Împărţind Apele

Israelienii se relaxează la Marea Galileei, alimentată de Râul Iordan, care furnizează o treime din apa dulce a Israelului. Din 1967, Israelul a blocat accesul Siriei la malul acestei ape. Foto: Paolo Pellegrin

Sursă de conflict între Israel şi vecinii săi timp de mai multe decenii, Râul Iordan este acum împuţinat de secetă, poluare şi utilizare excesivă. Lupta pentru salvarea lui ar putea deschide o cale către pace?

Deşi e un râu biblic, al cărui nume evocă liniştea divină, nimeni nu-şi închipuie că apa Iordanului ar fi un loc al păcii pe pământ. De la apele învolburate de la izvoare, din preajma pantelor măcinate de războaie ale Muntelui Hermon, şi până la mâzga cafenie şi plină de spumă care ajunge la Marea Moartă, la mai bine de 300 km în aval, Iordanul luptă pentru supravieţuire într-o zonă dură. Apa a fost dintotdeauna preţioasă în această regiune aridă, dar şase ani de secetă şi populaţia în continuă creştere şi-au dat mâna pentru a genera o nouă sursă de conflict între israelieni, palestinieni şi iordanieni, care îşi dispută apa dătătoare de viaţă a râului.

Toate acestea fac cu atât mai remarcabilă o scenă petrecută într-o dimineaţă de iulie din 2009. Însoţiţi de o escortă militară, trei oameni de ştiinţă – un israelian, un palestinian şi un iordanian – stau băgaţi până la genunchi în apa Iordanului. Sunt la aproape 65 km spre sud de Marea Galileei, sub ruinele dezolante ale unui pod bombardat în Războiul de Şase Zile, în iunie 1967. Cercetătorii studiază râul pentru Friends of the Earth (Prietenii pământului) din Orientul Mijlociu (FOEME), un ONG regional dedicat păcii clădite prin proiecte de îngrijire şi ocrotire a mediului.

E o zi toridă, într-o fostă zonă de război, dar dacă aceşti oameni îşi fac griji că ar fi în pericol să capete insolaţie, să fie iz-biţi de o bucată de beton în cădere sau să calce pe o mină de teren dusă în aval de curent, ei îşi ascund bine temerile. „Hei, Samer – spune Sarig Gafny, un ecologist israelian care poartă o pălărie verde, pleoştită –, fii atent la creatura asta!“ Samer Talozi, un tânăr inginer de mediu din Iordania, înalt şi stăpân pe sine, priveşte peste umăr la micuţul nevertebrat pe care colegul lui israelian l-a vârât într-un borcan de sticlă. „E viu! – spune râzând. ăsta clar e un crustaceu dur!“ La câţiva metri distanţă, Banan Al Sheikh, un botanist solid şi prietenos din Cisiordania, păşeşte îngândurat în amonte, fixând cu aparatul foto un copac înflorit, pierdut printre trestii înalte şi alte specii riverane din lungul malului. „Ai grijă pe unde calci, prietene! – strigă Gafny după el. Şi în niciun caz să nu pui piciorul pe o mină care ticăie.“


Pe lângă muniţii ucigaşe, această porţiune din cursul Iordanului – lată cam de vreo 7 m şi adâncă de vreo doi – este atât de poluată, încât orice semn de viaţă acvatică merită aplaudat. Unul dintre motive este apa scăzută: în ultimele cinci decenii, Iordanul şi-a pierdut mai mult de 90% din debitul său normal. În amonte, la Marea Galileei, apele proaspete ale râului sunt deviate prin Apeductul Naţional al Israelului spre oraşele şi fermele ţării, în timp ce barajele construite de Iordania şi Siria îşi revendică o parte din afluenţii râului, în special pentru agricultură. Aşa încât, în prezent, cursul inferior al Iordanului este practic lipsit de apă curată, cărând în schimb o amestecătură toxică de apă salină şi deşeuri lichide, care variază de la apă de canal în stare brută până la scurgeri de irigaţii, hrănind vena râului ca o perfuzie tulbure de sânge bolnav.

Conform cercetătorilor de la Universitatea Statului Oregon, dintre cele 37 de conflicte militare care s-au produs din 1950 încoace din cauza apei, 32 s-au derulat în Orientul Mijlociu; în 30 dintre acestea au fost implicaţi Israelul şi vecinii săi arabi. Toate provocate practic de Râul Iordan şi afluenţii săi, care aprovizionează milioane de oameni cu apă pentru băut, spălat şi irigaţii.

Conflictele armate provocate de Iordan datează încă de la înfiinţarea statului Israel, în 1948, odată cu recunoaşterea faptului că sursele de apă necesare pentru aprovizionarea ţării erau situate în afara graniţelor. Supravieţuirea Israelului depindea de Râul Iordan, care-şi avea izvoarele în Siria şi Liban, se vărsa în Marea Galileei şi îşi primea afluenţii din ţările învecinate.

Vecinii Israelului se confruntă cu o situaţie asemănătoare. Şi supravieţuirea lor este în joc – ceea ce face ca graniţa dintre război şi pace să fie într-adevăr foarte nesigură. În anii 1960, atacurile aeriene israeliene, după ce Siria a încercat să devieze Râul Baniyas (un izvor al Iordanului pe Înălţimile Golan), împreună cu atacurile arabe asupra proiectului Apeductului Naţional al Israelului au aprins fitilul Războiului de Şase Zile. Israelul şi Iordania au ajuns la un pas de război din cauza unei limbi de nisip din Râul Yarmuk, în 1979. Iar în 2002, Israelul a ameninţat să bombardeze staţiile de pompare pentru agricultură de pe Hasbani, un alt izvor, în partea de sud a Libanului.

Totuşi luptele pentru apă au condus şi la dialog. „Există puţine surse importante de apă care să nu traverseze una sau mai multe graniţe politice – spune Gidon Bromberg, codirectorul israelian al Prietenilor Pământului din Orientul Mijlociu. Astfel se creează o interdependenţă naturală între ţări.“ Împărţirea resurselor ar putea fi de fapt calea către pace – spune Bromberg –, fiindcă îi obligă pe oameni să coopereze. În anii 1970, de pildă, Iordania şi Israelul au căzut de acord asupra modului de împărţire corectă a apei chiar în momente când, oficial, cele două ţări se aflau în război. Iar cooperarea dintre israelieni şi palestinieni în problema apei a continuat chiar şi atunci când alte aspecte ale procesului de pace s-au izbit de un zid.

„Pare o contradicţie în termeni, dar apa este prea importantă ca să ne războim pentru ea – spune Chuck Lawson, fost oficial al SUA care a lucrat la subiectele legate de apă în problema israeliano-palestiniană, în anii 1990. Indiferent de situaţia politică, oamenii au nevoie de apă, iar asta reprezintă o motivaţie enormă pentru a lămuri lucrurile.“

Într-o zi din aprilie 2009, Bromberg m-a condus la izvorul natural care aprovizionează cu apă Auja, un sat palestinian cu 4.500 de locuitori, căţărat pe nişte coline golaşe, la câţiva kilometri spre vest de Iordan, în apropiere de Ierihon. Alimentat de ploile iernii, izvorul curgea dintr-o mică oază presărată cu bolovani, iar noi am mers de-a lungul jgheabului îngust de beton care duce apa în sat, la câţiva kilometri distanţă. „Auja depinde în totalitate de această apă pentru agricultură – mi-a spus Bromberg. Cât de curând, acest izvor va seca, iar atunci nu va mai fi pic de apă pentru culturi.“

Parţial idealist, parţial activ politic, Bromberg s-a născut în Israel şi a crescut în Australia, apoi s-a întors în Israel în 1988, pentru a pune umărul la instaurarea păcii în regiune. Provocându-şi propria ţară să împartă apa cu celelalte în mod echitabil, Bromberg a scos din pepeni politicienii israelieni duri, care consideră apa o chestiune de securitate naţională – şi o resursă care trebuie păzită cu străşnicie.

De la ocuparea Cisiordaniei în 1967, Israelul a construit câteva zeci de aşezări în valea Iordanului, pe lângă cele aproximativ 120 ridicate în acest teritoriu. Apa coloniştilor este asigurată de Mekorot, autoritatea naţională pentru apă a Israelului, care a forat 42 de puţuri de adâncime în Cisiordania, în principal pentru a aproviziona oraşele israeliene. (Conform unui raport din 2009 al Băncii Mondiale, israelienii folosesc de patru ori mai multă apă pe cap de locuitor decât palestinienii – o mare parte din ea pentru agricultură. Israelul contestă această afirmaţie, susţinând că, de fapt, cetăţenii săi folosesc doar de două ori mai multă apă şi o conservă mai bine.) În orice caz, aşezările israeliene din Cisiordania primesc suficientă apă ca să-şi umple piscinele, să-şi ude peluzele şi să-şi irige numeroasele ogoare şi sere.

Prin contrast, palestinienii din Cisiordania, aflaţi sub regim militar israelian, au fost în mare parte împiedicaţi să-şi sape propriile puţuri de adâncime şi nevoiţi să-şi limiteze accesul la apă, folosind doar puţuri de mică adâncime, izvoare naturale şi apa ploilor, care se evaporă rapid în aerul uscat al deşertului. Când aceste surse seacă pe timp de vară – spune Bromberg –, palestinienii din Auja nu au altă soluţie decât să-şi procure apa de la Israel, cu aproximativ 1 $ metrul cub – de fapt, îşi răscumpără apa scoasă de sub ei de pompele Mekorotului, care coboară nivelul pânzei de apă freatică şi afectează izvoarele şi puţurile palestiniene.

Urmând împreună cu Bromberg izvorul din Auja spre est, am trecut pe lângă un complex de pompe şi conducte protejate de un gard din sârmă ghimpată – un puţ Mekorot, săpat la 600 m adâncime pentru a se alimenta direct din acvifer. „Conducte albe şi albastre – a spus Bromberg. Aşa arată furtul de apă în partea asta a lumii.“

Negociatorul-şef al Israelului în problema apei, Noah Kinnarti, nu este de acord. Apele subterane nu cunosc graniţe – spune el, subliniind că şi israelienii trebuie să cumpere apa pe care o folosesc. „Palestinienii cred că toate ploile care cad în Cisiordania le aparţin – mi-a spus el, la kibbutzul său din apropierea Mării Galileei. În cadrul tratativelor de la Oslo, am căzut de acord să împărţim apa asta. Doar că ei nu se pot hotărî să acţioneze împreună pentru a o face.“

FOEME a început să abordeze aceste chestiuni dure în 2001, într-o perioadă de intense violenţe palestiniano-israeliene. Dar, concentrân-du-se în primul rând asupra unor modalităţi de a îmbunătăţi calitatea apei, ONG-ul şi-a mobilizat susţinători şi le-a câştigat încrederea prin programul său Buni Vecini pentru Apă, o iniţiativă locală larg răspândită. De asemenea, încearcă să stabilească un parc al păcii iordaniano-israeliene pe o insulă din mijlocul cursului apei. Şi – poate cel mai important aspect – face presiuni ca guvernele să se ridice la înălţimea comitetelor de împărţire a apei, incluse în acordurile de pace din regiune, urmărind să facă din Râul Iordan un model pentru genul de cooperare care ar împiedica izbucnirea altor războaie din pricina apei.

„Oamenii din toată lumea asociază Râul Iordan cu pacea – spune Munqeth Mehyar, codirectorul FOEME în Iordania. Noi doar îl ajutăm să se ridice la înălţimea reputaţiei sale.“ Când m-am întors la Auja, la începutul lui mai, izvorul ei abia mai picura, lăsând satul uscat ca un pumn de pudră de talc. Câmpurile se întindeau goale şi secătuite în jur, iar pe singura porţiune de teren plat din Auja, băieţii jucau fotbal într-un nor învârtejit de praf, pe care îl ridicau singuri, fugărind o minge de piele veche, roasă până ajunsese moale ca o cârpă.

M-am oprit la casa unui fermier mai în vârstă, pe nume Muhammad Salama. „N-a mai curs apă curentă în casă de cinci săptămâni – a spus Salama. Aşa că acum trebuie să cumpăr zilnic câte o cisternă de apă de la Mekorot, ca să-mi aprovizionez familia şi să-mi adăp oile, caprele şi caii.“ În plus, mai trebuie să cumpere şi hrană pentru animale, fiindcă nu există apă cu care să irige culturile. Ca să acopere aceste costuri, îşi vinde din animale, iar fiii lui şi-au găsit de lucru într-o aşezare israeliană, unde au grijă de roşiile, pepenii galbeni şi celelalte culturi irigate din acviferul la care fermierii palestinieni nu au acces. „Ce putem face? – m-a întrebat el, turnându-mi un pahar de apă de la Mekorot, dintr-o sticlă de plastic. Nu e cinstit, dar nu avem puterea să facem nimic împotriva acestei situaţii.“

Era o zi senină şi, de la fereastra lui din faţă, puteam vedea în celălalt capăt al văii pârjolite, cafenii, până la linia subţire de vegetaţie verde-cenuşie care marca albia Iordanului. O clipă, apa râului chiar a părut să fie la îndemână. „Dar ca să ajung acolo, ar trebui să sar peste un gard electric, să străbat un câmp minat şi să mă lupt cu armata israeliană – a spus Salama. Ar trebui să încep un război pentru apă!“

Text: Don Belt

Articol publicat în ediția din aprilie 2010 a revistei National Geographic România



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*