Lupta pentru esenţa kung fu

În umbra legendarului Templu Shaolin, din China, discipolii unui maestru kung fu dau piept cu lumea în schimbare a artelor marţiale.

MAESTRUL şi-a petrecut ultima zi din viaţă înfăşurat într-o pătură multicoloră cusută de soţie; respiraţia lui hârâită şi inegală umplea micul dormitor. Pe parcursul zilei răcoroase de primăvară, în oraşul Yanshi, la poalele Munţilor Song, sosise un val de vizitatori care voiau să-i aducă un ultim omagiu celui care îi învăţase kung fu, Yang Guiwu, aflat pe patul de moarte.
Unii purtau robe de călugări şi rosteau binecuvântări la intrarea în căsuţa de cărămidă. Alţii purtau blugi şi pantofi de piele şi îşi stingeau ţigările la uşă. Soţia maestrului, cu părul alb pieptănat îngrijit, îl apuca de umeri pe fiecare nou venit ca pe un fiu şi îl conducea prin bucătărie, pe lângă plita cu cărbuni, lângă rudele şi ceilalţi discipoli adunaţi la căpătâiul soţului ei.
Soţia s-a aplecat spre silueta acoperită pentru a anunţa un oaspete, ultimul discipol acceptat de maestru în familia sa kung fu, cu 15 ani în urmă: „E Hu Zhengsheng“ – a spus ea. În trening Nike şi papuci tradiţionali de pânză, Hu, acum un bărbat solid de 33 de ani, s-a aplecat peste trupul împuţinat.
„Shifu“ – a spus el încet, respectuos, folosind cuvântul mandarin pentru „învăţător“. „Mă auzi?“ Pleoapele bătrânului, palide şi subţiri ca hârtia de orez, au tremurat. O clipă, pupilele au părut să se concentreze pe faţa tânărului, apoi au trecut mai departe.
Maestrul îi povestise adesea lui Hu despre visele în care îl vizitau strămoşii săi într-ale artelor marţiale, călugării morţi de mult din Templul Shaolin. Îi aduceau înţelepciunea adunată de secole de bărbaţii ale căror picioare uzaseră dalele din sala de antrenament a templului şi ale căror oase erau îngropate în Pădurea Pagodei, chiar lângă zidurile templului. Erau călugării care-şi închinaseră viaţa perfecţionării unor stiluri kung fu cu nume precum Pumnul Florii de Prun sau Palma Raţei Mandarine, fiecare o simfonie de mişcări fizice, cu variaţii peste variaţii, care împingeau muşchii şi oasele până la limită. Unii ar spune chiar că dincolo de limită. Poate – se gândea Hu – strămoşii aceia erau adunaţi acum lângă maestru.
Cei mai avansaţi discipoli observau ironia faptului că plămânii bătrânului maestru îl trădau la sfârşit. El ar fi fost de acord cu această întoarcere a roţii vieţii, o lecţie finală de umilinţă pentru cel care-i învăţase că respiraţia e esenţială pentru a stăpâni chi, forţa vitală.
Era primul lucru pe care-l preda: inspiră prin buric, expiră pe nas. Egal, controlat, în armonie cu bătăile inimii şi cu ritmurile celorlalte organe. A învăţa cum să respiri corect – le spunea el – e primul pas pe dificilul drum spre izvorul puterii chi şi, astfel, spre una dintre uşile ascunse ale universului. Acum, cu sau fără spirite nevăzute lângă el, Yang Guiwu stătea în faţa altei uşi ascunse a universului. Discipolii îi ascultau respiraţia, ca să vadă dacă încerca să-şi adune forţa vitală pentru călătoria ce urma.

La vreo 20 de kilometri de locul în care zăcea maestrul, într-o vale dincolo de Munţii Song, autobuzele turistice se pregătesc să-şi descarce povara zilnică de vizitatori la Templul Shaolin. Vin din toată Republica Populară Chineză – soldaţi în uniformă aflaţi în permisie, afacerişti în deplasare de plăcere, pensionari în excursii organizate, cupluri tinere cu copii curioşi, care, cu nerăbdare exuberantă, seceră aerul cu lovituri de picioare şi braţe –, toţi dornici să vadă sursa celei mai mari legende kung fu a Chinei.
Aici, potrivit mitologiei populare, un mistic indian din secolul al V-lea i-a învăţat pe călugării din noul Templu Shaolin o serie de exerciţii, sau forme, care imitau mişcările animalelor. Călugării au adaptat formele pentru autoapărare, iar mai târziu pentru război. Urmaşii lor au perfecţionat aceste „arte marţiale“ şi, în următoarele 14 secole, le-au folosit în nenumărate lupte – pentru a se opune despoţilor, a înăbuşi răscoale sau a respinge invadatori. O mare parte dintre fapte sunt însemnate pe tăbliţele de piatră din templu şi înflorite în romane încă din vremea dinastiei Ming.
Învăţaţii spun că astea sunt poveşti presărate cu părticele de adevăr. Artele marţiale practicate cu mâinile goale existau în China cu mult înainte de secolul al V-lea, aduse probabil la Shaolin de foşti soldaţi în căutare de adăpost. Într-o mare parte din istoria lui, templul a fost în principal un domeniu bogat, cu o armată particulară bine antrenată. Cu cât mai mult luptau călugării, cu atât mai pricepuţi deveneau şi cu atât le creştea faima. Dar nu erau de neînfrânt. Templul a fost jefuit de mai multe ori de-a lungul timpului. Cea mai devastatoare lovitură a venit în 1928, când o căpetenie răzbunătoare a ars o mare parte din templu, inclusiv biblioteca. Au fost distruse secole întregi de pergamente în care se detaliau teoria şi pregătirea kung fu, precum şi tratate de medicină chineză şi scrieri budiste – practic, sufletul templului –, iar moştenirea kung fu Shaolin a rămas să fie transmisă de la maestru la discipol, prin oameni ca Yang Guiwu.
Astăzi însă administratorii templului par mai interesaţi de crearea unui brand comercial, decât de reînvierea sufletului său de altădată. În deceniul trecut, abatele Shi Yongxin, 45 de ani, a construit un imperiu financiar internaţional – cu turnee de spectacole kung fu, proiecte de film şi televiziune, un magazin online de ceaiuri şi săpunuri marca Shaolin – şi a creat o franciză de temple Shaolin în străinătate, dintre care unul într-o staţiune de golf australiană. Mai mult, numeroşii vânzători din templu – cu capetele rase şi în robe – recunosc că nu sunt călugări, ci angajaţi să joace un rol.
La un ceai în biroul lui din templu, Yongxin argumentează calm că toate eforturile acestea promovează budismul. „Facem cât mai mulţi oameni să afle despre budismul zen“ – spune el. Are fălcile uşor lăsate, ochii trişti şi darul politicianului de a lăsa impresia că e convins de ceea ce spune.
„Înregistrând marca Shaolin în alte ţări, promovând cultura tradiţională Shaolin, inclusiv kung fu, contribuim la o mai bună cunoaştere şi credinţă în budismul zen peste hotare.“
E un argument pe care l-a prezentat de multe ori în presa chineză şi în cea străină; nu este primul abate criticat pentru faptul că în Shaolin averea a devenit mai importantă decât iluminarea. Un magistrat din secolul al XVII-lea critica „reşedinţele elegante şi mobilierul splendid“ de la templu. Dar, fie că duce la răspândirea credinţei sau la sporirea profitului, Templul Shaolin a generat o incontestabilă renaştere kung fu, care a coincis cu renaşterea Chinei ca putere internaţională. Faptul e mai evident ca oriunde la Dengfeng, un oraş cu 650.000 de locuitori, la doar 10 km de porţile templului. Aici au apărut în ultimele două decenii circa 60 de academii de arte marţiale, cu peste 50.000 de studenţi. Pe strada principală poţi trece cu maşina prin faţa şcolilor mai importante. Se înalţă precum cazinourile din Las Vegas, iar căminele studenţilor sunt clădiri impunătoare, cu fresce reprezentând luptători kung fu, dragoni şi tigri.
Şcolile se umplu de băieţi şi tot mai multe fete din toate provinciile şi clasele sociale, de la 5 ani până aproape de 30. Unii vin în speranţa de a deveni vedete, pe ecran sau în ringul de kickboxing. Alţii vin să dobândească aptitudini care le vor aduce slujbe bune în armată, poliţie sau firme de pază şi securitate. Câţiva sunt trimişi de părinţi să înveţe ce sunt disciplina şi truda.
Şase zile pe săptămână, 11 luni pe an, campusul se trezeşte în zori, când legiunile de studenţi în treninguri identice – sute de copii ai noii Chine, în rânduri ordonate –, exersează kung fu. Cu privirea înainte şi spatele rigid, lovesc la unison cu mâinile şi picioarele, iar vocile lor străpung aerul dimineţii când repetă cadenţele instructorilor.

Cu câteva zile înainte de a veni la căpătâiul maestrului, Hu Zhengsheng a primit un apel la care visează mulţi practicanţi ai artelor marţiale: un producător de film din Hong Kong i-a oferit un rol principal într-o peliculă despre kung fu. Motivul e evident: Hu are o frumuseţe ştrengărească şi radiază o încredere câştigată prin ani de încercări fizice şi mentale. Dar nu e sigur dacă să accepte. Nu îi place cum apare kung fu în filme – o celebrare nesăbuită a violenţei, care ignoră principiile esenţiale ale disciplinei, moralitatea şi respectul faţă de adversar.
În plus, îi e teamă că, intrând în divertisment, va pierde respectul celorlalţi discipoli ai lui Yang Guiwu. Se teme şi de capcanele celebrităţii. Maestrul l-a avertizat să rămână umil, chiar când îi depăşea pe ceilalţi învăţăcei. Umilinţa învinge mândria – spunea maestrul Yang. Mândria îl învinge pe om.
Pe de altă parte, rolul ar aduce publicitate şi fondurile atât de necesare pentru mica şcoală de kung fu a lui Hu. Cu binecuvântarea maestrului, a fondat-o acum opt ani, în câteva clădiri de BCA de lângă oraşul Dengfeng. Spre deosebire de marile academii de kung fu, care pun accentul pe acrobaţie şi kickboxing, Hu îi învaţă pe cei 200 de băieţi şi câteva fete formele tradiţionale de kung fu Shaolin, aşa cum i le-a predat Yang Guiwu.
Lupta nu e lecţia cea mai importantă în kung fu – explică Hu –, ci onoarea. Învăţăturile pe care le transmite elevilor lui sunt încărcate de o mare responsabilitate. Caută ca fiecare băiat să înveţe respectul şi să „înghită amărăciunea“, să accepte greutăţile şi să se slujească de ele pentru a-şi disciplina voinţa şi a-şi întări caracterul.
Noaptea, elevii dorm în camere neîncălzite. Indiferent de temperatură, se antrenează afară, adesea înainte de răsărit. Lovesc trunchiuri de copaci ca să-şi întărească mâinile şi fac genuflexiuni ţinând pe umeri alţi elevi, pentru a-şi dezvolta forţa picioarelor. La o lună după sosire, noii elevi trebuie să poată face şpagatul perfect. În timpul exerciţiilor, antrenorii lovesc cu beţe de bambus tendoanele de la genunchii băieţilor care nu sunt în formă perfectă sau nu depun destul efort.
Întrebat dacă tratamentul dur nu-i înfurie pe elevi, Hu Zhengsheng zâmbeşte cu subînţeles. „Asta înseamnă să înghiţi amărăciunea. Ei înţeleg că-i face mai buni.“
Problema lui Hu nu e atât retragerea elevilor, cât înscrierea a destui copii încât să fie acoperite costurile. Mulţi dintre ei vin din familii sărace şi Hu nu-i pune să plătească decât mâncarea. Spre deosebire de şcolile mari, refuză să plătească şoferii de taxi care să bântuie staţia de autobuz din Dengfeng, racolând posibili noi elevi. Dar, treptat, a acceptat tendinţele în educaţie şi a început să ofere câteva cursuri de kickboxing şi să predea formele acrobatice de kung fu, în speranţa de a atrage elevi noi şi de a-i îndruma apoi spre formele tradiţionale.
Hu ştie din proprie experienţă că băieţii îşi schimbă ideile despre kung fu odată cu vârsta. În copilărie, îl obsedau filmele despre kung fu, îi sorbea din ochi pe Bruce Lee şi Jet Li şi îşi închipuia cum s-ar răzbuna pe bătăuşii din satul lui. La 11 ani, a reuşit să intre în Templul Shaolin, ca servitor al antrenorului uneia dintre trupele care dădeau spectacole. Mai târziu, antrenorul l-a prezentat lui Yang Guiwu.
„Când l-am cunoscut pe shifu, învăţasem deja pe dinafară multe dintre formele tradiţionale – spune Hu –, dar el m-a învăţat teoria din spatele mişcărilor. De ce trebuie să mişti mâna într-un anumit fel. De ce greutatea trebuie să fie pe o anumită parte a piciorului.“
Se ridică să demonstreze. O lovitură cu pumnul – explică el – se dă ca o mişcare la şah, anticipând diferitele răspunsuri posibile. „Indiferent cum reacţionează adversarul, sunt gata să parez şi să dau a doua, a treia şi a patra lovitură, fiecare ţintită spre un punct de presiune.“ Imită mişcările cu încetinitorul. „Elevul învaţă asta într-un an. Dar ca s-o faci aşa – mâinile şi coatele nu i se mai văd cu ochiul liber când repetă mişcarea la viteza normală –, îţi trebuie ani foarte mulţi.“ Hu spune că diferenţa constă în transformarea mişcărilor în instinct şi efectuarea fiecăreia cu precizie şi putere maximă, dar nu în detrimentul echilibrului.
„Nu există lovituri cu piciorul din săritură sau acrobaţii“ – spune el. Astfel de mişcări te fac vulnerabil. „Kung fu Shaolin e creat pentru luptă, nu pentru amuzat publicul. E greu să-i convingi pe băieţi să înveţe ani şi ani ceva ce nu le va aduce bogăţie sau faimă.“ Gândul pare să-i taie elanul. „Mă tem că aşa se vor pierde stilurile tradiţionale.“
Un băiat în roba gri deschis a şcolii şi tenişi în picioare apare la uşa biroului să anunţe că un elev şi-a sucit glezna. Până să vină Hu să vadă ce se întâmplă, elevul rănit şi-a reluat antrenamentul şi scrâşneşte din dinţi, lovind un sac greu. Hu dă din cap cu satisfacţia profesorului. „Învaţă să înghită amărăciunea.“

Veştile despre moartea iminentă a maestrului Yang au ajuns la cel mai enigmatic discipol al său, pe un vârf de munte izolat, mai sus de Templul Shaolin. Shi Dejian, un călugăr budist de 47 de ani, trecuse deja printr-o săptămână grea. O echipă de televiziune parcursese curbele în ac de păr săpate în versantul abrupt de granit al muntelui pentru a ajunge la mănăstire. Aduseseră cu ei un practicant de arte marţiale mixte profesionist, pe care voiau să-l filmeze cum îşi pune aptitudinile la încercare împotriva călugărilor. (S-a întors plin de vânătăi.) O echipă de neurologi de la Universitatea Hong Kong venise să studieze efectul regimului riguros de meditaţii al lui Dejian asupra activităţii sale cerebrale, iar el petrecuse o noapte epuizantă folosindu-şi tehnicile chi pentru a-i uşura durerea unui prieten bolnav. Apoi venise reprezentantul partidului comunist din Suzhou, care dăduse buzna pe poartă şi ceruse un leac pentru diabetul fratelui lui. Tocmai Dejian, care caută singurătatea, e asediat de oameni.
Parada de străini se datorează în mare parte clipurilor de pe internet, în care prezintă forme tradiţionale de kung fu Shaolin, adesea în echilibru pe muchii înguste sau pe acoperişul înclinat al pagodei lui din coasta muntelui, la un pas de o prăpastie de peste 100 de metri. Clipurile, majoritatea făcute de vizitatori de-a lungul anilor, s-au răspândit pe site-urile despre kung fu şi medicina chinezească şi au atras atenţia către conceptul unei vieţi sănătoase bazate pe principiile chan (meditaţie zen), wu (arte marţiale) şi yi (plante medicinale). Aceleaşi trei principii stau la baza filosofiei călăuzitoare a Templului Shaolin – mi-a spus Dejian. Şi, deşi asta n-a spus, aceleaşi principii sunt neglijate, după cum spun numeroşii critici ai templului din ţară şi din străinătate, în goana după comerţ şi după dolarii turiştilor. Mesajul performanţelor lui care sfidează moartea pare să fie unul al autenticităţii: iată ce se poate face când urmezi cu adevărat Chan Wu Yi.
În carne şi oase, Dejian arată a spiriduş de munte, măsurând cam 1,60 m, cu o statură îndesată, musculoasă. Poartă o mantie lungă, de lână, şi o tichie rotundă, precum cele mongole, care-i apără capul ras de aerul rece de munte; preferă să vorbească în mişcare, în timp ce replantează un cedru tânăr sau culege frunze de păpădie pentru salată. Râsul lui frecvent trădează un spirit mai degrabă glumeţ, decât pios.
Drumul lui către Munţii Song a început în 1982, când era deja un copil minune, iar la 19 ani a părăsit casa părintească de lângă graniţa mongolă pentru un pelerinaj la Templul Shaolin. Căutând un profesor de kung fu, a ajuns la Yang Guiwu şi s-a dovedit repede cel mai bun discipol. Cu cât învăţa mai multe despre kung fu, cu atât mai mult îl interesa convergenţa acestuia cu meditaţia şi medicina chinezească, aşa că a decis să depună jurămintele monastice la Templul Shaolin.
La începutul anilor ’90, când valul de turişti creştea continuu, Dejian căuta tot mai mult izolarea, adăpostindu-se adesea lângă ruinele unui mic templu din vârful muntelui din apropiere. Cei mai în vârstă călugări, dezamăgiţi de comercializarea tot mai intensă a stilului Shaolin, l-au încurajat pe Dejian să facă din vechiul templu un centru axat pe Chan Wu Yi. Dejian a chemat pietrari să scoată blocuri de granit din pereţii muntelui şi a cărat împreună cu discipolii saci de ciment şi ţigle. Încet, au transformat ruinele templului într-un complex de pagode care pare să atârne de stâncă.
Locul e liniştit şi propice meditaţiei. Şomoioage de ceaţă deasă rămân prinse de creste, coţofenele îşi fac cuib printre stânci, iar izvoarele stropesc pietrele. Singurele sunete omeneşti vin de la dălţile pietrarilor, care răsună în aerul rece.
Dejian şi discipolii lui îngrijesc mici pâlcuri de bambus şi grădini terasate cu legume şi ierburi. Au o dietă vegetariană şi culeg flori sălbatice, muşchi şi rădăcini din care fac leacuri pentru orice, de la muşcături de insecte până la probleme cu ficatul.
Oamenii vin la ei din toată China după sfaturi pentru diverse boli. De obicei, vor tratament doar pentru simptome – spune Dejian –, dar „Chan Wu Yi tratează tot omul. Când omul e sănătos, dispar şi simptomele.“
Obişnuieşte să se trezească la 3:30 dimineaţa, să mediteze, apoi să exerseze tehnicile de respiraţie menite să întărească chiul. Odinioară, exersa formele tradiţionale de kung fu cel puţin şase ore pe zi, dar acum e atras de unele dintre forţele moderne care remodelează şi Templul Shaolin. Atenţia şi energia lui se împart între conferinţe, strângerea de fonduri pentru construcţie, antrenarea discipolilor şi, fireşte, mulţimea de vizitatori.
„Dar exersez kung fu tot timpul“ – spune el. Îmi ia mâna şi o pune pe unul din cvadricepşii lui imenşi. Simt cum încordează ritmic muşchiul. Apoi îmi mută mâna pe gamba cu muşchi cât mingea. Şi acolo pulsează. „Asta fac toată ziua“ – spune el, explicând cum încorporează mişcările kung fu în tot felul de activităţi zilnice, de la plivit la urcatul pe munte.

Îl întreb dacă kung fu nu e centrat pe violenţă şi dacă nu contrazice principiile nonviolente ale budismului. Nu, în esenţă kung fu înseamnă convertirea energiei în forţă – îmi explică el. În lipsa unui adversar, practicarea lui e o serie de mişcări. Adversari devin propriile slăbiciuni fizice şi psihice ale practicantului, care se luptă cu sine însuşi şi devine mai bun. „În acest sens – spune Dejian –, kung fu e un sprijin.“
Uneori, adversarul nu lipseşte. Nu toţi vizitatorii muntelui sunt prietenoşi, iar Dejian a supravieţuit unor atentate la viaţa sa. Cu câţiva ani în urmă, urca pe cărarea de munte în drum spre casă, când patru bărbaţi s-au repezit să-l împingă într-o prăpastie. Erau foarte pricepuţi la kung fu, dar i-a învins repede. Preferă să nu abordeze subiectul, dar alţii confirmă incidentul. „Munţii Song sunt plini de rivalităţi în kung fu – îmi spune un oficial din Dengfeng –, aşa au fost de secole.“
În ultima dimineaţă petrecută în refugiul său, Dejian îmi arată adăpostul lui, sub o boltă mică din vârful unei stânci abrupte. Mă conduce spre o terasă cu vedere spre valea adâncă, în formă de bol, acoperită de păduri dese de pin. Suntem la marginea unui front meteorologic şi mantia groasă de lână îi flutură în urmă.
Fără avertisment, sare pe zidul scund de pe buza stâncii, iar vântul îi umflă mantia, care pluteşte peste golul din spatele lui. „Ţi-e frică? – întreabă, văzându-mi expresia. În kung fu nu e vorba doar de antrenarea corpului; e vorba şi de controlarea fricii.“ Sare uşor de pe un picior pe altul, se aruncă, loveşte aerul cu pumnul, se roteşte, fiecare pas la câţiva centimetri de o cădere groaznică. Ochii i se măresc de concentrare. Mantia se umflă şi fâlfâie în vântul rece.
„Nu poţi învinge moartea“ – spune el, cu o voce care acoperă vântul. Mimează o lovitură deasupra abisului, stând în echilibru pe celălalt picior, tare ca un trunchi de copac. „Dar îţi poţi învinge frica de moarte.“
Nu mult după vizita lui Hu Zhengsheng, Yang Guiwu a trecut în viaţa de dincolo. Zeci de foşti elevi s-au adunat alături de familia sa la căsuţa din Yanshi, decorată cu ghirlande de hârtie viu colorate. Shi Dejian a venit cu doi discipoli de-ai lui. Câţiva dintre studenţii lui Hu făceau demonstraţii de kung fu.
Şuierul şi exploziile artificiilor umpleau aerul, anunţând lumii spiritelor sosirea maestrului. Un trio de flautişti conducea procesiunea funerară în afara oraşului, spre lanul de grâu al familiei, unde maestrul avea să fie îngropat alături de părinţi, printre rândurile de grâu verde şi lucios, înalt până la brâu.
Mergând în spatele sicriului, Hu se întreba încă dacă să accepte rolul în filmul despre kung fu. Poate că ar fi o lipsă de respect, atât de curând după moartea maestrului. Dar vorbise cu câţiva discipoli mai vechi, care îl încurajaseră să accepte. Astfel, o parte din Yang Guiwu ar trăi în continuare prin interpretarea lui Hu şi, poate, ar inspira viitori elevi.
În fond, aşa cum îi aminteau discipolii, şi Hu ajunsese la maestru tot prin intermediul filmelor despre kung fu.
Maestrul ar fi spus probabil că roata vieţii îşi încheiase ciclul.

Text: Peter Gwin

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2010)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*