Zeii Pacatului

La o mănăstire colonială din Ciudad de Mexico, tinerii poartă statui ale Sfântului Iuda. Pe măsură ce violenţele legate de droguri cresc, creşte şi nevoia de a găsi speranţă la sfântul cauzelor disperate. Foto: Shaul Schwarz

În Mexic, realităţile dure ale vieţii au creat sfinţi profani, care stau acum alături de icoane.

Deţinutul cunoscut sub numele de El Niño, sau Piciul, a fost închis la Centrul pentru Aplicarea Consecinţelor Legale ale Infracţionalităţii în urmă cu nouă ani şi jumătate. Înalt şi greoi, cu un zâmbet tâmp, copilăros, pare că n-a crescut deloc, deşi amintirea faptelor sale ar încărunţi pe oricine. Abandonat de tată la şapte ani şi crescut de bunicii din partea mamei, avea 20 de ani când a comis crima care l-a aruncat în această închisoare din partea de nord a Mexicului. Amicul lui, Antonio, îmbrăcat îngrijit, ager, iute şi cu ochi mari, a fost băgat în aceeaşi celulă, fiind acuzat de răpire. „Suntem prieteni de atunci“ – spune unul, iar celălalt încuviinţează. Nu se ştie când va pleca din închisoare, dar El Niño are motive să se simtă optimist: are un protector care – crede el – i-a împiedicat pe gardieni să descopere asupra lui câteva obiecte strict interzise, care i-ar fi putut mări pedeapsa cu zeci de ani.
„Gardienii nu au văzut nimic, deşi erau în faţa lor“ – spune el. Această fiinţă supranaturală îl veghează când duşmanii sunt prin preajmă – şi ea e acolo, după cum depune mărturie şi Antonio, când toţi cei pe care îi credeai prieteni ţi-au uitat până şi numele şi eşti lăsat, cum zice proverbul mexican, fără măcar un câine care să te latre.
Această făcătoare de minuni, această ocrotitoare a celor mai neajutoraţi şi mai răi dintre păcătoşi este La Santa Muerte, Sfânta Moarte.
Ea e doar unul dintre numeroasele simboluri supranaturale către care se îndreaptă mexicanii de când ţara le-a fost copleşită de toate greutăţile posibile – secetă, o epidemie de gripă porcină, urmată în scurt timp de prăbuşirea turismului, secătuirea rezervelor de petrol, care este principalul export, un dezastru economic şi, peste toate, blestemul comerţului cu droguri, cu violenţele sale oribile şi larg mediatizate. Cu toate că numărul omuciderilor din Mexic a scăzut constant în ultimele două decenii, infracţiunile comise de comercianţii de droguri sunt hidoase şi au dat peste cap statul de drept în asemenea măsură, încât mexicanii de rând se întreabă dacă nu cumva las mafias nu au câştigat deja războiul împotriva statului mexican.
„Presiunile emoţionale, dificultatea vieţii într-o perioadă de criză i-au determinat pe oameni să caute personaje simbolice care îi pot ajuta să înfrunte pericolul“ – spune José Luis González, profesor la Şcoala Naţională de Antropologie şi Istorie din Mexic, specializat în religii populare. Printre personajele care ajută sunt zeităţi afro cubaneze ce şi-au găsit aici un nou cămin şi nelegiuiţi transformaţi în făcători de minuni, cum este legendarul bandit din Mexicul nordic Jesús Malverde.
Chiar şi sfinţii din Noul Testament sunt reciclaţi, pentru a obţine nu mântuirea, ci succesul. În acest univers spiritual în expansiune, venerarea unui schelet în robă şi cu o coasă pe umăr – La Santa Muerte – este poate fenomenul cu cea mai rapidă dezvoltare şi, cel puţin la prima vedere, cel mai extravagant. „Dacă analizezi din perspectiva unei ţări care în ultimii zece ani a devenit periculos de familiară cu moartea, observi că acest schelet este o referire simbolică, clară şi foarte concretă, la situaţia actuală“ – spune González.
Până de curând necunoscut majorităţii mexicanilor, acest simbol al morţii seamănă cu reprezentările medievale ale îngerului morţii, dar este fundamental diferit de scheletele caricaturale expuse de Ziua Morţilor – când răposaţii se întorc să petreacă împreună cu cei vii câteva ore de aducere aminte. Altarele Sfintei Morţi se găsesc acum în tot Mexicul, la colţul străzii şi în casele săracilor. Femeile şi bărbaţii o venerează deopotrivă. În inima capitalei mexicane, într-un cartier care a fost dintotdeauna dur şi sfidător, Enriqueta Romero conduce o rugăciune în onoarea scheletului în prima zi a fiecărei luni. Neînduplecată, spurcată la gură, dar în acelaşi timp maternă, Romero a fost printre primii şi cei mai eficienţi propagatori ai unui cult despre care unii cred că a început în oraşele din Golful Mexic, dar acum acoperă un teritoriu larg în toată ţara. Şi în California şi America Centrală tinerii aprind lumânări pentru La Santa Muerte şi îşi tatuează pe piele imaginea ei în dimensiuni de la mici la foarte mari. Acum câţiva ani, Ministerul de Interne a anulat înregistrarea cultului La Santa Muerte ca religie legală, dar fără niciun efect. Chioşcurile de ziare vând filme educative care arată cum să te rogi sfintei şi chiar intelectualii şic încep să spună că noua credinţă este muy auténtico.   
Nu doar criza, ci şi genul de probleme cu care se confruntă oamenii au alimentat dezvoltarea credinţelor. Să zicem, de pildă, că locuieşti într-unul dintre oraşele de lângă graniţă controlate de traficul de droguri, că mitralierele răsună în fiecare noapte şi că stai cu frica-n sân de gloanţe rătăcite. Nu e logic să te rogi cuiva precum sfântul drogurilor, Jesús Malverde, pe care îl venerează traficanţii? Mexicanii care păstrează o legătură strânsă cu biserica catolică ar putea apela în schimb la Sf. Iuda Tadeu. Într-o epocă în care situaţiile ingrate abundă, el cunoaşte o creştere a popularităţii comparabilă doar cu cea a Santei Muerte, poate deoarece catolicii îl recunosc drept sfântul cauzelor pierdute.

Acum cincisprezece ani, un bărbat cu pielea arsă de soare, pe nume Daniel Bucio, s-a rugat primul Sfântului Iuda şi acum şase ani – spune el – sfântul i-a răspuns la rugăciuni şi a scăpat-o pe mama lui de o boală lungă şi dureroasă. Acum Bucio vine în fiecare lună la o biserică povârnită din era colonială, numită San Hipólito şi aflată chiar în spatele principalului culoar turistic din Ciudad de Mexico; aici, el se închină statuii făcătoare de minuni a Sfântului Iuda, care a fost donată bisericii în urmă cu vreo 30 de ani. (Istoricii comerţului cu droguri ar putea fi miraţi de o coincidenţă: tot în urmă cu 30 de ani, traficanţii din Medellín, Columbia, cunoscuţi pentru devotamentul lor faţă de Sf. Iuda, au stabilit pentru prima oară relaţii comerciale cu omologii lor mexicani.) Ziua Sfântului Iuda este pe 28 octombrie şi mii de adepţi vin să i se roage în data de 28 a fiecărei luni. În parohie se ţin şaisprezece slujbe din zori până seara, iar credincioşii se târăsc în genunchi până la statuia sfântului, rugându-se pentru ajutor, protecţie şi supravieţuire. Mulţimile sunt atât de mari, încât poliţia trebuie să închidă mai multe benzi de circulaţie din faţa bisericii.    
Lui Daniel Bucio îi plac aceste romerías, sărbători religioase cu mulţimi care se înghesuie, cu mâncare pe stradă şi cu parada nesfârşită a statuilor Sfântului Iuda – unele mari cât poate duce un om, altele mici, dar fantastic decorate, cum este a lui, care, respectând vechea tradiţie religioasă din oraşul lui natal, este îmbrăcată într-un veşmânt strălucitor, lung până la glezne, şi poartă podoaba de pene a împăraţilor azteci. În ultimii ani însă plăcerea pelerinajului lunar i-a fost stricată de numărul din ce în ce mai mare de tineri cu feţe serioase, cu tatuaje şi lanţuri, care vin în grupuri şi se îmbulzesc prin mulţime, schimbând de multe ori în tranzacţii rapide un fel de bomboane învelite în hârtie. Bucio crede că ştie cu ce se ocupă.     
„Din păcate, mulţi dintre puştii ăştia au început să vină aici – spune el. Mânjesc numele Domnului şi pe al Sfântului Iuda, care nu au nicio legătură cu traficul de droguri. Dacă toţi cei care vin aici ar face-o cu pioşenie, nu am vedea genul ăsta de oameni.“
Părintele Jesús García, un călugăr mic şi vesel din Ordinul Claretian, care oficiază multe dintre slujbele dedicate Sfântului Iuda, îşi dă seama că vin să se roage aici unii oameni care speră să obţină câştiguri mari şi rapide. Dar se străduieşte să arate că noul devotament faţă de Sf. Iuda cuprinde toate clasele sociale şi profesiile. „Deunăzi a venit un politician ca să-l ajut să se roage pentru câştigarea alegerilor. Închipuiţi-vă! – exclamă el amuzat, respingând ideea că Sf. Iuda ar putea fi un sfânt al drogurilor. Se spune că atunci când statuia îl reprezintă pe San Juditas cu toiagul în mâna stângă înseamnă că lucrează pentru traficanţii de droguri şi prostii de genul ăsta.“ Părintele Jesús preferă să se concentreze asupra numeroşilor credincioşi noi cu adevărat pioşi.     
Aparent, traficanţii sunt singurii care nu au motive de disperare în criza care îi obsedează pe compatrioţii lor. Traficanţii mexicani, care se află în locul ideal pentru a transporta aproape toată cocaina consumată la nord de graniţă, cultivă şi introduc ilegal o mare parte din marijuana şi un procent tot mai mare dintre stimulentele chimice dorite de consumatorii din SUA. Folosesc violenţa ca pe o modalitate de comunicare deosebit de eficientă, desfigurându-şi îngrozitor victimele şi expunându-le cadavrele în văzul tuturor, ca să ştie toţi cât de puternici sunt baronii drogurilor şi să se teamă de ei.  
Cândva un grup restrâns de săteni legaţi prin relaţii de familie, primii traficanţi proveneau în cea mai mare parte din micul stat Sinaloa, din partea de nord a Mexicului. Înghesuit între Golful Californiei şi Munţii Sierra Madre Occidental, la cel puţin 480 km de graniţa cu SUA, o zonă preponderent agricolă şi săracă, Sinaloa era locul ideal pentru un comerţ clandestin care să aprovizioneze SUA. Operaţiunile iniţiale erau limitate în general la cultivarea marijuanei în munţi sau la cumpărarea ei de la alţi cultivatori de pe coasta pacifică, apoi la introducerea ei clandestină în SUA, cu profit. Zeci de ani, afacerile au avut un volum relativ scăzut şi riscuri mici, iar violenţa era limitată la lumea drogurilor.
În anii ’70, guvernul mexican, în coordonare cu SUA, a condus o serie de ofensive împotriva traficanţilor din Sinaloa. Era ca şi cum ar fi încercat să scape de un virus introducându-l în circulaţia sangvină. Câţiva „pioni“ din reţea au fost închişi sau ucişi, dar majoritatea şefilor au scăpat nevătămaţi şi au început operaţiuni în statele învecinate şi în oraşele mari de lângă graniţa dintre SUA şi Mexic. Cu fiecare nouă ofensivă militară, traficanţii se mutau într-o nouă regiune şi deveneau mai puternici. Pe măsură ce creştea miza, creşteau şi armamentul şi numărul traficanţilor, iar în fiecare oraş şi regiune nouă corupeau alţi politicieni şi poliţişti. Comerţul cu droguri în sine nu putea fi oprit, deoarece funcţiona după o formulă perfectă: se vând mărfuri ilegale cu un profit uriaş unor consumatori cu bani şi se recrutează forţa de muncă în principal dintre tinerii fără bani şi fără viitor, care sunt disperaţi să se îmbrace bine, să facă pe durii şi să se simtă puternici. În anii ’80 era deja instalată o nouă ordine. Baronii drogurilor controlau lumea interlopă şi membri importanţi ai forţelor de securitate în oraşe precum Guadalajara, Tijuana şi Juárez. Într-un aranjament nesigur de menţinere a păcii, care a durat totuşi ani de zile, baronii drogurilor au împărţit oraşele, fiecare fiind repartizat unei anumite familii.   
În anii ’90, pacea şubredă dintre familiile din Sinaloa s-a spulberat. S-au luptat între ele pentru controlul asupra principalelor puncte de tranzit de la graniţă şi apoi au început să lupte ba pentru, ba contra unui nou grup de traficanţi fără legături cu Sinaloa. Acesta era autointitulatul Cartel del Golfo, din statul Tamaulipas, de pe coasta Golfului. Din acest grup s-au desprins Zetas, o bandă de militari corupţi, pregătiţi iniţial ca forţe de elită antidrog. În septembrie 2006, când un grup de bărbaţi îmbrăcaţi în negru au intrat într-o discotecă din statul Michoacán şi au aruncat pe jos conţinutul unei pungi de gunoi, mexicanii de rând au văzut primul indiciu despre cât de brutală avea să devină violenţa legată de droguri. Din pungă s-au rostogolit cinci capete retezate.    
Sosise noua eră, iar pionii din războaiele tot mai intense ale drogurilor, în faţa perspectivei unei morţi atât de teribile, au ajuns să ceară protecţie tot morţii înseşi. Mitul lui Jesús Malverde – primul sfânt al drogurilor – s-a răspândit dincolo de graniţele statului Sinaloa în timpul primelor campanii antidrog. Potrivit legendei, Malverde a fost un bandit din secolul al XIX-lea care fura de la bogaţi şi dădea săracilor, a fost spânzurat pentru păcatele lui şi apoi a făcut miracole de dincolo de mormânt. Cultul lui a început în anii ’70, după ce un fost vânzător stradal, Eligio González, a început să i se roage. Copilul lui González, Jesús, relaxat, dar fără niciun zâmbet, mi-a spus povestea miracolului stând în faţa altarului lui Malverde din Culiacán. Eligio lucra ca şofer în 1976 când a fost înjunghiat şi împuşcat într-un jaf armat şi lăsat să moară. S-a rugat lui Malverde, al cărui unic monument era pe atunci un morman de pietre, unde se presupunea că e îngropat, promiţând să-i ridice un altar dacă haiducul sfânt îi va salva viaţa. Când a supravieţuit, s-a ţinut de cuvânt.   
Se pare că González a înţeles că oamenii pot percepe adevărata importanţă a lui Malverde numai dacă au o imagine la care să se închine, dar, din păcate, nu exista nicio fotografie a lui – şi, de fapt, nicio dovadă că ar fi trăit vreodată. În anii ’80, González i-a cerut unui meşteşugar din cartier să creeze un bust din ghips: „Fă-l să semene puţin cu Pedro Infante şi puţin cu Carlos Mariscal“, Infante fiind o vedetă de film din Sinaloa, iar Mariscal – un politician local.

Altarul lui Malverde este un templu improvizat din cărămizi de zgură, aflat chiar în faţa guvernului statului Sinaloa, iar zidurile sale verzi sunt acoperite, în interior şi în exterior, cu mărturii lăsate de credincioşi. Bustul din ghips este păstrat cu sfinţenie într-o vitrină de sticlă şi înconjurat de zeci de buchete de flori, majoritatea din plastic. Multe dintre fotografiile şi plăcile gravate din jur înfăţişează o plantă de marijuana sau „cornul caprei“, adică un AK-47. Nu contestă nimeni statutul de sfânt al drogurilor al lui Malverde – în Sinaloa se ştie că atunci când un traficant important vrea să se roage, strada este închisă pentru ca acesta să se poată reculege. Dar, după cum explica administratorul închisorii Culiácan, Malverde este acum atât de popular în rândul tuturor categoriilor sociale, încât este mai mult un simbol al identităţii.
În Ciudad de Mexico, directorul penitenciarelor refuză accesul reporterilor care nu vor să semneze o declaraţie în care promit că nu vor scrie „propagandă“ în favoarea cultului La Santa Muerte. La Centrul pentru Aplicarea Consecinţelor Legale ale Infracţionalităţii, în schimb, directorul închisorii mă lasă să vorbesc cu unii dintre prizonieri despre credinţa lor fără a-mi pune condiţii. Escortată de gardienii închisorii pe lângă o serie de puncte de trecere şi coridoare, sunt surprinsă să ajung într-un coridor lung în aer liber al cărui perete din stânga a fost decorat cu imagini vesele din desene animate cu Albă ca Zăpada, Canarul Tweety, SpongeBob Pantaloni Pătraţi şi altele. Acestea au fost pictate la cererea deţinuţilor – explică un gardian –, pentru ca, atunci când vin să petreacă vacanţele cu taţii lor, copiii să se simtă mai puţin înspăimântaţi. În faţa peretelui cu eroi de animaţie se află un gard înalt de sârmă şi, în spatele lui, câteva hangare înconjurate de iarbă şi chiar câţiva copaci.
Aici scrie Antonio – cel acuzat de răpire – corridos, sau cântece de haiducie, dintre care câteva au fost înregistrate. Şi tot aici El Niño, ucigaşul condamnat, înfige ace în catifea neagră şi ţese în jurul lor modele viu colorate pentru a încadra imagini decupate cu Fecioara din Guadalupe, Isus Hristos şi La Santa Muerte. A auzit prima oară de Sfânta Moarte la televizor, ceea ce ar putea părea o sursă ciudată pentru o astfel de revelaţie spirituală, dar a fost calea ce i s-a deschis în spatele gratiilor. Acum nimic nu-i poate risipi credinţa în noua sa protectoare.    
Vorbim la umbra unui copac din curtea închisorii, o parte dintre noi aşezaţi la o masă şubredă, pe care câţiva deţinuţi au scos-o afară şi au curăţat-o cu grijă. Alţi deţinuţi, care iniţial ne înconjuraseră ameninţător, stau în sfârşit liniştiţi, aprobând din cap în timp ce Antonio explică de ce La Santa Muerte exercită o atracţie atât de puternică: „La Muerte e întotdeauna lângă tine – chiar dacă e numai cât un timbru poştal pe care îl pui deasupra patului, ştii că n-o să se mişte de acolo şi că nu te va părăsi niciodată.“
Mama adoptivă i-a spus lui El Niño că, dacă va ieşi vreodată din închisoare, nu vrea să-l vadă şi nu vrea nici ca fiica lui să-l vadă vreodată. Dar, spre deosebire de familie, La Muerte are nevoie de el: „Dacă îi promiţi o floare albă şi nu i-o aduci, te simţi rău – spune el. Ea plânge şi te face să te simţi rău.“ De aceea, promisiunile pe care i le face ei le respectă.
Se apropie miezul zilei şi căldura creşte cu repeziciune. Bărbaţii îşi dau ghiont şi unul se duce să aducă apă într-o cană de plastic crăpată, pe care o oferă cu neaşteptată amabilitate neobişnuitului oaspete. Întreb despre zvonurile care spun că ritualurile pentru La Santa – Santissima, Slăbuţa, Copila Albă – presupun folosirea de sânge sau chiar sacrificiu uman. Un prizonier dintr-o altă închisoare, unde condiţiile erau infinit mai rele, îmi spusese că era adevărat.    
El Niño şi Antonio spun doar că La Santa Muerte îţi va asculta rugăciunile – dar numai în schimbul unei plăţi, iar acea plată trebuie să fie proporţională cu miracolul cerut; pedeapsa pentru neplata datoriei faţă de ea este îngrozitoare.
Am vorbit o vreme şi, în ciuda temperaturii care probabil le transformă celulele în cuptoare, deschiderea închisorii, iarba, copacii, chiar şi felul camaraderesc în care deţinuţii îl tratează pe gardianul de serviciu au ceva care face ca locul să pară aproape plăcut. („Petrece aici 12 ore pe zi – spune Antonio. E la fel de prizonier ca şi noi.“)
Pe măsură ce oamenii se relaxează, purtarea lor curtenitoare te face să-ţi poţi imagina chiar că n-ar fi vinovaţi de crime oribile, că această credinţă a lor în La Santa Muerte este doar o chestiune de preferinţă şi nu e născută dintr-o nevoie disperată. Apoi îl întreb pe El Niño dacă el speră că va duce o viaţă normală după eliberare.
Faţa i se deformează într-un zâmbet amar. „După tot ce am făcut? – spune el. Or să fie oameni care o să mă aştepte să mă omoare în clipa în care ies pe poartă.“ Ne strângem mâinile; el şi Antonio îmi mulţumesc că le-am dat ocazia să vorbească. Mă întorc la celălalt Mexic, unde speranţa necesită şi multă credinţă.

Text: Alma Guillermoprieto

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2010)

Galerie de imagini:



1 Comment

  1. Caut cu disperare sa achizitionez un lantisor cu sfantul iuda sfantul cauzelor pierdute va rog daca sti un site sau imi puteti da vreun sfant sau idee .ve multumesc

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*