinteasca a sefului de herghelie, Varvaroi, nu m-au convins sa renunt la hotararea luata pe loc de a cobori cu Dumitru Vovc, de la Lucina, spre Izvoarele Sucevei, o veche asezare hutula de langa granita cu Ucraina. in scurt timp, lumina lunii alunga umbrele noastre pe zapada, iar cand drumul incepea sa-si faca loc prin padure, ascultam intamplarea cu lupi din copilaria sa.

O singura data s-au repezit spre el, aproape de picioare, mai mult pentru a-l intimida, dupa care au inceput sa-i dea tarcoale. Copilul de 14 ani se vedea singur pe munte intre doi lupi. Fara puteri si cu picioare de plumb. ingrozit. Pentru Dumitru, drumul padurii devenise in acea zi un razboi al privirilor, in ciuda tipetelor, a pietrelor aruncate sau a siretlicului, invatat de la batrani, cu sacul tras prin zapada. „Lupii nu s-au atins de mine, dar m-au crezut slab pentru ca nu le-am intors cautatura“ – incheie Dumitru, scapat de un drumet iesit in cale in acea zi de mare incercare.

Peste ani, in iernile grele, cand vedea lupii fugarind caprioarele de pe coasta muntelui si incoltindu-le in gheata vreunui parau, indraznea sa scoata prada sfasiata de coltii lor, pentru a duce acasa cate o halca de carne, bine ferita de ochii satului. Prima calatorie in apusul Bucovinei a fost urmata de altele, sederi scurte petrecute intr-un inconfundabil miros de cal, ploaie, fan si rasina, in muntii rupti de lume ai Hergheliei Lucina.

Timpul trecea printre cai si oameni hutuli, confrati ai lui Dumitru Vovc si, la fel de interesanti ca si el, locuitori vechi ai muntilor din Obcina Feredeului si cea a Mestecanisului. Despre prezenta lor pe pamantul romanesc, un istoric important al Bucovinei, Ion Nistor, scrie: „Patria hutanilor trebuie cautata in Muntii Pocutiei, de unde apoi ei se latira si asupra Muntilor Bucovinei. Acestia adaposteau o populatie romana foarte rara…

Astfel, ei se strecurara peste hotar, azi unul, maine altul, pana ce numarul lor spori la cateva mii de familii…“ Datarea precisa a exodului din Galitia Orientala a stramosilor hutulilor de azi este dificil de realizat, datorita caracterului sau mixt si aleatoriu, dar si greutatii cu care am putea ilustra azi o demarcare etnica precisa a frontierelor vechilor state ale Europei medievale. Expeditiile militare din arealul galitian ale domnilor moldoveni (Stefan cel Mare sau urmasii sai – Bogdan III, Petru Rares, Ioan Voda) ar fi dus si la o colonizare cu populatie de origine ruteana in Moldova.

Aceasta colonizare este probabila si datorita administrarii temporare a Pocutiei de catre aceiasi domni moldoveni, garantie a imprumutului de 3.000 de ruble de argint pe care regatul polon era dator sa-l intoarca vistieriei moldovene.

Ambiguitatea etnica este perpetuata si de primele documente scrise ale vremii, care fie numai intareau anumite proprietati, fie atestau doar nemultumirea locuitorilor regiunii privind darile excesive impuse de stapanii locurilor, fara sa detalieze un specific etnic local. Este insa sigura existenta unei vieti de obste incipienta in arealul de azi al hutulilor din Bucovina.

Abia dupa ocuparea acestei provincii de catre austrieci noua administratie incepe sa ofere date precise, fiind atestate istoric si primele sosiri masive ale hutulilor (sau hutanilor) in zona. Anumite harti, studiile antropologice, demografice si recensamintele vremii confirma ca acestia au fost lasati de austrieci sa ocupe valea Bistritei Aurii, vaile superioare ale raurilor Moldovita, Suceava si Moldova. Aici si in nordul Maramuresului ii gasim majoritari si in zilele noastre.

Comunitatea hutula e inclusa intr-o mare familie slava, predominant ruteana si ucraineana. Nu se cunoaste o cauza precisa a migratiei acestei populatii, din ce in ce mai importanta la inceputul secolului al XIX-lea: evitarea taxelor austro-ungare, faradelegile comise, obligatiile militare sau presiunea demografica prin suprapopularea regiunii lor de bastina, Ivano-Frankivsk. In nord-vestul Bucovinei si in Maramures, nou-venitii au gasit teritorii intinse, impadurite si nelocuite de romani. in consecinta, „au luat cat au putut“.

Astazi, in satele de hutuli se vorbeste de modul simplu in care primele familii stabileau suprafata de padure pe care puneau stapanire: cercul pe care il putea strabate si inchide un calaret intr-o singura zi. Vasile Ciucico, un locuitor al Brodinei de Sus, imi confirma ca familia sa refugiata a lasat 240 ha de pamant, paduri si fanete in jumatatea de nord a Bucovinei, in timp ce alte familii vorbesc de munti intregi lasati mostenire de bunici.

Cu securea, pusca si baltagul, aproape complet izolati, rupti de civilizatie, hutulii si-au castigat pe merit faima de oameni ai padurii, salbatici, needucati, dar mandri si orgoliosi din fire, un fel de amerindieni europeni, creatori ai unei rase de cai cu calitati remarcabile, astazi ca si atunci la fel de expusi riscului de a-si pierde traditiile. A veam deja o saptamana de calarie la Herghelia Lucina, petrecuta intr-un regim cazon pur-sange. Ingrijitorii cailor discuta despre pamant, padure, izolare, cai, familie si colegi.

Se glumeste mult intre hutuli si le inteleg umorul (atunci cand il aud in romaneste). incep sa-l cunosc pe fiecare, sa aflu cine este ruda cu cine, unde locuieste, sa cunosc familii, sa aud povesti de viata. Din catunul ce numara cateva case, urc in fiecare dimineata muntii domoli din jur, pentru ca spre inserat, punctual, sa masor la galop coamele dealurilor, cu scopul de a duce toti caii la grajduri.

Patria hutanilor trebuie cautata in Muntii Pocutiei, de unde apoi ei se latira si asupra Muntilor Bucovinei. Acestia adaposteau o populatie romana foarte rara. Astfel, ei se strecurara peste hotar, azi unul, maine altul, pana ce numarul lor spori la cateva mii de familii… – Ion Nistor

Senzatiile nu au fost departe de cele dintr-o ferma de cai din Vestul Salbatic american: indemni calul de sub tine sa se intoarca iute, in volte, la stanga sau la dreapta, dupa cum doresti sa conduci herghelia, te intorci la fel de repede pentru a prinde un grup razlet, descaleci si incaleci de nenumarate ori, pe un teren dificil, cu pietre, gropi, ramatura de mistret, damburi si portiuni mlastinoase, pe cat de inselatoare, pe atat de frumos acoperite cu multe flori galbene.

Aveam in maini un produs pur al civilizatiei hutule, calul hutul, cu pasul sigur, sprinten si mersul lin, dar si mostenitor al sangelui salbatic al tarpanului, ruda sa apropiata.

Nu o data haturile au fost mai bine stranse, pulpele picioarelor mai incordate, pentru a zadarnici dorinta de libertate a animalului de sub mine. il chema herghelia, iar padurea era prea aproape ca sa ramana impacat cu conditia sa de animal supus si domesticit.

Stiam ca nici hutulii-oameni nu suporta mai usor piciorul unui stapan pe grumazul lor. „Singura lege le-a fost Dumnezeu, asa cum L-au putut intelege in sufletele lor razvratite si neinduplecate“ – afirma, referindu-se la semenii sai, Casian Balabasciuc, fost sef de ocol silvic la Moldovita si promotor al civilizatiei hutule.

Dintre un ucrainean, un rutean si un roman, indiferent de asemanari, hutulul a fost omul liber al padurii, proscrisul, braconierul, solomonarul si pana recent putini au contestat etosul acestui neam. Unul dintre ei, Marcel de Serres, contrazicand faima lor de hoti si talhari de vite, afirma in 1814 despre acest popor al muntelui: „Hutulii locuiesc in Muntii Galitiei, nu urmeaza nicio religie, dar se deosebesc prin bunavointa si dragostea lor de pace; toate incercarile facute pana astazi de a-i civiliza n-au dat roade.“

Costan, Titi-„copilul hergheliei“, Ilie si Vasile Dobranschi sau Dragos Ceciuleac, toti au origini hutule la Lucina. insa umerii ridicati indiferent si privirile pierdute in gol – singurele raspunsuri primite la intrebarea „cine sunteti?“ – ma faceau sa cred ca urmasii fostilor transfugi galitieni pareau a fi capitulat in fata unor timpuri noi, capabile sa modifice coloane vertebrale mai complexe decat mecanismele unei etnii mici, cum este cea hutula.

Cand am hotarat sa cobor valea si sa cunosc mai bine satele din jur, nu eram optimist. Voiam doar sa aflu cine sunt hutulii de azi si sa-mi imaginez un posibil trecut al strabunicului Gheorghe, zis Rusu sau Galitianu. I nainte de a cunoaste hutulii, nu puteam sa contest marturia lui Eminescu, calator ca si mine in Tara de Sus a Moldovei: „Hutulii duc o viata de pasere pribeaga, originala si libera. Romanii le pricep limba lor fara s-o poata vorbi, si ei pricep pe cea romana…

Din aceasta simpatie abia explicabila s-ar putea deduce ca acesti hutuli sunt «daci slavizati», pe cand romanii care-i pricep fara sa le vorbeasca limba sunt «daci romanizati». Acest trib este putin numeros, marunt la stat si vioi.“

Trebuia sa admit ca, spre deosebire de poet, nu intelegeam deloc limba hutula. Si atunci, se poate ca un hutul de pe valea Moldovitei si un moldovean de pe valea Negrei Sarului sa fi avut intr-adevar origini comune? Si daca da, sa fi fost acestea dacice?

Dilema mea era de fapt aceeasi cu cea a generatiilor de istorici care au cercetat istoria Bucovinei, fie ei romani, ucraineni, polonezi, austrieci, francezi sau germani, acest interes multinational pentru regiunea Galitiei putand explica si numeroasele teorii ce graviteaza in jurul originilor acestui mic popor de munte.

Pe langa prezumtiile lui Nicolae Iorga de pe la 1938 sau impresiile lui Eminescu, studii istorice si lingvistice au alimentat o teorie populara a originii romane a hutulilor, opusa altor pareri, unele dintre ele tot romanesti si bine argumentate stiintific, care incercau sa demonstreze, bineinteles, originea pur slavona a acestora.

Alte opinii – descinderea din civilizatiile celtice vechi sau slavizarea unor triburi de uzi, cumani sau mongoli – adancesc controversele studiilor asupra etniei hutule, intinsa astazi pe teritoriul a patru tari vecine, Ucraina, Polonia, Slovacia si Romania.

In aproximativ acelasi areal locuiesc alte trei populatii alpine, boikii, lemkii si goralii, fiecare cu origini la fel de interesante, ce fac din aceasta regiune o importanta zona de studii istorice, antropologice si lingvistice. Etimologia cuvantului „hutul“ sau „hutan“ nu este nici ea sigura: „cel care se leagana“, „cel care umbla cu pusca prin padure“ (dupa cercetarile sociologilor Paul H. Stahl si Paul Petrescu), „nomad, migrator“ sau o derivare lingvistica fireasca pentru cei care sustin descinderea hutulilor din neamul turcic al uzilor.

Inexacte sunt si datele demografice. Nerecunoscuti ca etnie, la recensamantul din anul 2002 hutulii au avut doua optiuni: sa se declare fie ucraineni, fie romani. Este posibil ca 17.000 de suflete sa fie cifra cea mai apropiata de realitate.

Limba hutula, fara alfabet scris, este unica, diferita de ucraineana si de dialectul rutean, cu influente poloneze si imprumuturi romanesti vechi, mai ales pentru inventarul pastoral: stepyn (stapan), cobán (cioban), vátax (vataf), bryndza (branza de oi framantata), zyntyca (jintita). in zilele noastre, aceasta este pe cale de disparitie, pe teritoriul romanesc fiind vorbita din ce in ce mai putin de tineri si supusa schimbarilor provenite din limbile romana si ucraineana, ultima fiind studiata in scoala ca limba straina de majoritatea elevilor hutuli.

Este probabil ca noua generatie de tineri sa invete un dialect mult modificat, in pericol de a fi confundat in curand cu limba ucraineana. Cautarea unei noi identitati pare a fi prioritara pentru cei tineri, iar ultimul secol de istorie, povestit de cei in varsta, ofera noi motive de a o gasi in alta parte.

Nu a fost usor sa ai origini slave nici in timpul regimului legionar sau al maresalului Antonescu, si nici in ultimii douazeci de ani de libertate postrevolutionara, intr-o societate romaneasca in care problematica etniilor este un subiect intens dezbatut. in Bucovina, preeminenta valorilor materiale ale noului secol pare sa sprijine vointa colectiva de schimbare a comunitatii hutule, pe un fond comun de subapreciere, dezaprobare si rusine.

Astazi, notiunea de hutul este atat de diluata, incat certitudinea de a fi roman pare a fi fundamentala pentru comunitatea care traieste pe cursul superior al raurilor Moldovita, Suceava, Moldova si Bistrita Aurie. Orice incercare de dialog incepe si se termina simplu: „Suntem o corcitura“ – apreciere contradictorie, opusa profilului cunoscut al unui om de munte cum este hutulul.

O nunta la Moldova-Sulita. Dezaprob cu voce tare parerea unui comesean intre doua varste, referitoare la faptul ca limba ucraineana si cea hutula ar fi identice. Vad cum i se urca sangele in obraji, mana-i ce strange crispata paharul de tuica si inteleg ca am atins un subiect delicat.

Decid sa ma retrag la timp din clinci, caci este gresit sa judeci un om fara vina. Mireasa, Alexandra, are 17 ani si este din neamul Jecalienilor, una dintre primele familii stabilite in zona. isi saruta alesul intre doi brazi impodobiti, simbol omniprezent in comunitatea hutula. Cetina de brad este dusa adeseori drept ofranda la biserica si se spune ca batranii taietori de lemne, inainte de a dobori arborele, ingenuncheau la radacina lui, se rugau si cereau iertare pentru viata luata.

La doua saptamani dupa nunta, un cal a poposit in batatura casei. il va ajuta pe Vasile la trasul lemnelor din padure, in timp ce Alexandra va ramane acasa, in mijlocul gospodariei. Peste noua luni se va naste o fetita si pentru tanara familie viata in munti abia pare sa inceapa.

Vor veni si alti copii, vor fi botezuri, cununii, inmormantari. Vedeam in noua familie o sansa ca traditiile hutule sa renasca, numai daca tinerii din sat plecati la studii inalte s-ar reintoarce, constienti de nevoia unui sprijin pentru cei din comunitatea lor.

Era posibil sa asist si la un ireversibil proces istoric de asimilare, dupa cum insusi Sadoveanu sugereaza despre neamul lor, in Tara de dincolo de negura: „Noi, hutanii, am fost asezati in muntii acestia de catra Domnul Dumnezeu dintru inceputul lumii.

Si tot ne-au cuprins si ne-au ros neamurile straine, iar noi ne-am tras tot catra locuri singuratice si slobode. Asa eu, vazand ca pier si ma inabus, m-am suit pe Caliman, mai aproape de Dumnezeu. S-aici am sa mor. Iar dupa ce-oi muri, baietii si fetele mele s-or amesteca cu noroadele.“ Din Moldova-Sulita urc Bursucul, ajung la Brodina de Sus si stau doua nopti la rand la Vasile Ciucico.

Fiindca fetele sale vorbesc numai limba hutula in casa, incerc si eu, stangaci, sa pronunt cateva cuvinte, in rasetele zglobii ale audientei. Vad la inceput uimire, apoi admiratie in ochii lor, fiind probabil primul strain interesat sa le invete limba.

In camera de sus, frigul coboara din ochii de sticla ai unui soim impaiat ce-si intinde larg aripile deasupra patului, pentru un ultim zbor de prada. Pe jos, blanite de dihor si jder isi intind plate labutele, cu gheare infipte in podeaua de lemn. Aveam insotitori perfecti pentru lectura Straniilor povestiri hutule, scrise de Casian Balabasciuc.

Aici Boico, Zoiha, Olena, Artemon, Parasca sau Mos Precop joaca pe rand roluri de haiduc, hot de vite, talhar crud si braconier vestit, credinciosi in „duhuri necurate si ispite crancene, vraji si blesteme, diavoli si comori, dar mai ales aur, mult aur“.

Peste sase luni stateam fata in fata cu autorul povestirilor, sub privirile casei imperiale de la Viena si a imparatului Franz Joseph insusi, al carui tablou l-am intalnit si in alte case din Bucovina. Casian este un blajin cu voce calda si ochi afectuosi.

Gasesc in glasul sau tonul exact al linistii date de o viata petrecuta numai in natura, masura unui echilibru dezinteresat de cuceririle unei perpetue revolutii industriale. Mi-as fi dorit sa vad in fiecare hutul intalnit aceeasi seninatate si impacare cu sine.

De la Vasile Ciucico urc spre Bucovinesti, in Poiana Calela, pentru a cerceta o gospodarie veche, scena unei povestiri citite cu o seara in urma. inainte de a-si da sfarsitul, inselat, Mihailo isi blestema sotia: „Cine te-a iubi, femeie vinovata, de pamant si de piatra sa se stinga!

Dar tu sa nu mori, ca tare te-am iubit! Si nici casuta noastra sa nu imbatraneasca!“ Grajdul incapator – staina, casa mare, camara – clichi, sopronul de lemne – coleba, halas, si stana – coleasna do oveat, sunt inca bine incheiate, desi poarta mai mult de un veac pe o temelie din lespezi de piatra.

Stahl si Petrescu, cercetand aceeasi zona la inceputul secolului al XX-lea, concluzionau in privinta caselor hutule: „Izolarea, departarea de alte gospodarii, prezenta animalelor salbatice in padurile din jur duc la construirea unor gospodarii intarite, cu curti inchise pe toate laturile, care cateodata capata un caracter neobisnuit, altul decat cel regulat, geometric, al gospodariilor romanesti sau germane; ele au mai mult de patru laturi si se apropie de forma rotunda.

“ La fel ca si grajdul, casa are doua intrari, cea din spate dand intr-o dependinta ce servea candva drept staul de oi. Pe aici, stapanul casei putea usor sa fuga in caz de primejdie, berbecii fiind invatati sa impunga orice strain ce ar fi cautat sa-i urmeze calea printre mioare. in camara, in afara de alimente, erau ascunse obiecte de valoare.

In locuri ca acestea, poti gasi bani vechi de aur sau argint si este sigur ca la fiecare colt al casei este ingropat cate unul, aceasta fiind traditia la ridicarea unei locuinte. in zare se vad catunele Cununschi si Ehriste, cusme de case izolate, asezate pe varfurile dealurilor.

„Lupul fuge in padure, hutulul fuge la deal“ – spune o zicala hutula, cu un sens evident acum. S igur este ca sunt niste mari betivi, niste stricati fara pereche si ca mor dupa carpe rosii“ – spunea Nicolae Iorga despre ei. Stricati nu sunt, haine rosii nu mai poarta de mult, numai sumane negre bucovinene.

In crasme, ce uneori pot fi si trei pe o distanta de numai cateva sute de metri, nu sunt mai multi inchinatori ai paharului decat in alte parti ale Romaniei rurale. insa aici fiecare da de baut altuia, iar altul da de baut fiecaruia, randurile de horinca ieftina se succed, drumul catre casa il gaseste singur calul, pentru ca stapanul doarme linistit in cosul cu fan. „Ducem o viata de vita, facem munci grele, o iesire in sat este prilej de uitare“ – mi se spune.

Uitat este si mestesugul lui Mircea Murga, sculptor in os de cerb pe Valea Sulitei. Ignorat e si calul hutul, ce nu mai pare potrivit unei mentalitati ce domina societatea romaneasca, adulatoare a volumelor mari si impunatoare, asemenea armasarilor masivi cu origini banatene ce au flancat sareta oficialitatilor sucevene la Festivalul Hutul de la Lucina.

Aici muzica a fost bucovineana, dansurile la fel. Nu am vazut niciun baltag – toporek sau kelf, odata nelipsit de la chimirul hutulului. Pentru dreptul de a-l purta, se plateau autoritatilor austro-ungare cinci coroane, cei saraci ducand cu ei doar un topor simplu.

Calatoream intr-o lume nu mult diferita de civilizatia rurala romaneasca din Bucovina, dar consideram acest fapt un motiv temeinic de a-mi extinde calatoria. Ajung pe Cocosul, Tatarca, intr-o zi urc calare Dirimoxa, cobor pe Lucava. in alta zi calduroasa, strabat la pasul calului Carlibaba, urc pe Iedul si Fluturica, iarna ma gaseste la est de Obcine, spre Nisipitu, Ulma si Argel.

Cand curiozitatea strainului devine de neinteles, vocile satului il indreapta catre inteleptii asezarii, oamenii care pot lamuri dilemele unor intrebari mai inalte. Profesorul Nicolae Macovei spargea lemne cand am intrat pe poarta casei sale.

Inainte de a se ingriji de treburile casnice, profesorul lasase pe masa, la vedere, volumul de versuri in esperanto, la traducerea caruia tocmai lucra. imi observa sprancenele ridicate si raspunse: „Ca sa spun drept, daca am facut ceva in viata, mai mult prin esperanto am facut, care este importanta pentru mine ca punte lingvistica, daca este sa dau un raspuns profesional, oficial. Dar pentru mine este importanta sufleteste, in primul rand.“ Vorbim despre suflet si despre o limba a carei denumire se traduce liber prin „cel care spera“.

Nimic mai potrivit pentru tematica hutula. Profesorul Macovei nu studiaza hutulii, este hutul si traieste in comunitatea sa. Este un om care cunoaste valoarea si importanta traditiilor, pentru ca „merita luptat pentru hutuli, cinstit si lautareste, merita luptat pentru ceea ce au ei in cultura“.

Dar realitatea comunitatii hutule de astazi pare sa opreasca orice judecata optimista. Costumele populare din zona sunt de fapt concesii radautene-campulungene, cu motive preluate, decorate cu blanita de dihor, mai mandra, dar diferita de pieptarul simplu cu blanita de miel al hutulilor.

Despre iile hutule, Tancred Banateanul scria in 1975: „Spre deosebire de majoritatea ornamentelor de pe iile romanesti din Bucovina, care par desenate, pictate, decorul de pe camasile hutule pare daltuit.“ in privinta vechilor dansuri si a muzicii hutule, profesorul a avut o deziluzie: „Nu merg dansurile, asta a fost marea mea deceptie. S-a incercat, pentru ca ma intrebam daca elevii mei s-or prinde sau nu s-or prinde sa danseze dansurile astea hutule.

Imi spuneau colegii din jur: «Mai Nicule, uita-te la ei ca nu traiesc muzica asta. Ei sunt ca robotii.» Nu le-a placut, si, intr- devar, au dreptate sa nu se prinda.

Muzica hutula nu este o muzica de amuzament, de lume. Eu cred ca sunt dansuri ritualice htoniene. Si daca sunt asa, am terminat-o. Au niste nuantari, felul in care bat pamantul te duce cu gandul la ritualurile inchinate Zeitei Mama, primavara, cand bateau pamantul cu batele, cu mainile, ca sa-l trezeasca la viata, sa-l reinvie“.

Vechea limba hutula se pierde si ea, iar Nicolae Macovei are dovezi. A trimis in sat, prin elevii sai, cuvinte vechi, in scopul recunoasterii lor de catre batrani. Foarte putine si-au mai gasit un corespondent in memoria locala. Fiind un grai nescris, hutula este o limba pe cale de disparitie.

„Ca oamenii sa constientizeze ca sunt unici, ei trebuie sa vada. Trebuie pornit ceva, numai asa se schimba mentalitatea.“ Pentru profesor, exemplul ideal este „Minisatul Sfantul Andrei“, un proiect de educare a tinerilor prin promovarea traditiilor romanesti de catre Colegiul National „Andrei Saguna“, din Brasov.

Corespondentul lui local ar fi un minicentru de spiritualitate hutula in care, prin copii, sa se arate vechile valori inca prezente in sanul comunitatii. intunericul isi face loc in casa lipsita de curent electric. „Cel care spera“ nu aprinde nicio lumanare.

Tratatul polon, un studiu serios asupra dialectului hutul, volumele de civilizatie sumeriana, cartile de esperanto, mica biblioteca, toate par ingropate in negura din casa. Focul din soba se stinge, dialogul incremeneste. Pe coltul mesei, langa un notebook fara alimentare, intrevad versurile unor elevi.

In camera mica, mama profesorului adoarme, in timp ce eu imi grabesc plecarea. Coborand valea, recit, ca un refren funerar, ultima strofa dintr-un poem trist semnat de Andreea Felciuc: „Sa-ti mori chiar moartea/frumos si sa te ingropi/ in propriul scrum,/sa renasti din propria-ti/ minciuna, dintr-un gol surd.“

Al noualea film al regizorului Serghei Paradjanov a ignorat orice principiu al realismului socialist din cinematograful sovietic. „Umbrele stramosilor uitati“ este o poveste de dragoste din Carpatii Ucrainei, o ecranizare dramatica, in dialect hutul, a destinului tragic al lui Ivanko, indragostit de Maricika, desi familiile celor doi se urasc de moarte.

Tema indragostitilor veronezi, Romeo si Julieta, este imaginata de Paradjanov in decorul arhaic, traditional al culturii hutule. Imaginile abunda in decoruri locale specifice, sunetul este saturat de notele hutulcii sau de melodii arhaice, personajele sunt conturate respectand tipologia poporului hutul: oameni ai muntelui si ai padurii, pastori, iubitori ai naturii, buni crestini, dar si vrajitori, priceputi vanatori si fierari, aprigi la manie si iubitori pasionati.

Pentru Paradjanov, „Umbrele stramosilor uitati“ aducea doua inceputuri: cel al recunoasterii, de catre critica internationala, a nasterii unui mare talent in cinematografie, precum si adaugarea numelui sau pe lista neagra a celor care refuzau sa se supuna ideologiei sovietice in arta.

S-ar fi dorit dublarea filmului in limba rusa, insa regizorul a refuzat categoric sa se supuna acestor conventii, desi constientiza riscul de a fi intemnitat in gulagul sovietic, fapt devenit realitate dupa zece ani de la lansarea filmului. Misiunea sociala a artei lui Paradjanov era implinita in lacrimile lui Mircea Murga, sculptorul in os de cerb de pe Valea Sulitei: „Noi suntem acolo, limba din film este numai a noastra, am recunoscut de unde venim, am vazut totul.“

Cu emotii, unele scene imi sunt explicate de sotii Murga. in ajunul Craciunului, un pahar de apa si o farfurie cu bucate sunt puse pe pervazul ferestrei, pentru ca sufletele mortilor sa vina sa petreaca alaturi de cei vii („si chiar vin! – imi spune Maria. Le gasesti atinse!“)

Dupa cum aveam sa vad si eu la Izvoarele Sucevei, la inmormantare nu se jeleste. Se mai zice cate o snoava, o gluma, pentru ca, in raport cu biserica, hutulii au reusit sa gaseasca o poteca de mijloc, cu gandul ca probabil Dumnezeu nu se supara daca, intorsi de la slujba, se foloseste in scopuri mai pamantesti si incarcatura spirituala lasata de stramosi, sub forma unei mici vrajitorii sau a unui obicei asemanator, interzis de credinta crestina. Astfel, blestemele hutulilor sau practicile magice sunt amintite si de Paradjanov, acestea fiind explicatia multor gesturi si reactii ale personajelor din film.

As fi fost curios sa vad si impresiile unei clase de elevi hutuli la vizionarea unui film artistic in limba lor nativa. Experimentul nemaiavand loc, din cauza unei anumite frici institutionale a scolii romanesti de a nu face pasi gresiti, Casian Balabasciuc imi da masura unei reactii probabile din partea lor: „Cred ca nu s-ar mai simti asa de atinsi cum s-a simtit generatia dinaintea lor, cea a lui Mircea Murga.

S-au cam taiat legaturile, rada- cinile. Lor li se pare ceva care nu tine de tara lor. Este in alta parte. Este undeva, exista, dar este in alta parte.“ Dupa Paradjanov, aceste radacini sunt in primul rand legatura cu o natura mantuitoare, la sanul careia traim si ale carei idealuri si spirit matern trebuie sa le adulam. Fara sa cunoasca resorturile regizorului armean, Casian Balabasciuc incheie dialogul purtat in jurul „Umbrelor stramosilor uitati“.

La Moldovita, veche asezare hutula, aveam sa aflu ca in anii urmatori ei vor fi altceva, nu vor mai fi ce au fost, pentru ca se schimba mentalitatea, se schimba modul de viata, se schimba folclorul, se schimba tot, sub presiunea globalizarii si mai ales sub cea a banului.

Pentru ca civilizarea nu cunoaste jumatati de masura, criza de identitate a comunitatii hutule este o criza a societatii moderne, este fractura dintre omul contemporan, cu ale carui idealuri doreste sa se confunde hutulul de azi, si fostul om liber al padurii, care a stiut pana recent sa traiasca in pace si respect cu natura. B unicul isi leaga traista de sapa si o salta usor peste umar, pregatit sa coboare valea.

S-a incheiat o zi de munca, este multumit, ogorul lui respira acum. Ma uit in urma si vad soldatii de porumb perfect aliniati. in jurul lor, pirul, mohorul, ridichiora, laptuca, rochita randunicii si marul lupului sunt ofilite si cazute, cu radacinile taiate de lama ascutita. Dar cine sa le mai stie si pentru ce? Cobor si eu. Trecem peste un deal mirosind a flori de camp, soarele e la chindie. Rup un fir de iarba si-l strivesc intre dinti.

Intr-o zi, un fier de plug va intoarce brazdele si aici. Intr-o zi, un camp de porumb, grau, ovaz sau secara se va intinde si aici. Intr-o zi, ne vom aminti doar cum coboram, printre flori de camp, un deal ca acela si striveam fire de iarba intre dinti.



7 Comments

  1. ma numesc andreea ciucico,iar bunicul meu este verisorul acestui tip vasile ciucico.incerc sa gasesc o parte din familia sa.

  2. [quote name=””]ma numesc andreea ciucico,iar bunicul meu este verisorul acestui tip vasile ciucico.incerc sa gasesc o parte din familia sa.[/quote]

    Salut Andreea,

    Imi poti scrie pe adresa [email protected]?
    Te voi ajuta cu mai multe informatii despre Vasile Ciucico.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*