Qatar: Revoluţie de sus în jos

Abaya neagră a unei femei îndepărtează privirile şi reflectă tradiţia. Cu toate acestea, femeile din Qatar pot să voteze şi să ocupe funcţii publice, drepturi garantate de edictul din 1997. Foto: Robb Kendrick

Povestea Qatarului modern a început într-un mod consacrat: un fiu şi-a detronat tatăl.

S-a întîmplat aproape de sfîrşitul lunii iunie în 1995, pe cînd soarele apunea după splendidul palat regal de tec şi marmură, situat pe litoral, în Doha. Bătrînul emir, şeicul Khalifa bin Hamad al-Thani, se afla în drum spre Elveţia pentru a-şi petrece vacanţa, lăsîndu-l pe Hamad, fiul său cel mare în vîrstă de 45 de ani, să conducă ţara în absenţa sa. Dimineaţa, pe la 5.30, şeicul Hamad, care stătuse treaz toată noaptea, a convocat o adunare formată din oficiali  regali şi reprezentanţi ai celor mai influente familii şi triburi din Qatar şi a anunţat că preia puterea. Nimeni nu a protestat, nici măcar nu a schiţat vreun semn de uimire, deoarece, conform tradiţiei beduine, Hamad îi consultase înainte. Ca şi demnitarilor, tot ce le-a mai rămas a fost să-i jure credinţă –  o sută de bărbaţi în robe maro brodate cu aur cu ciofii albe pe cap, atîrnîndu-le pe umeri -, l-au sărutat pe rînd, în funcţie de gradul lor de rudenie, pe cap, pe umăr, pe obraji sau pe nas.
Cu săptămîni în urmă, un consiliu al familiei conducătoare al-Thani se înţelesese cu şeicul Hamad ca tatăl său, care în ultima vreme dăduse în patima alcoolului şi a opulenţei, să fie declarat nepotrivit la cîrma monarhiei ereditare din Qatar.

Acest consens l-a ajutat pe prinţul moştenitor Hamad  să-şi asume în mod legitim puterea, în acea dimineaţă de iunie. Astfel, pînă la mijlocul zilei, domnia de 23 de ani a şeicului Khalifa se sfîrşise.

După puţin timp, noul emir – primul născut şi cel mai iubit dintre cei cinci fii ai acestuia – i-a telefonat tatălui său în Elveţia să-i dea vestea. Avertizat înainte, furiosul Khalifa a refuzat să răspundă la telefon. Dar nu acesta a fost sfîrşitul. Opt luni mai tîrziu, şeicul Khalifa, sprijinit de mulţi monarhi aliaţi din Golful Persic, a încercat să-şi recîştige tronul, lansînd o contralovitură, acţiune sortită eşecului de la bun început.

Şase sute de bărbaţi din triburi de beduini, recrutaţi de credincioşii lui Khalifa, au trecut graniţa din Arabia Saudită în Qatar, dar, o dată ajunşi acolo, mulţi din ei au dispărut saufără urmă. Între timp, o bandă de mercenari francezi, angajaţi drept “forţă de invazie marină”, şi-au părăsit hotelul de cinci stele din Doha şi s-au dus pe plajă, însă nu şi-au găsit ambarcaţiunile. Există multe poveşti, ca aceasta spusă de un bărbat care stătea în grădina sa cînd a auzit un zgomot “ca de tanc”. A mers tiptil şi s-a uitat peste gard. Spre surprinderea lui, a văzut un Land Rover ticsit cu şase bărbaţi, beduini solizi, ciofiile lor alb-roşii fluturînd în bătaia vîntului. “Se certau între ei – mi-a spus – şi era evident că se rătăciseră. Cum e posibil să te  pierzi prin Doha ?”,  a spus el, dînd din cap. “Unul din ei ţipa la mobilul său: “Unde e palatul?””.

Cînd lovitura de stat a eşuat, şeicul Hamad a arestat mai mult de o sută de conspiratori şi i-a cerut tatălui său – care locuieşte în sudul Franţei atunci cînd nu e la Londra – să returneze cîteva miliarde de dolari statului. (Acesta a returnat în jur de un miliard în 1997).

De remarcat faptul că într-o regiune unde orgoliile sînt importante şi ritualul puterii complicat şi neschimbat de ani, şeicul Hamad a început să domnească într-o manieră pe care ceilalţi monarhi din zonă – a căror vîrstă medie era de 68 de ani – o considerau eretică, decretînd o serie de reforme politice şi sociale care în doar cîţiva ani au transformat micul emirat într-un Qatar cu totul diferit de cel pe care-l condusese tatăl său.

Din BMW-ul său, şeicul Saud, conducătorul Consiliului Culturii din Qatar, îşi supraveghează domeniile. Foto: Robb KendrickDin BMW-ul său, şeicul Saud, conducătorul Consiliului Culturii din Qatar, îşi supraveghează domeniile. Foto: Robb Kendrick

Qatarul, una dintre cele mai mici şi mai puţin cunoscute ţări din lumea arabă, reprezintă, după Arabia Saudită, cea mai conservatoare şi mai tradiţionalistă societate din Golful Persic, unde wahhabismul, o interpretare strictă a islamului, este religia oficială, iar  concursurile de şoimi şi cursele de cămile sînt distracţii naţionale. Bogat în petrol şi gaze naturale, Qatarul (pronunţat Kut-er) este una dintre cele mai bogate naţiuni ale planetei. De asemenea, sub conducerea tînărului emir, e cea mai reformistă din lumea arabă.
Qatarul şeicului Hamad este un loc unde femeilor li s-a acordat dreptul de vot şi unde populaţia crescută în regim de monarhie tribală a fost forţată de curînd – de monarhul ei – să-şi exercite acest drept. Aici există două campusuri universitare americane, incluzînd o şcoală de medicină, “importată” de la Cornell University, care oferă studenţilor din Qatar accesul la idei moderne şi oportunităţi fără precedent. De asemenea, acest stat a ajuns în atenţia lumii ca un teritoriu-cheie pentru forţele armate ale SUA în Golf şi ca patrie a televiziunii Al Jazeera, replica lumii arabe a CNN-ului.

Asemenea schimbări se aşteaptă să fie mai degrabă pe placul tineretului. Şi totuşi generaţia tînără e cea care pare cel mai puţin convinsă de reformele şeicului Hamad. Tinerii  preocupaţi de politică educaţi în Occident – sînt puternic influenţaţi de curentele ideologice ale lumii musulmane, incluzînd activismul islamic pe care-l întîlnesc în moscheile locale. De altfel, tinerele femei din Qatar sînt chiar mai conservatoare decît bărbaţii.

Nimeni nu a bătut la porţile palatului pentru a-l implora pe emir să-şi reformeze ţara, să împartă puterea politică sau să acorde drepturi politice femeilor. Reformele au fost ideea lui. Toate astea nasc întrebarea: Poate o ţară arabă, chiar una mică şi fabulos de bogată, cum e Qatarul, legată de tradiţie, să fie reformată prin decret regal, de sus în jos?
Am ajuns în Doha după o absenţă de 18 luni; multe se schimbaseră de la vizita mea anterioară, făcută înainte de tragedia de la 11 septembrie. La sfîrşitul anului 2000, Qatarul şi-a asumat conducerea influentei Organizaţii a Conferinţei Islamice, iar în noiembrie 2001 a găzduit cu succes conducătorii Organizaţiei Mondiale a Comerţului. De asemenea, ţara s-a confruntat cu primul atac terorist cînd un om înarmat a tras asupra trupelor americane la o bază aeriană din Qatar; el a fost omorît în schimbul de focuri.

Qatarul părea considerabil mai prosper decît la ultima mea vizită şi am descoperit în curînd de ce. Economia sa – după unii, cu cea mai rapidă creştere din lume – fusese propulsată de veniturile din gaze naturale. Iar rezultatul e că supuşii şeicului Hamad, al căror venit pe cap de locuitor este estimat la mai mult de 28 000 $ pe an, sînt acum printre cei mai bogaţi din lume. Iar bogăţia a adus felul ei propriu de revoluţie.

Noaptea, luminilor strălucitoare ale capitalei, Doha, care au semănat mereu cu un colier de perle, li s-au adăugat acum neoanele de la McDonald’s şi KFC. Pentru cafeaua de dimineaţă aveam de ales între un Gregory’s (unde un grup de tineri mi-au spus cît de grozav era Osama bin Laden) şi o cafenea, în piaţa centrală (unde un grup de bătrîni mi-au spus cît de grozav era Saddam Hussein).

Atît bărbaţii, cît şi femeile studiază în număr din ce în ce mai mare în universităţile occidentale, inclusiv în cele americane. La întoarcerea în emirat, mulţi dintre ei îngroaşă rîndurile crescînde ale tinerilor tehnocraţi angajaţi de guvern. Alţii ocupă posturi calificate şi manageriale. Toată lumea e încurajată să practice tenis,  golf sau jogging – influenţă a şeicului Khalifa, care, ca alţi şeici din Golful Persic ce şi-au transformat naţiunile în centre comerciale şi financiare, călătorind prin Doha într-un Mercedes negru şi inspectînd construcţia de muzee şi cluburi sportive. Aşa că tinerele de astăzi, înfăşurate din cap pînă-n picioare în abaya negre, pot fi văzute făcînd jogging de-a lungul golfului Doha, avînd adidaşi noi, strălucitori, în picioare.

Societatea din Qatar este atît de puţin numeroasă, încît toată lumea pare să se ştie cu toată lumea, posibilă excepţie fiind muncitorii străini. Din numărul total de 600 de mii de locuitori ai emiratului, mai puţin de 200 de mii sînt cetăţeni ai Qatarului. Ceilalţi 400 de mii sînt străini, care au obiceiul să trăiască în propriile lor cămine şi comunităţi tradiţionale. Industriile petrolieră şi de gaze naturale ale Qatarului sînt conduse în parte de americani, canadieni, britanici şi francezi; în birourile guvernamentale, adesea personalul e format din palestinieni, sirieni şi egipteni; taxiurile şi restaurantele sînt conduse de filipinezi, indieni şi pakistanezi.

Privit din avion, Qatarul se reduce la un petic de pămînt plat, ars de soare, dar văzute de la nivelul solului, deşerturile sale devin dune de nisip ce se rostogolesc spre mare. Geografic, ţara e o peninsulă de mărimea Jamaicăi: 11.400 de km pătraţi de pămînt care înaintează dinspre Arabia Saudită în Golful Persic.

Nu cu mult timp în urmă, graniţele Arabiei au fost linii imaginare în nisip stabilite de triburi rivale, iar în locul unde se află  Qatarul au migrat strămoşii şeicului Hamad al-Thani, din vastul deşert central al Arabiei, la mijlocul anilor 1700. Dacă familia al-Thani n-ar fi intrat sub protecţie britanică în 1868 şi n-ar fi semnat un acord cu britanicii în 1916, care permitea Qatarului o eventuală independenţă din 1971,  emiratul ar fi putut cu uşurinţă să devină o provincie a Arabiei Saudite.

Aparent, peninsula avea doar puţine bogăţii naturale, exceptînd perlele, şi pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost una dintre cele mai productive zone de perle de pe Terra. Petrolul s-a descoperit în 1939 şi încă se mai descoperă şi în prezent. În largul coastei de nord-est se află cel mai mare zăcămînt de gaze naturale neasociat cu un cîmp de petrol din lume.
Mărimea acestui zăcămînt e dificil de estimat: o arie de aproximativ jumătate din suprafaţa Qatarului, care  găzduieşte în jur de 25,5 de trilioane de metri cubi de gaze naturale, suficient pentru a încălzi toate locuinţele din Statele Unite pentru mai mult de un secol. Fiind dezvoltată într-un ritm accelerat, această zonă promite să facă din Qatar unul dintre cei mai mari furnizori de energie din lume şi în cîţiva ani  naţiunea cu cea mai mare bogăţie pe cap de locuitor de pe pămînt.

Sub şeicul Khalifa, care a venit la tron în 1972,   cînd începeau să intre masiv veniturile din petrol, Qatarul a devenit un stat prosper, ai cărui cetăţeni au beneficiat de toate facilităţile. Apoi, nepăsarea şi izolaţionismul său au făcut ţara să stagneze.

Hamad, cel mai în vîrstă fiu al emirului, s-a născut la Doha în 1950 şi a fost singurul copil al lui Khalifa cu soţia favorită, aceasta murind la scurt timp după naştere. A fost crescut după instrucţiunile tatălui său şi educat în Doha, unde a studiat Coranul şi legea sharia. Pe cînd avea 17 ani, a plecat la studii în Anglia,  unde şi-a ascuţit simţul pentru politică. (În adolescenţă, a fost chiar închis pentru scurt timp la Doha, atunci cînd, alături de nişte colegi de şcoală, a militat în favoarea naţionaliştilor arabi). După ce tatăl său a  urmat la tron, Hamad, întors deja în ţară, a devenit comandantul forţelor armate naţionale şi a fost declarat moştenitor al tatălui său.

O luptă subtilă pentru putere dintre emirul tot mai confuz şi fiul său tot mai independent a ieşit la iveală în 1991, în timpul războiului din Golf, cînd mii de soldaţi americani au trecut prin emirat, pe care l-au folosit ca bază pentru atacurile aeriene împotriva Irakului. După război, şeicul Hamad, care a susţinut deschiderea Qatarului către investiţiile străine, a început să facă eforturi, ca ministru al apărării, pentru o alianţă militară cu Statele Unite. Ca emir, el a continuat această alianţă, şi astăzi Qatarul reprezintă o mare miză pentru Washington.

 

L-am întîlnit pe şeicul Hamad în anul 2000 la palatul regal din Doha. Era îmbrăcat într-un dishdasha (dijdaj) alb, faţa îi era încadrată de o ciofie albă ce-i cădea pe umeri, fixată cu un ekal negru, şi purta ochelari cu ramă subţire pe vîrful nasului. Spre deosebire de alţi monarhi din Orientul Mijlociu  pe care i-am cunoscut, şeicul Hamad s-a comportat neoficial, uneori chiar glumeţ, şi vorbea o engleză impecabilă, perfecţionată la Sandhurst şi Cambridge.

L-am întrebat pe emir dacă va permite vreodată trupelor americane să staţioneze pe teritoriul Qatarului. M-a surprins răspunsul său, avînd în vedere problemele pe care le-a provocat prezenţa militară americană în Arabia Saudită. “Dacă o vor cere Statele Unite, nu va fi nici o problemă”, a răspuns el, fără ezitare.

După atentatul de la 11 septembrie, administraţia Bush a făcut o asemenea cerere. În prezent, peste 3300 de membri ai forţelor armate americane, mai ales din forţele aeriene, au baza aici. O parte se află în tabăra Snoopy, de maximă securitate, de la periferia capitalei; alţii sînt la As Sayliyah, într-o imensă bază de depozitare a echipamentului, finanţată de Pentagon, aflată în deşertul de est. În continuare, alte trupe se află la Al Udeid, o bază aeriană din Qatar localizată în interiorul deşertului, pe care şeicul Hamad a construit-o cu peste un miliard de dolari. Recent, el a mai făcut un pas, autorizînd SUA să desfăşoare un amplu exerciţiu militar, în decembrie 2002, la baze As Sayliyah.

La cîteva luni după atentatul de la 11 septembrie, l-am întrebat pe Muhammad al-Musfir, profesor de ştiinţe politice la University of Qatar, cum e considerată prezenţa americanilor aici. Nu bună, mi-a spus. “Armata voastră e un element foarte provocator şi nu numai studenţii mei spun asta. Du-te în piaţă. Du-te în centru. Du-te în orice cafenea. Atitudinea este clar antiamericană”, a spus el. De asemenea, n-a agreat ideea, promovată de guvern, că alianţa militară cu Statele  Unite conferă Qatarului mai multă securitate. “Qatarul nu are duşmani, nu se confruntă cu nici un pericol. Pe termen lung, prezenţa militară americană nu va servi siguranţei noastre. Pînă la urmă, reformele şeicului Hamad sînt cea mai mare garanţie de protecţie.”
Într-o dimineaţă de vineri, chiar înaintea rugăciunilor de la amiază, am mers cu un prieten la piaţa de şoimi. Ianuarie este luna întrecerilor cu şoimi, iar păsările se vînd cu uşurinţă şi la preţuri substanţiale. Hussein, un vînzător, ne-a spus că a vîndut un şoim călător cu echivalentul a 30000 $. Ne-am aşezat apoi în fotoliile tapisate aranjate în cerc în magazinul său şi am sorbit cafea turcească din ceşcuţe de porţelan.

Ni s-a alăturat o familie de crescători de şoimi: tatăl, fiul şi un băieţel isteţ de şase ani, nepotul bătrînului. În mod normal, în această perioadă a anului treaba celor din Qatar e să meargă în Pakistan, la vînătoare de houbara bustard, o pasăre alergătoare de deşert care migrează acolo din stepele Asiei Centrale în fiecare toamnă, trecând prin Afganistan. Dar păsările  întîrziaseră în acest an, iar crescătorii de şoimi erau îngrijoraţi. “Este vina guvernului vostru”, mi-a spus bărbatul tînăr. “Bombardamentele voastre din Afganistan au dezorientat păsările!”
Am încercat să îndrept conversaţia către reformele emirului, dar crescătorii de şoimi erau porniţi, la fel ca aproape toată lumea pe care o întîlnisem, să critice SUA şi războiul său împotriva terorismului, considerat aici, adesea, ca un război împotriva islamului.

Cu toate că religia se leagă de aproape orice aspect al vieţii din Qatar, islamul este aici mult mai blînd, comparativ cu alte părţi ale Orientului Mijlociu. Este adevărat că este singurul stat cu religie wahhabi, în afară de Arabia Saudită, aderînd la interpretarea strictă a islamului iniţiată de Muhammad Ibn Abd al-Wahhab, un lider religios din centrul Arabiei, care a format o alianţă cu familia regală a Arabiei Saudite în 1744. Totuşi, Qatarul a interpretat mereu islamul mult mai liber decît Arabia Saudită. Aici nu există grupuri militante islamiste, nu sînt clerici radicali care să cheme la jihad în timpul rugăciunilor de vineri.

Însă există activism religios. Unii locuitori ai Qatarului au aderat la grupuri de misionari dispersate prin ţară, cunoscute ca Da’wa, care fac prozelitism şi recrutează activ, în special dintre tineri, în dorinţa lor de a instaura o formă mai rigidă a islamului. Aşa-numiţii Da’waişti din Qatar poartă bărbi lungi şi dese şi veşminte lungi albe, embleme ale devoţiunii faţă de credinţa wahhabi, în Arabia Saudită. Alţi cetăţeni constituie de departe cele mai largi şi amorfe grupări cunoscute sub termenul colectiv de “tradiţionalişti.” Majoritatea sînt consideraţi, cel puţin în prezent, disidenţi inofensivi care se agaţă de un stil de viaţă şi se opun reformelor emirului.

Alţi locuitori ai Qatarului sînt admiratori ai lui Osama bin Laden, despre care s-a zvonit că vizita ocazional o vilă de pe litoralul din Doha, pînă cînd a început să călătorească clandestin în  Afganistan  în 1999. Vila aceea e proprietatea unui om de afaceri islamist, de asemenea membru al familiei conducătoare. Agenţii americani încearcă să stabilească dacă el a avut legături cu o mînă de oameni din Qatar – numărul lor nu se ştie – care au fost capturaţi de forţele americane cînd luptau în Afganistan de partea talibanilor.

În timpul vizitelor mele din ultimii ani, am învăţat să apreciez arta unui picnic tradiţional, care înseamnă o escapadă în afara capitalei, cu un jeep plin cu provizii şi apă minerală, conducînd pe coastă spre Khor al-Udeid, o frumoasă plajă, izolată, aflată în cel mai sudic punct al Qatarului. Astfel, într-o dimineaţă am pornit la drum cu Moza al-Malki şi Zakia Malallah, două prietene, care au devenit ochii şi urechile mele, în timp ce mă conduceau, ţinîndu-mi mîinile într-ale lor (un gest de prietenie), explicîndu-mi diferitele aspecte –  clanurile de familie,  formarea grupurilor de putere, contradicţiile  şi confuziile  vieţii femeilor din Qatar, care încearcă să-şi găsească drumul în lumea modernă.

Moza, în vîrstă de 44 de ani, era prima femeie din Qatar cu un masterat în psihologie şi era primul psihoterapeut practicant din emirat. Avînd deja doctoratul,  Zakia, în vîrstă de 42 de ani, care a studiat în Egipt, a obţinut primul doctorat din ţară în farmacologie şi acum conduce un laborator farmaceutic guvernamental în Doha. Moza candidase la alegerile municipale din 1999 – primele alegeri din istoria Qatarului – şi fusese prima femeie cu permis de conducere din ţară. Zakia a fost una dintre primele poete din Qatar publicate în afara graniţelor ţării.
În timp ce şoferul conducea prin suburbiile capitalei, le-am privit servind micul dejun, în maşină, pe farfurii colorate de carton. Scena a fost uşor paradoxală: Moza,  îmbrăcată în jeanşi şi cu o beretă pe cap, mînca o varietate de fasole tradiţională marinată. Zakia, care-şi ridicase “masca”, însă nu şi vălul şi nici nu se dezbrăcase de abaya, împărţea pungi cu chips-uri.
La circa o oră de mers, la sud de Doha, am părăsit autostrada. Pînă la destinaţie nu mai exista nici un drum, doar deşert, şi am luat-o printr-un nor de praf. Apoi, dintr-o dată, au început dunele de nisip, de-o parte şi de alta a maşinii. Un vast labirint de culmi şi văi, erguri ondulate, care îmi apăreau ca nişte muşuroaie monumentale. Unele se ridicau la 10 m înălţime şi, cum urcam pe ele ca apoi să zburăm în jos, a fost ca într-un montagne-russe gigantic sau chiar mai rău. Modelate de vînt, dunele îşi schimbau constant forma, pe măsură ce ne învăluiau cu întinderea lor bej-sidefie, cu reflexe de portocaliu şi roşu. Din cînd în cînd, păreau să ne înconjoare, flirtînd cu noi, altă dată păreau chiar să cînte.

După 45 de minute de mers prin acest peisaj, am ajuns la Khor al-Udeid, o plajă de poveste, populată mai ales de flamingo, unde Qatarul se sfîrşeşte brusc, dar memorabil. În depărtare, din loc în loc, se puteau observa aglomerări de paravane solare, viu colorate, cu măsuţe şi scaune de bambus. La orizont, dincolo de dune, se ridicau piscurile roz ale ţărmului stîncos al Arabiei Saudite.
Am despachetat genţile, ne-am scos prosoapele şi ne-am alăturat altor zeci de amatori de picnic de pe plajă. În timp ce priveam cu Moza valurile, Zakia a pornit într-o plimbare, cu abaya ei fluturînd în vînt.

Am rugat-o pe Moza să-mi povestească despre alegerile municipale la care fusese una dintre cele şase candidate. Atunci mi-am amintit că un teolog conservator i-a solicitat şeicului Hamad să împiedice femeile să candideze.  Emirul a ignorat acest avertisment şi alegerile s-au desfăşurat în continuare conform planului. A fost primul tur de scrutin din ţările din Golf în care femeile au putut să voteze şi să candideze. În timpul campaniei sale electorale, Moza i-a chestionat pe susţinătorii ei, întrebîndu-i: “Aţi auzit vreodată de democraţie?” Cincizeci la sută au răspuns negativ.

Atît ea, cît şi celelalte candidate au pierdut alegerile.  Am întrebat-o de ce. “Pentru că femeile nu ne-au votat”, mi-a răspuns, explicîndu-mi că 80% din voturile sale au venit din partea bărbaţilor. Una dintre candidate – îmi povestea Moza – primise doar 15 voturi de la femei. Femeia votase în favoarea ei împreună cu alte 12 membre ale familiei sale. Şi acum, după aproape patru ani, ea se mai întreba cine au fost celelalte două femei care-au votat-o.

Zakia s-a întors, însoţită de un grup de şase-şapte bărbaţi. Erau prieteni de-ai ei de la guvern. În timp ce sporovăiam, o formaţie de avioane americane a zburat deasupra noastră. Toţi cei din noul nostru grup aveau multe păreri despre diferite probleme, de la creşterea prezenţei militare a Washingtonului aici pînă la ritmul reformelor şeicului Hamad, susţinute în principal de intelectuali şi oameni de ştiinţă, precum şi de membri influenţi ai familiei conducătoare.

“De ce cheltuim 30 de milioane de dolari pe an cu Al Jazeera? – a întrebat surescitat unul dintre tineri. Ne amestecăm în treburile tuturor, ca să fim apoi ţinta răzbunărilor. Eram suficient de fericiţi aşa cum eram înainte.”

“Nu eram fericiţi – a spus unul dintre prietenii lui mai în vîrstă. Eram adormiţi.”

Qatarul şi lumea arabă au primit un semnal de deşteptare cînd şeicul Hamad a lansat în 1996 postul Al Jazeera, cu o subvenţie de 140 de milioane de dolari. În acelaşi timp, a desfiinţat Ministerul Informaţiilor, a abolit cenzura şi a dat canalului său de televiziune libertatea de a-şi urma misiunea jurnalistică.

Liderii opoziţiilor actuale din Orientul Mijlociu vin grămadă în studio ca să-şi critice guvernele; printre alţi invitaţi, prezenţi pe casete video, au fost Osama bin Laden şi alţi capi ai reţelei al Qaeda. Subiecte ca tortura şi tirania sînt aprig dezbătute. Invitaţii se înfruntă, iar telespectatorii dau telefoane pentru a pune întrebări şi a-şi exprima opiniile. Al Jazeera a revoluţionat jurnalismul în Orientul Mijlociu, a făcut din Qatar o voce care contează în regiune şi în politica mondială, zguduind starea  lucrurilor.

Conform şeicului Hamad bin Jassem bin Jabr al-Thani, ministrul afacerilor externe, emirul nu a lansat Al Jazeera pentru a-i irita pe ceilalţi monarhi din regiune. Cu toate acestea, balamucul creat  de Al Jazeera părea să le provoace celor doi oameni de stat o bucurie răutăcioasă, mai ales cînd ştirile deranjau liniştea giganticului vecin, Arabia Saudită.

Una dintre cele mai răsunătoare voci ale Al Jazeera este cea a lui Faisal al-Kasim, un sirian de 41 de ani care este gazda popularului talk-show “Direcţia opusă”. L-am întrebat care au fost subiectele celor mai importante emisiuni ale sale. “Cele care au atins în timpul dezbaterilor despre islam probleme religioase foarte sensibile – mi-a răspuns. Am avut în emisiune secularişti în dispută cu islamiştii, iar islamişti cu reprezentanţi ai statelor lor. Asta e esenţa a ceea ce se întîmplă în prezent în Orientul Mijlociu.”

Acestea au fost de altfel şi cele mai controversate show-uri ale sale, inclusiv unul în care două femei au dezbătut meritele poligamiei. Una dintre ele, membru de stînga în Parlamentul Iordaniei, era de părere că această practică de secol 7, deşi consfinţită de Profet, este “o tîmpenie” acum. În timp  ce Faisal o privea neîncrezător, cealaltă invitată, o islamistă egipteană tradiţionalistă, a părăsit furioasă emisiunea, strigînd “Blasfemie!” în timp ce se îndrepta spre ieşire.

L-am întrebat pe emir ce repercusiuni poate avea difuzarea unor astfel de emisiuni în casele celor circa 35 de milioane de telespectatori, într-o lume arabă neobişnuită să asculte adevărul la ştirile de seară.  “Mai există cale de întoarcere cu Al Jazeera?”, am început eu.

“Mă doare capul”, a răspuns chicotind. Trebuie să recunosc că mi-a făcut o infinitate de probleme. Dar şi cei cîţiva care au protestat împotriva lui urmăresc postul. Pentru durerile de cap folosesc aspirină şi pot trăi cu asta.”

Într-un discurs ţinut în timpul primei sale vizite în SUA, în 1997, emirul a evocat faimoasele cuvinte ale preşedintelui John F. Kennedy: “Cei care fac revoluţia paşnică imposibilă vor face revoluţia violentă inevitabilă.” Qatarul, mi-a spus el, nu se mai poate autoizola. Singura speranţă pe care o avea ţara pentru a se adapta schimbărilor  rapide a fost reforma. În 1999,  şeicul Hamad şi-a transpus în fapte credinţa în democraţie, numind o comisie de 32 de oameni pentru a alcătui o nouă constituţie, care să pună bazele unui parlament ales. După aprobarea aşteptată a emirului a constituţiei, care a fost finalizată în iulie anul trecut, este de aşteptat ca locuitorii Qatarului să se prezinte din nou la urne pînă la sfîrşitul acestui an.

“El a văzut ţara înainte de a deveni bogaţi – a observat şeicul Hamad bin-Jassem, ministrul de externe. N- aveam spitale, unii oameni n-aveau medicamente sau hrană. Vă puteţi astfel imagina cum a fost cînd s-a descoperit petrolul. Oamenii de aici nu ştiau nici măcar ce înseamnă banii. Nu e de mirare că i-au folosit greşit. Chiar cu toată bogăţia şi cu tot acest noroc, emirul a văzut Qatarul îndreptîndu-se spre nicăieri. În viziunea lui, Qatarul nu era suficient de modern pentru a supravieţui.”

Poate va dura ani de zile să reformezi o societate atît de legată de tradiţii. Qatarul de azi se îndreaptă rapid spre orizonturi nebănuite. De fapt, dintre toate schimbările pe care le-am văzut în timpul vizitei mele, una dintre cele mai radicale am observat-o la Doha City Center, un mall de succes nou construit, printre cele mai mari din Golful Persic. Din punct de vedere social, Qatarul rămîne o societate segregată, unde majoritatea căsătoriilor sînt aranjate, aproape jumătate din ele avînd loc în cadrul lărgit al aceleiaşi familii. Chiar la universitate nu există clase mixte; bărbaţii şi femeile au puţine posibilităţi de a se întîlni.

Totuşi, acum, la mall, să mergi cu scara rulantă a devenit un eveniment social. Ieşind într-o seară cu nişte prieteni din Qatar, am urmărit grupuri de tinere îmbrăcate în abaya negre şi purtînd văl, dar cu feţele neacoperite, alunecînd cu scara rulantă pe lîngă grupuri de tineri mergînd în sens opus. Se schimbau priviri şi surîsuri cochete. În alte locuri, femeile şi bărbaţii stăteau chiar împreună şi discutau, în cafenelele şi restaurantele care împînzesc mall-ul, în timp ce fraţii lor plictisiţi sau mătuşile şi mamele nervoase îi supravegheau.

“Înainte de a apărea mall-ul, fiecare familie stătea acasă – mi-a spus Sheikha al-Misnad, un vicepreşedinte al University of Qatar. Acum oamenii ies; văd alte familii şi pot comunica între ei. A merge la mall, doar la plimbare sau să te învîrţi pe acolo, este cu totul nou în societatea noastră.” Qatarul se emancipează. Cel puţin sub acest aspect, reformele liberale ale şeicului Hamad par să fie apreciate de mulţi tineri. Nimeni nu părea nefericit pe scara rulantă.

Text: Mary Anne Weaver

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2003)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*